Toate-s legate.


E fără 20 şi în maxim un sfert de oră ar trebui să vă zic ce am prin cap. Şi singura chestie la care mă puteam gândi este că tot ce am „pătimit” de când mi-am început studenţia până în momentul de faţă a avut un sens. De la prima prietenă care şi-a imprimat gândurile asupra mea până la orice nebunie insignifiantă pe care credeam că o fac, dar care m-a adus în punctul în care aş vrea să mulţumesc fiecărui suflet cu care am avut ocazia să interacţionez. Dacă mă gândesc la alimentaţia mea, dacă mă gândesc la stilul meu, dacă mă gândesc la experienţa mea de viaţă, profesională şi personală, toate persoanele, deşi destul de disparate şi fără vreo mare legătură, adunate şi puse cap la cap, m-au adus aici. Şi cumva, încerc să îmi imaginez ce se întâmpla dacă măcar una singură nu intervenea sau nu o întâlneam în acel moment, ce fel aş fi ajuns. Deşi am un singur regret, un singur “ce ar fi fost dacă”, doar pentru că am fost prea cavaler, inclusiv acel regret este un lucru atât de memorabil şi acea experienţă este atât de drăguţă, că mi-aş dori să uit tot să o pot repeta cu aceeaşi încântare şi inocență ca atunci.

Am fost învăţat să mănânc bine la micul dejun şi de atunci, cam tot aşa fac. Am fost învăţat să sărut şi cam tot ca atunci o fac. Am fost învăţat să mă îmbrac bine şi să îmi pese de ce haine pun pe mine şi se repercutează în tipul de femei cu care interacţionez. Le zic femei pentru că aşa le consider, nu mai sunt fetiţe dulci pe care să le poţi convinge cu una cu două. Orice fată, femeie cu care am avut plăcerea să interacţionez m-a făcut să muncesc şi mai mult. Barba creşte pentru că o femeie mă adoră pentru asta. Cravata stă bine la gât pentru că o femeie mi-a demonstrat că haina îl face pe om să fie mai bun şi să se comporte mai bine. Experienţa video stă bine pentru că am fost curios şi am început să filmez până în momentul de faţă. Gătesc pentru că trebuia, pentru că a fost cazul, pentru că am vrut. Şi tot mă gândesc la ce a fost şi ce trebuia să fie. Aveam planuri în cap şi mi le-am dat peste cap, fie din cauza, fie pentru, fie datorită unei fete. Şi credeam că nu fac bine deloc. Dar timpul îmi arată că timpul le face şi desface pe toate. În timp am crescut, nu doar la ani şi la gânduri, ci şi la faptele şi intenţiile mele.

Dacă ar fi totuşi să mă laud cu ceva care a rămas constant ar fi plăcerea să mănânc micul dejun cu linguriţa în timp ce mă uit la desene animate cu Bugs Bunny. A rămas copilăria de a purta un ilic împletit de bunica mea. A rămas miopia care avansează la pasul melcului. A rămas plăcerea să o iau de la început. Am început în liceu să o iau de la zero. Apoi în Cluj. Acum în Bucureşti. E fain pentru că îmi demonstrează că pot munci oriunde m-ar pune omul. Şi că pe oricine aş întâlni, tot bine o să îmi fie. Rămâne doar să mă bucur de fiecare interacţiune pe care o am cu orice persoană. Pentru că am deja aproape 12 ani de experienţe care îmi arată că nimeni nu intră şi nu iese din viaţa ta fără să-ţi arate că următorul om pe care îl întâlneşti, următorul job pe care îl ai, următoarea relaţie sau dezamăgire vine cu un scop.

Şi dacă te duce mintea, te duci departe, te duci pe cele mai faine cărări. Şi dacă nu vrei să accepţi că cine a intrat în viaţa ta e acolo pentru a te face să fii mai bun, n-o să fii cu nimic mai răsărit la minte mergând singur şi de capul tău. În fond, oamenii sunt oameni printre oameni. Şi mă simt foarte norocos pentru fiecare prieten, amic, coleg, iubită, fostă iubită, prietenă, parteneră de viaţă pe care am avut-o, o am şi mi-aş dori să o am. Sunt conştient că toate au venit la mine ca să fiu mai aproape de ceea ce înseamnă cu adevărat Duță Ovidiu Ionel. Vă mulţumesc şi continuaţi să intraţi în viaţa mea.

Anunțuri

Ionel și capitaliștii.


Dragii mei, să nu credeţi că am rămas fără idei după cinci zile de scris cu atâta abnegaţie. Dar cum ideile bune nu stau în copac, ci doar pe sub scoarţa creierului meu, m-am gândit pentru cine nu a aflat, deşi a fost ştire difuzată prin toate statusurile de Facebook. M-am mutat în Bucureşti. Eu zic că sunt în vizită pentru câţiva ani, că cine ştie, poate mă deştept şi îmi iau conac la ţară şi trăiesc viaţă de nabab. S-a întâmplat, după cum v-am zis şi prin primul text, prin jumătatea lui noiembrie, s-a oficializat relaţia cu oraşul fix după ziua naţională şi de atunci, o duc cam bine. Relativ. O duc mai bine social decât o duceam în acel cătun de ţară. O duc mai bine mental. O duc mai bine profesional. Ce să mai, o duc mai bine ca în ultimii doi ani. Deşi nah, fericirea e relativă şi absolut valabilă în toate contextele. Dacă pe acasă eram destul de lipsit de griji, eram şi mai lipsit de oameni dragi. Pe aici, dacă tot am responsabilităţi, am şi prieteni cu care să mi le discut  ca să nu mă plâng singur că sunt prea ocupat în marea capitală a ţării.

Pentru cine vrea să fie musafir de ocazie, stau foarte aproape de metrou, cu ceva noroc, aş putea să mă dau cu o frânghie fix până în gura metroului. Stau aproape şi de un parc, şi de un lac, de un Penny, de un Lidl, de orice chestie care vinde mâncare sau o face. Aici sunt achitat. Stau destul de departe de nişte mall-uri ca să mă pot duce la filme, dar nimic ce nu poate rezolva câteva staţii de metrou şi câteva sute de metri de mers pe jos. Stau aproape şi de un bazin, şi de câteva stadioane. De un teatru dacă am văzut eu bine şi cel mai important, stau aproape de locul de muncă. Nu trebuie să plec cu o zi înainte să ajung la birou. Ba mai mult, atât de fain e biroul că pot să fiu la birou şi când sunt acasă. Sau să fiu la birou şi să mă simt acasă. Ceea ce pentru moralul cuiva, înseamnă foarte mult. Şi dacă tot am pomenit de lucruri sfinte, locul de muncă e tare fain. Mai ales că sigur o să îi dai linkul regelui multitask să îşi dea cu părerea. Dar fără prea mari misto-uri, nu e un loc de muncă din ăla de unde vrei să ieşi la pensie şi mâine. E mereu ceva nou, sunt oameni noi, chit că pe doi dintre ei îi ştiam de undeva. Se împarte foarte fain munca de stat ca melcul în faţa unui ecran editând chestii dinamice şi munca de stat foarte mult pe drumuri pentru a filma lucruri foarte faine. Printre reprize de fusball şi pizza şi bună dispoziţie. Nu mă simt corporatrist, nici capitalist. Mă simt ca acasă făcând ce ştiu de un car de ani să fac. Şi pe deasupra, nu am grija că nu pot face o prăjitură bună. Timpul şi banii există ca să mă duc la birou cu cel mai mare spor.

Era să uit de colegul de cameră. E student. Ce eram şi eu acu’ ceva vreme. E plin de viaţă, plin de curiozitate şi plin de ambiţie să se joace FIFA cât mai mult. Nu vă zic că m-a intoxicat şi pe mine şi nu mă îndur să îl refuz măcar două-trei meciuri pe săptămână. Că deh, una fac studenţii, alta face Ovidiu cu timpul lui. E din Buzău, dar nu se simte moldovean sau muntean. Se simte bine făcând ce îi place, mai ales că e la vârsta la care ar trebui să le facă pe toate, că după aia, ori are timp şi n-are bani, ori n-are ce face cu timpul lui decât să se preocupe de carieră. Aşa, cât poate, să se ducă în lung şi în lat pe unde îl taie capul, că bine face. Pe lângă colegul de cameră, să pomenesc şi de colega de apartament. Îi zice bucătăria. Dacă nu stau ţintuit pe scaun editând, sunt în picioare că soldatul gătind. Şi deja încep să mă gândesc ce le gătesc juraţilor de la acel show culinar căruia nu îi fac reclamă că poate mă acuză de promovare gratuită. Plus că, dacă nu mai e mami să îţi facă de mâncare şi nu mă simt chiar seif ambulant să mănânc în oraş, îmi gătesc tot ce îmi pofteşte inimioara. Şi chiar uitasem câtă plăcere aveam să inventez reţete care se nimeresc a fi mai tot timpul destul de bune. Pozele de pe facebook şi faptul că mâncarea, mai ales prăjiturile, dispar destul de repede din farfurie stau mărturie la iscusinţa de a-mi respecta stomacul şi de a face joggling cu imaginaţia mea.

Pentru că un update ar trebui să fie scurt ca să nu te facă să îţi dai restart la gânduri, Bucureşti s-a comportat destul de fain cu mine. Crăciunul a fost atât de fantastic că nu am simţit nevoia să mănânc cozonac. Oamenii de prin jur încă nu m-au făcut să mă simt că sunt mai prejos ca ei. Atâtea plimbări mă aşteaptă prin toate cotloanele oraşului ăsta, că nu îmi pot imagina de unde o să am atâta timp să mă plimb la pas, ca un motan curios căutând fiecare loc mărunt şi plin de savoare de prin capitală. Că sigur există, printre atâtea blocuri vechi, clădiri părăsite şi capitalism la tot pasul, Bucureşti încă are viaţă. Şi un aer boem, înăbuşit destul de bine de fiţele şi ifosele celor care se cred mai presus decât oraşul. Bucureştiul, chit că e capitala ţării de ceva vreme, n-o pot considera capitala mea de suflet.

Încă visez la străzile din Cluj doar pentru că le-am bătut la pas atât de mult timp, încât mă simţeam mai ardelean decât m-ar fi crezut unii. Dar în timp, cine ştie, poate capitala asta o vrea să îşi pună amprenta asupra mea. Chestia interesantă e că nici de-al dracu şi de ambiţios nu o să mă apuc să vorbesc bucureșteneza. Încă am ticurile mele de ardelean cu mno şi ioi şi nu renunţ la ele. Şi încă mă abţin să le trântesc nişte propoziţii cu cel mai accentuat accent ardelenesc sau moldovenesc posibil. Dacă tot am fost la ore de dicţie de mi-a ieşit sufletul pe afară, să îi arăt oraşului ăsta că nu trebuie să mă mulez pe el ca să fiu fericit. Pe final, vă las cu un gând de bine pentru cei care împart oraşul cu mine, să ne vedem la un pahar de vorbă cât mai repede. Cei care încă sunt prin alte judeţe, să ne dăm întâlnire la un pahar de vorbă pe oriunde ne-o duce mintea noastră. Cum ar zice un clasic în viaţă, noapte bună, Bucureşti.

Tradiţii ro-vegane.


Ar fi trebuit să scriu raw-vegane, dar mă refer şi la tradiţiile româneşti, aşa că un joc de cuvinte nu strică, lăsaţi licenţa poetică să zburde. Aşadar, în cazul în care nu aţi mâncat raw-vegan până acum, să încercaţi. În cazul în care nu aţi mâncat de Crăciun sau de Revelion raw-vegan, să încercaţi. În cazul în care nu am făcut mişto de voi destul, să nu vă lăsaţi descurajaţi. Deci, românul este un animal curios. Ţine post 7 săptămâni şi de Paşti şi de Crăciun. E uşa de biserică, pervaz, geam, vază neîntinată înainte de marile sărbători ale stomacului. Românul ține post şi mănâncă pate vegetal să îşi aducă aminte cât pate animal o să bage în el sub formă de lebăr şi tobă. Românul mănâncă fasole cu murături să îşi aducă aminte câtă fasole cu ciolan o să bage în el de 1 decembrie, care prin pură coincidenţă, pică prin perioada Postului. Şi nu poţi tu, român, să refuzi fasolea cu ciolan de la primărie, alminteri, nu simţi că te-ai unit cu fraţii tăi români care ar mânca gulaș cu ciolan, praz cu ciolan, ţuică cu ciolan, peşte cu ciolan.

Românul mănâncă în zilele cu dezlegare de parcă a primit pachet în închisoare şi are voie să se înfrupte. Românul mănâncă de Crăciun un porc întreg. De fapt, doar pentru asta creşte românul porci. Sau miei. Să îi facă tobă, lebăr, caltaboş, cârnaţi, răcitură, piftie, friptură, șorici, drob. Să îi asorteze cu cozonac, pască, salată boeuf, salată de vinete cu roşii cu maioneză, chec, tort, negresă, fursecuri, vin alb, vin roşu, ţuică, lichior, vişinată, afinată, afumată, banane, portocale, bomboane din pom, ouă de ciocolată, iepuraşi de ciocolată, moşi de ciocolată. Românul a „inventat” tradiţiile şi felurile de mâncare pentru că îi pasă ca de sărbători, atunci când tot spiritul este mai bun, mai personal, mai reclama de la Coca-Cola, el să ştie că atunci când vin neamurile, rudele, musafirii, invitaţii, orice om pe care l-a invitat sau nu la masă, să aibă stomacul burduşit de mâncare și creierii aerisiţi de gradele bahice.

Românul e ospitalier până în măduva oaselor de sărbători. Fix atunci îşi aduce aminte că nu mai e sărac şi mănâncă pâine cu orice. Atunci cumpără sucuri naturale din prafuri cu apă de tip Adria şi Iuropiăn Drincs. Atunci cumpără un metru, doi de șorici. Kilograme de caş, brânză, telemea, smântână pentru sarmale. Carne pentru sarmale. Vin dacă nu are rude prin Vrancea. Ţuică dacă nu are casă la ţară. Bomboane la 50 de bani bucata de la hipermarket pe care le atârnă în pom să le aibă „ăştia” micii de mâncat când le-o fi poftă. Face prăjituri cu o săptămână înainte. Şi fix până în buza Crăciunului, Românul, că e soţie cu aspiraţii de masterchef sau soţ care se crede Matache Macelaru’, lucrează cu spor şi evlavie în bucătărie. Ocazional, în funcţie de educaţie, bun simţ şi cultură, îşi aduce aminte să treacă şi pe la biserică, doar a ţinut post, merită să îi spună la părinte păcatele pe care le face zilnic, chiar şi când ţine post, primeşte un canon pe care nu-l face şi se apucă să creadă că vine Crăciunul pentru el cu sufletul curat. Măcar crede că vă mânca mai uşor şi colebilul nu trebuie să fie la îndemână.

Şi totuşi, nu se explică raw-veganismul ăsta din titlu. Unde mănâncă românul sănătos de Crăciun sau de Paşti. Păi mănâncă dragilor. Nu vă gândiţi la ridichi, la roşii, la castraveţi, muraţi sau nu, la ceapă verde, la ceapă de lângă jumări? La apă cu care spală legumele înşirate mai înainte? Nu vă gândiţi la seitan, la caju, la migdale, la roşcove, la nuci, la alune, la miere, la cacao, la seminţe de in, de floare, de dovleac, de chia, la ovăz, la fulgi de porumb? Vă gândiţi, dar nu de Crăciun. Sau de Paşti sau în zilele cu dezlegare la pește. Sau în weekend. Vă gândiţi cam în momentul în care vine anul nou şi vă ziceţi că mergeţi la sală şi o să mâncaţi mai sănătos. Treaba e că unii români, o bucată foarte, foarte mică dintre ei, chiar mănâncă aşa. Şi mănâncă foarte bine. Nu trişează de nicio culoare. Nu combină sarmaua cu seitan cu smântâna sau salata boeuf sută la sută vegetală cu maioneza contrafăcută din ouă. Nu combină sucul natural proaspăt stors la blenderul de mii de wați cu Pepsi-ul de pe masă. Nu combină brânza de vaci cu brânza din migdale cu măsline. Nu combină cozonacul cu prăjiturile făcute fără coacere, fără lapte, fără ouă. Doar din alune, nuci, migdale, caju măcinat şi combinat cu miere şi alte ingrediente sută la sută naturale şi ecologice. Prăjituri care musai o să stea la frigider sau la congelator înainte să fie consumate şi care trebuie să fie consumate cât mai repede pentru că ce e sănătos şi natural nu rezistă o săptămână în frigider. Că nu are conservanţi. Că e făcut în casă, e natural şi nu are zahăr, deci nu te îngraşi, aşa că poţi să trişezi mâncând mai multe bucăţi decât o felie, două de cozonac şi tort şi fursecuri şi negrese.

Când m-am pus să scriu textul, voiam să scriu despre tradiţiile românului de Crăciun, Revelion sau Paşti. Dar după aia mi-am adus aminte că tot ce am scris mai sus înseamnă tradiţii pentru român. Mâncarea. Cine zice că merge cu colindatul se duce să primească tot mâncare sau băutură. Poate şi bani, dar de obicei mâncare şi băutură. Cine zice că primeşte colindători, o zice să dea bine pe sticlă sau are nepoţi şi nu vrea să fie Grinch. Cine zice că de Crăciun îşi aduce aminte fix ce se sărbătoreşte şi fix la asta se gândeşte când îndoapă o sârmă pe gât, e român din cap până-n stomac. Şi nu îl acuz pe român, că şi eu sunt tot român şi am mâncat. Culmea e că am mâncat din ambele variante. Am fost cu porcu’ până-n gât şi cu seitanu’ până-n burtă. Combinaţia de român şi ro-vegan a fost una interesantă. Nu vă recomand dacă aveţi alergie la chestii sănătoase. Mâncaţi în continuare ce pregătiţi de când era bunica fată mare, că nu a murit nimeni de la caltaboş şi tobă şi cârnaţi. Nici de la Pepsi nu ne-am îngrăşat, nici de la tort nu avem diabet şi nici de la bomboane nu avem carii. Suntem o naţie bolnavă psihic dacă reuşim să ne convingem că mâncăm sănătos şi nu ar trebui să schimbăm ceva în alimentaţie. Dar când e vorba să ne cinstim şi să ne omenim de sărbători, bunul simţ e undeva la uşă, colindă şi tu îl ai pe Hrușcă dat la maxim să nu te preocupe decât ce pui pe masă să fie invitaţii fericiţi.

Pe final, după ce fiecare şi-a luat porţia de imaginaţie cu ce a pus pe masă şi ce a ratat să pună şi se va pregăti şi mai bine Crăciunul care vine, un gând filosofic. Românul e tare amuzant şi tare plin de viaţă. Şi dacă ar fi în cea mai civilizată ţară din Europa, atunci când vine acasă, fie mănâncă de se umflă, fie pleacă plin ochi cu portbagajul îndesat de mâncăruri tradiţionale, ca să vadă şi neamțu’, spaniolu’ şi italianu’ ce mâncăm noi aici, că ei poate nu au auzit de carne şi salată boeuf. Or fi chestii abstracte pentru ei. Sau cozonac şi ţuică sau vin şi prăjituri de ale noastre. Sunt săraci aia în aşa ceva, să le ducem să vadă şi ei, să avem şi noi acolo să ne aducem aminte de România, că nu găsim pe la piaţă pe acolo nişte carne de porc sau nişte ingrediente să facem cozonaci.

Românul este fascinant şi când nu pleacă sau nu vine din străinătate. Dar trebuie să călătorească mai mult de două judeţe. La fel de burduşit pleacă. Mai ales dacă e vreun student, vreun tânăr încă neînsurat sau însurat de maxim doi ani. La mama şi la tata mereu găseşte toate cele pe masă, că ai lui sigur au mai mult timp ca el să le pregătească. Multinaţionala nu îl lasă să îşi permită aşa lux de a găti. El mănâncă în oraş şi numa’ la mama are timp să guste din mâncare gătită şi pregătită cu atâta dragoste şi duhnind a sănătate şi prospeţime. Românul e plin de tradiţii, bine împachetate în hârtie de ziar, în caserole de plastic, în borcane, în găleţi, în sticle, în orice încape în maşină sau pe tren şi conţine mâncare. Românul abia aşteaptă Crăciunul să fie mai darnic cu stomacul lui şi al invitaţilor lui. Doar o dată-n an e Crăciun, Revelion, Paşti, 1 Mai, Ziua Unirii şi câteva zile de concediu când îşi poate permite să mănânce şi el mai bine. Că în restu’ anului, bagă doar pate pe pâine şi margarină cu gem şi ceai. Românul e ca noi toţi, mereu cu zâmbetul pe buze şi cu dragostea pentru mâncare. În fond, poţi să fii tu cât de gagică ai fi, dacă nu ştii să faci sarmale, ești degeaba.

Ia-ţi mireasă zilele…


… de concediu când te gândeşti câte ai de făcut pentru nuntă. Acest eveniment mirific pentru doi oameni, această sursă de stres şi bani pentru toată familia care participă. Nunta la români este o cooperativă de făcut nervi înainte şi bani după. Partea bună e că dacă nu s-ar însura lumea, unii oameni nu ar avea o pâine la gură. Mă refer aici la oricine care e în afacerea asta. Fie el croitor de rochii, vânzător de costume din polistier, florăreasa cu mii de variante de buchet neînţeles de profani, muzicanţi, lăutari, DJ-i, fotografi, videografi (că trebuie să mă simt şi eu cumva), localuri, restaurante, corturi, măturătorii de după, chelnerii din timpul, cluburile care îţi vând şampania la intrare cu un artific deasupra, taximetriştii, portarii, rudele din vârf de munte, cei care fac mărturii, cei care slujesc la biserică şi bagă suta de lei în buzunar de sub covor, cei cu găleţile care te fac să arunci cu bani în apă doar că aşa-i tradiţia, vecini de la ţară care se uită pe sub gard să se minuneze că se însoară băiatu’.

Ca să nu fiu chiar omu’ care aduce moartea pasiunii, nunta e un prilej de bucurie. Pentru vecinu care nu a mai băut de la ultima nuntă, pentru tata socru care e mândru că poate să se laude că a scăpat de-o grijă prin casă, pentru unchiu’ îmbrăcat în costumul de la nunta lui cu trei numere mai mare, din folie de aluminiu, lucios şi foşnind a chef de horă. Nunta e un motiv tare fain ca mirele să danseze pentru prima dată în viaţa lui. N-o să mai prinzi tu bărbat să danseze toată noaptea cu gândul că a doua zi e mântuit de orice obligaţie. Cel mult la botez, dar ăla e alt subiect. Nunta e prilej de bucurie pentru că fata care îşi pune nervii în bigudiuri să înceapă să plângă că nu îi stă bine rochia, că îi atârnă rochia, că e prea grea rochia, că transpiră în rochie, că o dor picioarele, că e murdară rochia, că are ceva rochia aia, deşi a probat-o şi a dat o căruţă de bani pe ea.

Fetelor, dragi mirese viitoare, dacă vreţi o rochie în care să dansaţi, e de preferat să nu mai alegeţi nişte trene mai lungi ca trenul din gară. E mai mult decât recomandabil să faceţi proba cu pantofii pe care îi veţi purta la nuntă, nu în ciupicii cu care mergeţi prin oraş, că d’aia atârnă săraca rochie, nu-i după ea să vă ghicească înălțimea îmbrăcate în civil şi îmbrăcate în albul Tide. Rochia care se cumpără de la aprozar, se duce la modificat. Rochia care se croieşte pe măsura ta, se face în aşa fel încât să îţi dea voie să bagi în tine destulă mâncare până la nunta încât să nu faci foamea să te păstrezi la greutatea unui sac de ciment. Rochia fiind cel mai important instrument de la nuntă, trebuie tratată la fel cum tratează bărbatul jartiera. Adică te gândeşti toată ziua şi toată noaptea la ea, dar tot o singură persoană pune mâna sau gura pe ea.

Pentru că mi-s din specia bărbatului, să îl fac şi pe mire de minune. Şi sunt câte ceva de zis la mire. În primul rând, mirele e idiot. Cu tot respectul pentru bărbaţi, pe ei îi doare fix undeva de costumul de mire. Rar mi-a fost dat să văd un mire îmbrăcat corect, vizual atrăgător. Ba erau naşii mult mai bine îmbrăcaţi, pentru că ştiau ce prostii au făcut la nunta lor. În primul rând, dacă tot ai o singură nuntă în viaţa asta şi vrei să nu mori de cald, în ideea în care oricum o faci când e vară, ia şi tu o cămaşă din in. Din bumbac cu in, din ceva cu in amestecat. Adică eu, cameraman eram din cap până în picioare în in şi nu poţi tu, cu toată pregătirea de dinainte să îţi găseşti ceva să nu transpiri ca porcu’? M-aş mira.

Doar că interesul mirilor pentru nuntă e tangenţial. Ştiu doar că se va întâmpla, că se vor îmbrăca în negru, că mirele în alb e de toată isprava, dă ca pixu’ pe cameră lângă o mireasă albă, și că vor avea de dansat și de primit bani. În rest, nu prea se sinchisesc bărbații să fie prezenți la nuntă cum sunt prezenți la un meci de fotbal de exemplu. Papionul mirelui e un alt element cu surprize pentru bărbat. Pentru că e bărbat, se deranjează de la deloc spre sub nicio formă cum se pune papionul la gât. Descoperă fix în ziua nunţii că trebuie să stea spânzuraţi cu ceva negru la gât. Sau, dacă se simte fancy, cu un papion transparent, ca să nu vadă nimeni ce are la gât, dar să ştie el că e acolo.

Vă anunţ cu ocazia asta că nu sunteţi adolescenţi, nici retardaţi, nici copii care poartă papioane deja legate cu şnur, sunteţi bărbaţi, sunteţi viitori soţi ai mireselor voastre. Puneţi mâna şi învăţaţi să vă faceţi nod la papion. Dacă nu ştiaţi, papionul e tot o cravată, doar că nodul se numeşte fluture şi cravata e simetrică şi rezultă în ceea ce ştiţi cu toţii, respectiv papionul. Asta pentru cei care cred că papionul care se leagă cu şnur e ce există. Uite că nu. Butonii de la cămaşă sunt un alt element. Şi la ăia parcă descoperiţi focul. Faceţi o probă, să facă şi cavalerii de onoare o probă, că atunci când pe filmul nunţii apare unul care îţi pune butonii, să ştii de la mine că am tăiat o mare bucată înainte să descopere cum se aprinde focul. E de prost gust să faci pe curiosul fix în ziua cu pricina. Ai aflat de un an de când ai vorbit cu preotu’ şi cu localul că te însori, puteai să înveţi să te pregăteşti cât mai bine când te filmează cineva la care ai dat o căruţă de bani. Asta aşa, pentru cine vrea să se însoare, să ia aminte.

Ajungem la capitoul meu preferat, tradiţiile. Pentru poporul român, tradiţiile sunt etichetele din spatele unui pulovăr. Există de când lumea, să nu cumva să îţi baţi capul să te întrebi dacă au vreun rost acolo. Cea mai vizibilă tradiţie şi cea mai stupidă e cu  găleata cu apă. Am vrut să întreb, mi-a fost frică să obţin vreun răspuns. Ştiu doar că o găleată cu apă pusă în fața mirilor umplută cu bani aduce ceva pentru ei în viitor. Fie o baltă, fie nişte stropi pe rochie, fie noroc şi voie bună. Nu ştiu care-i combinaţia, dar de la cununia civilă, până la biserică şi la local, găleata cu apă e prima chestie pe care o vezi şi n-o suporţi. Sau cetăţenii bronzaţi cu o sticlă de juma’ de apă care ţi-o aruncă şi îţi urează casă de piatră în speranţa că le dai doi lei să scapi de ei. O altă tradiţie de bun gust a românilor. Apa la nuntă e de bun augur. Primeşti bani dacă o azvârli în fața mirilor. Băgaţi la cap.

Apoi, dacă eşti mireasă, să ai decolteu, să îţi vâre lumea bani acolo, să fie cu noroc. Fie la hora miresei de la final, când stai că popândăul să te dezgătească naşa şi să o găteşti pe următoarea vinovată de bună dispoziţie. Fie prin timpul horei de la tine de acasă când rudele care nu pot ajunge la restaurant, îţi mai îndeasă un cincizeci de lei în sâni. Dă bine pentru impresia ta feminină să ştii că eşti o striperiţă fără bară fix la nunta ta. Până şi mirele, ştiu că aruncă cu bani în stânga şi în dreapta. Fie când vrea să între să îşi vadă mireasa, primeşte poruncă de la domnişoarele de onoare să le arate portofelul şi să îşi merite onoarea să îşi sărute mireasa. Sau să îi dea bani fetei care ţine oglinda. Sau să dea bani la lăutari care cântă în orice moment în care ai vrea să îţi auzi gândurile. Dacă nu urmăriţi firul, banii şi tradiţiile înseamnă cam acelaşi lucru. Să aveţi grijă să aveţi bani dacă nu vreţi să vă meargă rău la vreo tradiţie scornită de vreo mătuşă care ştie ea că aşa se face.

Deşi ar fi multe de spus la o nuntă, vorba multă, plictiseala omului care citeşte. Oricum nu au intrat zilele în sac şi nici ideile în buzunar. Pot doar să rezum celelalte aspecte ca un teaser pentru zilele în care aş vrea să detaliez în cel mai mare amănunt ce am observat la nunţile la care am fost ochii şi urechile de la început până la final. Mireasa e stresată, dacă nu e stresată, e nebună şi i se rupe de nuntă, vrea doar să scape şi dansează cu cine apucă, chiar face pe dracu-n patru să danseze cu toţi, că nu cumva să îi reproşeze cineva că nu a dansat cu mireasa în ziua nunţii ei. Ferească sfântu’ să păţeşti asta. Mirele e mai mult decât miserupist. El poate să întârzie, el poate să stea şi în budigăi când ajunge echipa de filmare la el. Pentru el este doar un prilej să aibă banii schimbaţi în portofel şi să se aştepte să arunce în stânga şi în dreapta cu tradiţii şi obiceiuri. Se bucură şi el când îşi vede mireasa gătită şi machiată, cum n-o să fie multă vreme de acum încolo. Se bucură când numără banii şi vede că nu are datorii la lăutari şi la local. Se bucură când se descalţă şi dansează pe covor pe manele, chit că el nu ascultă aşa ceva, dar e singura zi în care i se iartă păcatele.

Biserica e momentul în care lumea are habar ce se întâmplă acolo, dar nu e sigură, aşa că întreabă în stânga şi în dreapta ce trebuie să facă. În fond, toată lumea e la prima nuntă din viaţa lor şi niciodată nu băga la cap care sunt paşii care trebuie urmaţi. La local, invitaţii fie stau la masă şi nu îi scoţi de acolo nici cu mandat de la poliţie, fie nu s-ar duce la masă şi ţi-ar lustrui ringul de dans cu perechea aia de pantofi pe care o folosesc doar la evenimente selecte. Iar dimineaţa, când toate se iartă, începi să te gândeşti, tu ca mire, tu ca mireasa, că s-a terminat şi faci chipul acela spășit de om care trebuie să mulţumească fiecăruia, chit că nu îşi mai aduce aminte dacă îl ştie de undeva. Dar sunt bucuroşi că s-au distrat invitaţii, că poate mirii au stat afară şi au fumat, că trupa a cântat bine, deşi ei au dansat numa’ hore şi sârbe, că fotografii şi-au făcut treaba, deşi le ziceai că „ajunge dom’le cu atâtea poze”. Sunt bucuroşi că trebuie să se gândească la câte nunţi mai au de mers să îşi achite datoriile.

Doar nu credeaţi că din moment ce o nuntă e gata, cei doi au scăpat? Da’ de unde. Fie se transformă în naşi, fie în invitaţi pentru prietenii care au fost bucuroşi să vină ca să îi oblige pe miri să vină şi la ei. Nunta, pentru cine nu a înţeles, este prilejul românului să facă banii să circule şi să ajute pe unul sau pe altul să îşi facă un credit la bancă şi să aibă avansul necesar. Sau nişte bani de cheltuit dacă mami şi tati oricum sunt avuţi şi le plătesc pe toate. Dragii mei, vă doresc să vă însuraţi/măritaţi/căsătoriţi cât de repede, că avansul pentru Prima Casă nu vine din cer. Vine de la fiecare nuntă la care mergi şi dai darul ca să ai invitaţi să îţi dea şi ţie darul. Iubiţi-vă mult şi strângeţi puşculiţa pentru anul în care trebuie să îți strângi lista de invitați.

Apără şi păzeşte


Culmea acestui articol este că acu’ doi ani, pentru cine ţine cont, tot de subiectul ăsta m-am legat. Sper foarte mult să nu repet ideea, cu toate că acuma, aş vrea să îmi fac câţiva fani şi destui oameni care să mă deteste. Eu şi cu Cel de Sus avem o relaţie tare specială. Una mai specială decât cea dintre mine şi Soare. Dar detaliez asta ceva mai târziu. Mai întâi să îmi trag năduful cu privire la aspectul evlavios al umanităţii. Mai ales că nişte popândăi de terorişti fac năzbâtii doar din pricina faptului că noi nu credem în ce cred ei şi pentru asta suntem infideli. Deşi eu nu îmi aduc aminte să fi avut vreo relaţie extra-conjugalo-religioasă cu alţi dumnezei. Dar să zicem, fiecare cu păsăricile din capul lor şi bombele pe care şi le detonează în speranţa unor fecioare prin rai. Logica asta mereu m-a dat peste cap. Dar nah, religia şi logica s-au înţeles mai bine decât eu şi fumatul. Cred că dacă stau să analizez liniile directoare ale religiei, fie ea creştină sau de altă factură, aş găsi foarte multe găuri de raţionalitate. Şi să o iau succesiv, să vedem dacă nimeresc ceva din fundamentul religios al umanităţii. Respectiv, teoria creaţiei care se ia la trântă cu teoria evoluţiei.

Există doi oameni, el şi ea, Adam şi Eva care sunt părinţii tuturor. Faza e că dacă doar ei au fost pe lumea asta, incestul e cam singura modalitate prin care eu şi tu suntem pe aici. Şi nu doar la ei. Dacă Noe a păţit-o rău cu arca lui, fiind doar el şi familia lui prin preajmă după ce s-au uscat toate cele pe pământ, cam tot din incest populezi întregul glob. Asta de dragul logicii. Aşa că suntem cu toţii verişori de gradu’ al paişpelea. Cam cum 0,5% din populaţie este înrudită cu Genghis Khan. Asta sună ceva mai plauzibil decât doi oameni care sunt răspunzători pentru şapte miliarde de suflete păcătoase. Să zicem că asta trece aşa subtil pe sub radarul nostru, că nu stai să te gândeşti cum s-au făcut din doi oameni naţii întregi. Ajungem la timpul prezent, că nu aş vrea să arunc cu noroi în inchiziţie, papi corupţi, oameni bătuţi în cap care duc războaie în numele religiei, gen cruciade, jihaduri şi alte matrapazlâcuri. Prezentul actual este o penurie de logică infailibilă la adresa lui Dumnezeu şi alţi 3200 de zei divini în care crede globul ăsta. Şi culmea e că ăla în care crezi tu, e fix cel mai bun. Să nu cumva să îndrăzneşti să ai zeul la fel de bun şi de darnic şi de puternic ca celălalt zeu, că e vai şi amar de naţia ta.

Cam cum se întâmplă acum. Dacă s-a întâmplat minunea să nu crezi într-un profet şi în ce scrie el, ai cam pus-o. Te trezeşti cu bomba prin casă, cu puşca prin tâmplă şi cu un drum express la Sfantu’ Petru. Au murit nişte bieţi oameni prin Paris, prin câteva oraşe de prin Europa, prin Siria şi Irak. O să moară până când cineva are chef să nu mai facă bani de pe urma comerţului cu arme, până când cineva devine ateu şi îl doare în ora paişpe de ce crede cutare şi cutare şi până când cineva e mai curios să îşi vadă de ograda lui şi nu de ce avioane are unul despre religia lui, care oricum înseamnă la fel de mult ca o frecţie la o puşcă ruginită. Sper că urmăriţi firul logic. Prezența într-o proporţie atât de covârşitoare a religiei, dintr-o perspectivă psihologică şi pur sociologică duce la măcel. Dacă analizezi oamenii care nu sunt impresionaţi de zei de orice fel şi nu citesc o carte adliteram, ai şanse mari să găseşti persoane de bun simţ, care fac un bine pentru că li se pare lor că e ok, nu pentru că obţin bile albe la tragerea Bingo din purgatoriu. Căutaţi de curiozitate să vedeţi ce ateism e în Islanda şi ce bine o duc oamenii pe acolo. Sau căutaţi în general cele mai dezvoltate regiuni şi prezenţa ateismului în acele zone. O legătură sigur există.

Acum, să nu fac troacă de porci religia. Că nu merită. Sunt oameni tare evlavioşi care fac bine. Doar că au o calitate pe care unii de prin ţara asta sau în general, cei care sunt fix în vârful piramidei nu o au. Alde Ghandi, Maica Tereza şi cine o mai fi uşa de biserică avea un interes să facă bani cum am eu să merg pe Pluto. Dar dacă mă uit la panoul IPS (tehnicii o să se prindă de glumă) Daniel, face omu’ ăsta nişte bani de nu îţi vine să crezi. Şi nici în floarea vârstei nu este. Deja mai duce câteva primăveri şi începe să aibă nevoie de bilețele să nu uite cum îl cheamă şi ce are de făcut. Nu-i chiar june prim şi mugur de tezaur. El e un exemplu concludent. Dar şi restu’ locotenenţilor de prin mitropoliile ţării. Nici ei nu-s chiar de uitat. Au nişte maşinuţe de ’jde mii de euro. Şi cu toate că am pomenit pe facebook, musai să pomenesc şi aici. Nu poţi, ca mare şef de biserică, să slujeşti în faţa unui popor relativ muritor de foame, doar îmbrăcat în aur. Fie cu fir cusut de aur, fie cu mătase îmbrăcată în aur, fie în aur îmbrăcat în aur. Sau în aur cu rubine şi safire înecate în aur. Şi o să fiu apostrofat că şi Iisus a primit aur când era bebeluş printr-o iesle. A primit, dar nu cred că ducea pe unde mergea, kilograme întregi de aur pe el, ca să ştie lumea cât de rege este el sau cât de bine o duce atunci când vorbeşte dintr-o carte.

Aşa că nu merge argumentul cu aurul. Nu ai ce căuta cu atâtea bijuterii strălucitoare când predici în fața babelor cu pensie subunitară. Acelaşi lucru ar fi şi pentru şefii, pastorii sau cum le-o fi titulatura de la alte religii de duzină, iehovişti şi scientologi şi tot felul de corcituri evlavioase făcute să stoarcă bani din tine. Dacă el ţi-o cere în numele lu’ ’mnezo să decartezi bani pentru religie, că ţi-o merge bine, apăi fă bine şi bagă bani în cutia prostiei religioase. D’aia pastorii au avioane particulare, vile şi tot felul de bogăţii lumeşti şi tu ai degetul în gură şi te miri unde ai greşit. Ca să închei capitolul cu bogăţia la oamenii religioşi, Dumnezeu nu îţi cere bani să fii bun, tu nu eşti prost să îi dai bani unui om ca să îţi pună o vorbă bună unuia din cer. Abţine-te să crezi că religia şi bogăţia se întretaie pe undeva. Dacă te taie capu’, te prinzi că poţi să fii bun fără să îl ajuţi pe unul să fie mai bun ca tine în ale finanţelor. Cutia milei e de fapt seiful lu’ Daniel sau altora ca el. Cei mai mici, cu funcţii insignifiante încă nu au atâta bogăţie, dar nu-s departe. Eventual, orice preot avansează în grad. Depinde cât de dornic este să îşi păstreze bunul simţ.

Continuăm cu explicaţia religiei. Să mă leg de mine. Eu sunt agnostic. Sau poate ateu. Sau poate sunt religios, dar nu am chef să fiu idiot. Că cică Dumnezeu ne vrea să fim deştepţi, să punem întrebări, să fim mereu curioşi şi să ne îndoim de realitate şi să o căutăm mereu de răspunsuri şi întrebări. Cam tot ce nu fac oamenii care citesc o carte de parcă-i regulament rutier. Aş face cândva, când mă plictisesc rău de tot, o analiză pe Biblie, pe Coran, pe Torah sau pe orice carte de căpătâi a religiilor lumii să văd cât se aseamănă. Fie aş spune că fiecare plagiază după fiecare, fie aş spune că undeva, cineva a fost furat de idei şi s-au răspândit peste tot în lume aceleaşi reguli de bun simţ. Dar apoi, aş ajunge la bucăţile alea savuroase unde îţi stă mintea în loc. Ca să vă faceţi o idee la ce mă refer, gândiţi-vă că femeile dacă s-ar lua după Biblie, nu ar avea voie să se vopsească, să se epileze, să poarte haine din mai mult de un material, să cunoască un alt bărbat înaintea căsătoriei şi după, să nu îşi taie unghiile, să nu facă multe alte chestii perfect normale pentru secolul ăsta. Dacă m-aş uita în Coran, ar fi şi mai şi. Doar gândiţi-vă câtă libertate au femeile în ţările islamice. Cât de acoperite sunt, cât de încătuşate sunt în statutul lor de femeie. Cred că abia anul trecut, prin decembrie, au avut ocazia să voteze femeile prin Arabia. Să mulţumiţi religiei pentru evoluţia societăţii. De fapt, să mulţumiţi celor cinci secole de inchiziţie în care orice formă de ştiinţă era considerată vrăjitorie şi arsă pe rug. Preoţii ardeau oamenii de ştiinţă pe rug. Băgaţi bine la cap. Cinci secole în care am stat pe fundul nostru şi nu am descoperit mare lucru. Locuiam cu câinii şi găinile în aceeaşi încăpere. Slavă Domnului că ne ajută să fim oameni mai buni la suflet.

Pentru că orice slujbă de duminică se termină înainte să înceapă prânzul, să vă las cu două, trei idei legate de religie. Ţin mult la cuvântul religie, nu am zis de credinţă. Omul e liber să creadă în orice. Unii cred că Barcelona e cea mai bună echipă din lume, alţii cred că Soarele se va termina dacă folosesc baterii solare, alţii cred că pisica neagră le aduce ghinion şi alţii cred că dacă îţi vezi mireasa înainte de nuntă, o să fie căsnicia pecetluită. Credinţa e instrumentul de măsură pentru o societate, pentru un individ. În funcţie de câte tradiții şi credinţe are pe creier, poţi să îţi dai seama de unde să îl iei. De la spitalul 9 sau de la clubul oamenilor cu bun simţ. Religia în schimb e o afacere. Trebuie să crezi, pentru că dacă nu crezi, eşti privit cu ură de către cei care cred. Cum îţi permiţi tu ca om să nu crezi într-un Dumnezeu, doar sunt atâţia pe lumea asta, alege unul.

Ateii stau bine, agnosticii stau relativ bine. Nu se obosesc cu religia. Nu trebuie să îşi facă griji că fac păcate, ci doar dacă sunt idioţi şi încalcă reguli ale bunului simţ sau încalcă libertatea celui de lângă el. Nu au stresul preoţilor şi a milei, ei ajută într-un mod pragmatic, nu aruncând bani, că poate banii ăia ajung la bătrâni şi la construcţia unei biserici care îi ajută să dea şi mai mulţi bani. Religia e mai mult decât o afacere. E un mod de viaţă. E o alegere pe care unii o fac fără să îşi dea seama încă de mici, o alegere impusă de alţii şi din care greu poţi scăpa, e o alegere pe care şi-o impun că poate îşi asigură un loc în lojă lângă îngeri. Din acest motiv vedeţi cum evlavia urcă până la ceruri după o anumită vârstă. Oamenii sunt năpădiţi de impresia că păcatele lor vor fi raportate mai rar sau mai deloc dacă încep să fie mai evlavioşi. D’aia senectutea merge la biserică, d’aia tineretul alege să nu. Bine, un anumit tip de tineret dintr-o anumită religie. Că dacă iei la puricat toate confesiunile, o să ai fel de fel de exemple în care religia este un stâlp fundamental pentru existenţa unui tânăr. Până în punctul în care îi deformează realitatea şi comportamentul.

Totuşi, suntem oameni raţionali, nu judecăm. Am prieteni din mai toate confesiunile, le respect alegerile, le înţeleg mai greu, dar nu îi judec. Observ şi scot în evidenţă. Cum eu aleg să port barbă pentru că îmi e mai puţin frig iarna şi arăt al naibii de bine, aşa alege cineva să meargă duminica la biserică atât dimineaţa cât şi seara. Este o ocupaţie, o îndeletnicire care îi aduce o stare de bine. Şi atâta timp cât nu face rău cuiva, înainte cu tupeu din partea mea. Asta îmi doresc de la religie, să fie precum instrumentul de perpetuare a speciei. Să am habar că ea există, dar să nu fiu curios să o văd dacă nu am nevoie. La final, vă doresc să credeţi în ce vreţi voi, chiar şi în Soare, dacă tot îl vedeţi zilnic pe cer şi sunteţi de părere că e mai important decât un domn care te pune să îţi pui bombe prin jachetă sau să dai bani gratis unora cu barbă şi aur pe ei. Suntem în punctul în care fiecare e liber să creadă în ce vrea, dar fără să facă rău celuilalt prin ce crede, fără să judece pe unul care nu are  chef să creadă, fără să nu pună la perete pe un infidel pentru că nu crede în acel zeu pe care îl consideră cel mai bun zeu din cei peste 3000 de zei disponibili în catalogul divinităţii. Ziceţi mersi că nu ne mai închinăm la statui din aur ale unor tauri. Avem destui boi îmbrăcaţi în aur după care ne luăm. Pe bune, acum la final, faceţi ce zice Ovidiu, nu ce vă zice popa, eu nu vă bat la uşa neinvitat să vă dau cu apă pe pereţi.

Duhneşte a deja-vu


Acu’ doi ani, tot azi, mă lăudam sus şi tare că o să scriu zilnic. Aproape că reuşisem, mai aveam nevoie de juma’ de an. Acu’ un an, ăsta care fix se terminară, mă lăudam iar că scriu zi de zi timp de un an. Pe la final de februarie deja m-a luat cu blocajul scriitoricesc şi sictirul muncii la stat şi mi-a pierit tot cheful să las gândurile să facă sprinturi pe ecran. Anul ăsta, care e încă prin faşă, abia conceput de artificii şi clişee la televizor se vrea a fi anul în care nu mai îmi plâng de milă că sunt acasă, într-un sat uitat de soartă. Deja am intenţii capitaliste, cu fiţe şi figuri de om arogant de harnic. Şi din acest motiv, nu am să mă laud că o să scriu zilnic. Ba mai mult, nici nu vă zic că o să scriu zilnic. Vă ameninţ că n-o să scăpaţi de scriitura mea. Am nişte gânduri lăsate la dospit vreo zece luni de zile. Atâtea s-au întâmplat pe lume şi prin mine în atâta amar de vreme că te gândeşti dacă timpul e relativ şi zece luni se scurg în zece ani.

Că tot v-am luat uşor şi direct din cufăru’ cu amintiri, să vă zic aşa, în mare, pe uscat şi cu aere de filosof, ce am pătimit mai tare că profetu’ d’alu’ Nazaretu’. Mai întâi şi mai întâi, mi-am dat seama că eu nu am ce căuta la muncă în instituţiile statului. Îţi pleacă mândria, îţi fuge imaginaţia pe câmp, toată stima de sine se spânzură cu birocraţia de la stat. Pofta de a munci se usucă printre cafele de secretare sictirite. Te trezeşti că ai un şef care e mândru de perioada când se scria cu creionul şi se tasta la maşina de scris, cu câte-un deget din cauza ojei de pe unghii care nu s-a uscat complet în timp ce vorbeşti cu vecina la telefonul arhaic, ăla de învârteai de roată şi puneai prefix să sune. Şeful, mare om cu sute de mii de facultăţi, la fel ca orice politician prieten cu DNA, deşi duhnea a experiență scolastică şi academică şi didactică, era totuşi un şef. Nu era lider, nu era manager, nu era un far din Alexandria care să te inspire. Mai degrabă transpirai de nervi când te gândeşti că ţi-e şef, că ştii că are facultăţi făcute între două pauze de cafea şi trei cursuri de perfecţionare să dea bine la dosar. Ca să închei acest capitol, să nu mă trezesc că o să mă pună naiba să am chef să lucrez la stat, că singur îmi dau demisia înainte să mă apuc să muncesc. Efectiv nu am ce căuta la stat. Cel puţin nu la statul degeaba la locul de muncă.

Sper că v-aţi luat o cană cu ceva de băgat pe gât, că mai aveţi de mâncat  ciorbă cu scriitura asta. Cine avea chef de ceva uşor, să ia o Cola Light, că mai are de îndurat litere pe ecran. După ce mi-am băgat demisia pe foaie şi mândria înapoi în cap, am fost racolat într-un mod care să îmi gâdile orgoliul la o activitate pe care nu credeam că o voi face, nici acum că n-o mai fac, fiind pauză de păcate, nu îmi dau seama de ce am făcut-o. Mă făcui videograf de evenimente cu caracter alb şi petrecăreţ. Şi două, trei botezuri acolo, să fie treaba mai diversă. Am băgat la nunţi anul ăsta, nici să mă însor în fiecare an, n-o să reuşesc să am atâtea câte am filmat. Şi abia e un sezon. La cum am eu chef să îmi adun anul ăsta în fel de fel de activităţi, la orizont deja văd următoarele nunţi pline de oameni relativ bătuţi în cap. Fără să-i jignesc, dar la nuntă, omul, oricât de educat ar vrea să fie, tot se dă peste cap, parcă e plătit să facă tumba pe banii invitaţilor şi să arate cât e de sculă pe basculă şi cât de mare-n parcare poate să fie atunci când îi dă voie nevasta să se dea în petec.

Ca să rezum, că nu-i loc de povestit atâtea nunţi şi atâţia oameni care se cred buricul pământului, nunţile la care am fost mi-au demonstrat că oamenii cu bani au relativ puţină minte în comparaţie cu cât ai vrea să aibă pentru nivelul de bogăţie afişată. Oamenii cu mai puţini bani şi cu poftă de viaţă, au multă poftă de viaţă şi puţin interes să dea bine pe cameră. Dacă le pui o horă, o să îţi danseze până fac gaură în covor. Oamenii inteligenţi o să se dea în petec abia dimineaţa, când pleacă primele două categorii. Şi chiar şi atunci, oamenii inteligenţi se scutură de câteva puncte IQ doar pentru că este un eveniment unde au voie să danseze pe orice muzică pe care nu ar asculta-o nici cu securea deasupra capului. Dimineaţa la o nuntă este momentul în care orice păcătos este absolvit de vină pentru că dansează pe manele, deşi la început îl vedeai că fiind ducele acelui regat. Dar am învăţat. Multe. Cel puţin, dacă are chef soţia mea să mă facă de rahat la o nuntă, n-are nicio şansă, am mai multă experienţă decât orice om divorţat de trei ori şi însurat din plictiseală.

Din fericire, anul care tocmai şi-a făcut sepuku nu a fost plin doar de nunţi. A avut şi câteva botezuri. De ele aş pomeni din alt unghi. Petrecerile nu au nicio vină că există, în fond, orice bebeluş proaspăt botezat simte o nevoie acută şi de nepătruns de a sta în căruciorul lui, îmbrobodit până în gât cu o mie de straturi de haine, cu o sută de pălării şi toate briz-brizurile cumpărate de la piaţă, că atâta imaginaţie poţi avea. Aşa a fost şi la mine. Eram îmbrăcat în hainele casei de modă „Mama şi bunica”, cu un ciuf roşu să nu mă deoache cineva. Ca să nu deviez ca trenul pe lângă gara Basarab, botezurile sunt prilejul în care îmi dau seama că părinţii pe care i-am întâlnit şi pe care sigur îi voi mai întâlni au o imaginaţie fabuloasă. Sunt atât de creativi, atât de evlavioşi în a-şi denumi odrasla, că începi să te gândeşti la toate cărţile pe care nu le-au citit de au putut să clocească un nume pentru bebeluşul lor. Eu sunt Ovidiu că aşa era naşul meu şi Ionel că eram pe vremea când sfinţii din nume erau mai obligatorii ca RCA-ul. Acuma, în anul de glorie care nu mai respiră de la atâtea petarde, părinţii aleg nume magice. De basm. Scoase fix din cutia cu surprize. Serafim, Jose Armando George, Miguel Cătălin, Loredan Carmin, Alessia Fernanda Marimar Rosalinda Ioana, Prinţesa lu’ tata. Şi fel de fel de combinaţii pentru care nu reuşesc să îmi bat capul, că ţin la sănătatea lui. Oricum, vă daţi seama ce părinţi citiţi şi telenovelizati are România.

Un alt aspect demn de pomenit este acela al singurătăţii. De fapt, nu singurătatea e cea care îţi freacă nervii mai tare ca un politician care îţi promite autostradă de la sud la nord. Ci faptul că te încăpăţânezi să crezi că nu eşti singur şi totuşi să te trezeşti după o vreme că cercul tău de prieteni nici măcar nu are o rază de speranţă şi că de ziua ta, mergi la un film pentru copii şi te simţi bine că părinţii acelor copii nu pricep toate glumele pentru că se duc de nevoie. Dar te învaţă multe singurătatea. Foarte multe. Te învaţă că mintea omului este un produs fantastic având factori externi şi interni care duc la un rezultat mirobolant. Cel mai convingător rezultat după acest an care îmi face cu mâna din avion este că nu am înnebunit. Cel puţin, nu mai mult decât aş fi reuşit să înnebunesc după ce vedeam cupluri dansând şi eu le filmam momentele lor de tandreţe socială. Nu am clacat fizic, mental, spiritual, financiar sau psihologic. După un sezon dus în cârcă precum Harap Alb pe mârţoaga lui, reuşeam să ştiu cum mă cheamă, eram în stare să vorbesc cu lumea şi să nu am emoţii, n-am avut intenţii kamikaze de a-mi blestema soarta. Totul era roz, fuchsia şi magenta în mintea mea. O fi şi de la culoarea pe care mai toate localurile o folosesc la nunţile lor. Cine o fi inventat sau a venit cu ideea să pui mov rozaliu pe pereţi la o nuntă trebuie ars pe rug la foc mărunt. Dacă stau să mă gândesc cât de singur am fost şi cât de singur m-am simţit, cred că am avut momente când eram cu gândul la umanitatea unora şi mă consideram robot şi îmi dădeam seama că se putea şi mai rău.

Singurătatea m-a ajutat să îmi dau seama că nu poţi muri de la aşa ceva. Nu am răcit, deşi s-au răcit multe prietenii din cauza absenţei mele în acelaşi oraş cu prietenii mei. Nu am păţit nimic, deşi nu s-a întâmplat nimic să păţesc ceva. Doar am transpirat în timp ce trebuia să filmez o mireasă care trebuia să arate impecabil. Nu am murit de foame, la nunta poţi mânca orice îţi vine, de nu-ţi mai vine să pofteşti la somon, atât de divers e meniul de nuntă. Nu am murit de somn, deşi am pupat o nuntă una după alta şi doar un somn cât să am motive să mă spăl pe ochi. Nu am stat degeaba şi asta a fost elementul care m-a ţinut pe linia de plutire. Dacă stai singur şi te rogi la pereţi şi aştepţi să pice din cer câte-o minune la pachet cu spălarea păcatelor, o să înnebuneşti. Dar dacă eşti crunt de singur şi totuşi, pui mâna şi faci ceva, se duce toată vara, toată toamna şi tot anul destul de repede. Numa’ să nu ai timp să îţi plângi de milă, că viaţa nu îţi dă batiste în care să îţi tragi sufletul.

În timp ce anul se punea pe scris testamentul de final, viaţa mi-a oferit prilejul să îi fac în ciudă singurătăţii. Şi cum eu, moldovean fiind, nu refuz mâncare gratis şi ocazie să fac în ciudă cuiva, am plecat din cătunul de sub munte şi m-am dus unde sunt acuma. Fix în buricul capitalei, deşi la cum sunt amplasat, cred că sunt mai degrabă la tâmplă ei, fix lângă ureche, unde bubuie muzica de anul nou. La jumătatea lui noiembrie, lună în care nunţile îţi fac cu mâna şi tu dai din picioare către capitala, am poposit pe post de bonă fără bonificaţii şi bucătar fără sort la reşedinţa unde aveam să îmi dau seama dacă rolul de tată trebuie exersat sau pot prinde barza din zbor. Dacă cineva avea dubii, barza nu aduce copilaşi, aşa că orice prilej să te dai şmecher că schimbi scutece e numa’ bun pentru viitor. Sau să dai de mâncare, să faci de mâncare, să ai răbdare, să te mulezi pe mintea unui copil sunt activităţi pe care nu le poţi face pentru prima dată perfect. Ori primeşti instrucţiuni ca pentru idioţi, ori te rogi să n-o faci de oaie până la final de zi. Şi orarul meu de egoist, de culcat cu cocoşul şi trezit cu lenea în spate şi-a făcut bagajul mai bine decât mi-l făcusem eu pentru Bucureşti. Mă trezeam cu cei mici, mă culcam la aceeaşi oră cu cei mari. Şi în gândul meu mă rugam să rezist. Sau să nu stric mai tare aluatul în care m-am băgat.

Ca orice poveste pe care o începi pentru că te roagă naratorul, peripeţiile mele de ajutor secundar, ca personaj auxiliar s-au încheiat când am pus mâna să mă aliez cu încă unul dornic să împartă câţiva metri pătraţi în capitala asta. Şi de-o lună sunt chiriaş cu ambiţii într-un apartament pe care încerc să îl fac să pară ca fiind acasă. Pentru că nu poţi plăti chiria cu o partidă de table sau nu mănânci ciorba cu respect, am făcut rost şi de un loc de muncă, deşi îl consider mai degrabă o continuare a ceea ce făceam în mod normal. Şi cum nu îmi rup creierii să mă chinui să muncesc, ci doar fur meserie şi aplic ce ştiu de câţiva ani buni, locul de muncă e de fapt un loc de joacă plătit. Cu oameni faini şi atmosferă nepoluată de fiţe corporatriste. Şi dacă laitmotivul anului a fost singurătatea, ţin să vă anunţ că nu este un laitmotiv, este o cutumă deja. Şi cred că ajută. Dacă nu reuşeşti să faci păcate cu dracii pe care îi ai când eşti singur cuc, nu vei reuşi să fii un om dat dracu’ atunci când te pune cineva să fii ambiţios printre oameni. O fi omul mai uman printre umanitate, dar uneori are nevoie şi de o cură de el însuşi pentru a coase orice petec în care ar putea să se dea dacă nu e pregătit mental pentru ce i-ar oferi viaţa.

Vă felicit că aţi avut răbdare şi ambiţie să ajungeţi la final. Aveţi o prăjitură de la mine cu prima ocazie pe care mi-o acordaţi să mă dau şmecher că ştiu să gătesc. Pentru că e musai să îmi doresc ceva de la bebeluşul ăsta de an, îmi doresc să îşi vadă de treabă, că eu nu îl deranjez. Am planurile mele, schiţele mele, ambiţiile mele. Nu e nevoie să vină să îmi bată la uşă să îmi spună că vrea să fie mai bun, că nu îl cred. Sunt eu mai bun ca el, pentru că ştiu ce vreau să fac cu mine. Anul să fie sănătos, că mă iau după el la capitolul ăsta. Anul să fie bogat cu toată lumea, că poate îmi rămâne şi mie de o jucărie. Anul să fie plin de gogoşi electorale, că poate cineva se încumetă să construiască ceva şi pentru naţia asta credulă. Anul să fie plin de gânduri bune, că atâtea înjurături suntem în stare să scoatem pe gură, că una în minus sigur ajută. Anul să fie plin de fapte bune, dar făcute înainte de-un dezastru. Anul să fie plin de oameni frumoşi, care îţi vor închide televizorul şi te vor scoate afară, unde sunt multe de făcut. Anul să fie plin de nunţi, botezuri, evenimente în care se bea şi se dansează, ca să iasă banu’ pentru cine are nevoie de bani. Anul să fie plin de nopţi albe cu gânduri colorate pentru cei care au gânduri de procreere. Anul să fie plin de zile însorite pentru cei care merg ca măgaru-n ceaţă. Anul să fie plin de textele mele, ca să vă săturaţi de ele. Amin pentru evlavioşi, pe data viitoare pentru cei mai curioşi.

Enigma


Cu 16 lei am închiriat o sală întreagă de cinema. Şi am început să mă uit la Jocul codurilor, într-o traducere de Irina Margareta Nistor. Pentru urechea mea, am fost la “The Imitation Game”, pentru că sună mai aproape de ceea ce a fost. Pentru cine nu a reuşit să îl vadă până acum, mai ales că a fost nominalizat la Oscar, îl recomand doar pentru lecţia de istorie. Cel puţin pentru acest lucru merită timpul în faţa unui ecran, cu urechile ciulite şi cu ceva noţiuni de matematică sau criptografie. Pentru cine a reuşit să îl vadă, îi felicit pentru alegere, să continue şi cu celelalte filme nominalizate la Oscar. Ideea filmului este simplă: o poveste bazată pe fapte reale, cu mici influenţe biografice, de concentrare asupra personajului principal, cu toate că filmul era la fel de centrat pe Alan Turing precum şi pe activitatea lui, cele două fiind elemente inseparabile.

Turing, fără să caut şi fără să fiu prea tehnic, se poate considera tatăl, unchiul, bunicul şi moaşa primului calculator din lume. Cel puţin, calculator în accepţiunea modernă, că aşa au mai fost prin istorie oameni care s-au apropiat de ideea unei maşini de calcul mai inteligente decât un abac. Alan Turing în film pe lângă faptul că era prezentat ca un geniu excentric, cel puţin, aşa au fost replicile unui coleg de la Bletchley, locul unde încercau să rezolve secretele Enigmei, era şi un homosexual. Acest lucru a început să fie prezentat subtil. Dacă m-aş fi scos din ecuaţia informaţiilor pe care le ştiam de dinainte să mă uit la film, chiar mă întrebam când o să văd zis explicit acest lucru despre el. Şi spre surprinderea mea, fiind totuşi un film bine gândit şi realizat după fapte reale, trecerea de la informaţii pur tehnice, istorice la personalitatea acestuia şi ceea ce l-a făcut într-un final să îşi pună capăt zilelor, a fost tocmai faptul că el era homosexual într-o perioadă în care acest lucru nu era ceva cu care poţi ieşi în faţă, mai ales că acuzaţia de homosexualitate îţi aducea la pachet fie castrare chimică, dar erai liber să mergi pe stradă, fie închisoare.

Pentru că istoria e uneori crudă şi adeseori cruntă, Turing putea să fie contemporan cu mine, cel puţin, un an am fi fost contemporani. Doar că legile, oricât de logice ar fi ele şi cât de juste ni s-ar părea, dacă nu asigură şi o libertate a omului de a-şi alege propriul destin, ne trezim că un geniu precum Turing, în loc să îşi aleagă o bătrâneţe îndelungată, a ales moartea în dauna tratamentelor primite de la guvernul britanic. Şi asta pentru că munca lui era mult mai importantă decât detenţia într-o închisoare. Pentru Alan Turing, maşinăria lui însemna mai mult decât propria viaţă petrecută departe de ea. Şi totuşi, unele lucruri au şi un sfârşit, mai tragic şi mai greu de înţeles dacă acţiunea ar fi avut loc în anul în care filmul a fost la cinema. Pentru că a fost decorat postmortem, iertat, i-au fost adus mulţumiri, Alan Turing este oarecum într-o lumină mai favorabilă acum, cu toate că atunci, exceptându-i alegerea propriei sexualităţi, toată echipa cu care a lucrat ştia ce fel de om este şi cât bine a făcut prin vieţile pe care le-a salvat prin maşinăria lui, denumită Christopher.

Premisă filmului este simplă: Turing şi o echipă de minţi strălucite, printre care şi o femeie, pentru că mereu este nevoie de o femeie să fie catalizatorul anumitor lucruri, încearcă să decripteze până la miezul nopţii, cheia criptografică a maşinăriei naziste Enigma. Până la descoperirea epocală avută într-un pub englezesc, tot filmul s-a rotit în jurul condiţiei omului de geniu, aproape că îl credeai bolnav de Asperger, Turing nefiind capabil uneori să priceapă esenţa glumelor. Personajele, principale, secundare sau episodice au un rol minimal dacă sunt luate separat. Doar starea de antagonism şi cooperare creează anumite trăsături de caracter care oferă o notă individualistă fiecărui personaj. Astfel, eşti capabil să găseşti liderul echipei, secretosul echipei, pămpălăul, fata care schimbă o stare de fapt şi îl găseşti pe Turing, care încearcă să pună cap la cap toată echipa şi să o înţeleagă din perspectiva lui, pur matematică, deloc interpretativă. Oricât de repetitivă este transpunerea acestuia în starea de om care este concentrat doar pe construcţia maşinăriei în prima instanţă, funcţionarea ei ulterior şi mai apoi, a desluşirii mesajelor criptate de la nazişti, faptul că se insistă pe aceste aspecte, îi conferă o altfel de trăsătură de personalitate lui Alan. Era perseverent din punctul de vedere al unui matematician. Îi plăceau problemele, îşi dorea să le rezolve şi se afla în faţa unei probleme foarte complexe şi considera o provocare să îi găsească o rezolvare, alta decât cele luate în seamă până în acel moment, respectiv, decriptarea manuală, cu ajutorul oamenilor, prin descoperirea cheii criptografice prin procese empirice. El a vrut să creeze, pentru acea perioadă, primul calculator care se putea programa, reprograma şi care îţi putea oferi informaţii infinit mai rapide, mai ales că suntem într-o stare de război, unde acuratețea şi rapiditatea informaţiilor pot schimba soarta unei lupte, a unei naţiuni.

Pentru că nu simt nevoia să ofer alte informaţii sau spoilere, vă recomand pur şi simplu să luaţi filmul la rost când se poate, cel puţin din punct de vedere istoric se merită să aflaţi lucruri care poate sunt adevărate, poate nu sunt, dar cu un strop de curiozitate, vă lămuriţi imediat după ce terminaţi de vizionat filmul. Nota lui este acceptabilă, faptul că a fost nominalizat la Oscar îi conferă un alt punct forte, personajele sunt interpretate de actori în mare parte britanici, nu am stat cu impresia că cineva de acolo e american cu accent britanic. Vestimentaţia pentru mine era un alt lucru care m-a atras, fiind pasionat de bunul gust şi costume de alte culori decât negru şi acei matematicieni, chiar aveau alte culori decât negru pe ei. Având în vedere că l-am văzut destul de târziu de când rulează, mulţi ştiu despre ce este vorba, dar pentru ceilalţi, este o ocazie să mai aflaţi puţină istorie şi să vă daţi seama că perioada în care ne aflăm este mai mult decât permisivă. Oricât de mare tam-tam se face pe seama comunităţii LGBT, nu mai suntem în Marea Britanie din anii 1950, când un homosexual era acuzat de indecență crasă. Aşa că, bucuraţi-vă de libertate, bucuraţi-vă că puteţi alege, dar bucuraţi-vă că Turing s-a gândit să inventeze o maşinărie să rezolve o problemă. Datorită lui, avem calculatoare, aşa cum le ştim noi.