Zâmbetul


… tău vreau să îl pot descrie. Mă tot uit la poza ta, la cum zâmbeşti, la cum ochii îţi sclipesc, la cum buzele lucesc, dar nu pot să ţi-l descriu. L-am întâlnit într-o zi de joi, într-o după amiază de toamnă obişnuită. Nimic nu avea să prevestească zâmbetul pe care îl voi admira asemenea unui copil la prima jucărie. Şi orice copil are mereu prima jucărie, când o uită pe ultima. Până la zâmbetul tău, am avut multe zâmbete. Toate de fete. Abia acum unul de femeie. Mi-a zâmbit prima dată o fată când nu ştiam cum este să fiu bărbat. Mi-a zâmbit în continuare altă fată, când mă scuzam că sunt băiat. Mi-a zâmbit cealaltă fată, când învăţăm cum să fiu bărbat. Mi-au zâmbit toate fetele care au dorit să îmi zâmbească atunci când scoteam din traista cu poveşti, momente dulci, ca o nectarină. Am avut de atunci, de la primul zâmbet, nenumărate zâmbete. Toate, de fete, ţi-am mai zis. Deşi, zâmbetul unei femei, este totuşi zâmbetul unei fete care şi-a descoperit bărbatul. Zâmbetul tău mi-a redesenat toată lumea. În nuanţe colorate, pastelate, de discuţii nesfârşite, din subiecte posibil aiurite, prin teme clar definite. Cum zâmbeai, cum deveneai şi mai perfectă. O perfecţiune umană. Cu de toate, cu lipsuri ţinute sub control, cu pofte şi dorinţi regeşti. Mi-a fost frică. Un asemenea zâmbet, trebuie ţinut, menţinut, păstrat şi prezervat secole de-a rândul. O să încerc. Îmi sunt dator să te fac fericită. Zâmbetul este un semn că mă ţin de promisiune.

… tău vreau să îl văd iar. Au trecut câteva secole, şi zâmbetul tot ţi-l caut. Am învăţat cum să-l provoc. N-a trebuit să ţi-l văd, ştiam că îl aveai. N-a trebuit să tânjesc, ştiam că mi-l oferi. Dar, sunt om, nemuritor în speranţa mea, dar un om care tânjeşte. Nu după zâmbet, ci după ocazia să te fac să zâmbeşti. Ştiu că fără mine, zâmbeşti, trăieşti, iubeşti să fii tu. Dar vreau, să fiu durerea din obrajiori când zâmbeşti, să uiţi de ce ai început să râzi şi să te opreşti doar când îţi procuri chipul de porţelan. Vreau, să îţi citesc în zaţul de cafea, câte zâmbete ţi-am furat, chiar şi în vis. Ţi-am promis, că voi zâmbi. Ţi-am promis că îţi voi scrie. Vei citi, tu vei ştii care zâmbet ţi se cuvine, care surâs ascuns, tăinuit de pofta de a trăi singură, între pereţii minţii tale. Uneori, mai bat, nu să faci linişte, ci să dai muzica mai tare. Acea muzică, compusă în fiecare dimineaţă, la o cafea. Tu sorbi pofta mea de viaţă, eu ascult cum cafeaua îţi dă viaţă. Amândoi fericiţi, amândoi zâmbitori.

… tău vreau să îl pot arăta lumii întregi ca fiind al meu. Vreau să am o lume formată doar din tine şi cu mine. Vreau să am o viaţă, începută cu tine, sfârşită cu tine, condusă alături de tine, la volanul unei maşini de smarald. Vreau să te am în minte, cum am mii şi mii de gânduri despre tine. Te-am făcut să sughiţi, ca un copil, tot mă gândesc la tine, tot îţi provoc zâmbete involuntare. Cineva îţi şopteşte ca un spiriduş, să zâmbeşti, să asculţi de vocea copilăriei. Iar tu, femeie făr’de’descriere, asculţi şi cimentezi fiecare cuvinţel. Ca un bureţel, plin de dorinţă. Mi-ar fi frică să rămân fără gânduri, te-aş lăsa fără suflare. Mi-ar fi frică să rămâi fără zâmbet, m-ai lăsa fără suflare. Mi-ar fi frică să îţi sorbi cafeaua singură, ascultând aceeaşi piesă, fără să te întreb de unde o ai, cum de-o ştii şi cât de bine merge cu ceaşca de cafea. Mi-ar fi frică să devin bărbat fără să te am ca femeie. Aş rămâne o creaţie incompletă, un Adam fără păcate, neîmplinit, nesortit, neiubit, nesimţit. Mi-ar fi frică să îţi fur zâmbetul, dacă nu aş putea să ţi-l ofer pe al meu de fiecare dată. Totuşi, zâmbindu-mi, frica mea e doar una. Să nu cumva să uit să zâmbesc.

Anunțuri

You


… were alone. You are me. You will be mine. This is the mirror in which I see your lovely face, those mesmerizing eyes and that smile capable of world domination, just like you have done with my mind. Any thought that crossed about how you should be or how your existence came into place is simply vulgar and not worth mentioning. You are the creature that I can’t draw, explain or understand. You are the sin that should lead me into temptation like Eve once did. And yet, I feel no remorse that I have found you. Better still, I bless the skies for it is you that has breached a wall and rescued me from my place of solitude. This whole text is about you, because if you read it, is like reading me. Melted from a single gold ingot to forge two wedding rings. Sculpted from a block of granite to withstand the hardships of time. Bewildered by our very existence and yet, strangely separated by the only thing that binds us. Curiosity is a wicked witch, casting her curses to bring a morsel of happiness to whomever endeavours to look beyond his or her self.

… were incomplete. You are without fault. You will be perfect. This is the prediction your heart has told you not to long ago. This is your doing, taking the days as they past, seizing the nights as they whisper your mind’s tempest. You are the mind that all minds ponder upon, an individual as simple as simplicity gets and yet, so full of inspiring complications, just like a beautiful handcrafted watch. And I know you like watches, like you love cars, adore quiet places and feel at home with your home brew of dark passions collected from every corner of the globe. It is the small things you love that make for the grandeur that I see and feel like a dwarf admiring it from afar. You made for a short period of time, a stop from your routine. Something followed by someone caught your eye. And it made you curious just for the simple fact that you strike the curiosity in others, not the other way around. Yet, you felt comfort and peace. Turmoil and happiness all blended into one single feeling. You are me. Felt like I felt and lived for a brief second like you have never lived before. Alive and special, cherished and adored, beautiful like none before and smiling to the brink of losing your breath. This is how you knew that you found me. You found yourself.

… were there. You are still there. You will be here. This is my wish for you. Being at home where the soul finds comfort from the world. Leaving home for a soul that will bring the same comfort. Yet, this is not a promise. No man can promise you that. You need no promises, no brave words and even less you lack the need for foolish games. The only thing you crave for is to be whole. Like a string of pearls worn by a queen. Like a finely tuned car taking you to nowhere and everywhere. The only thing you need is me. Because we are one. Just divided into separate beings, counting days and nights when, half and half will meet again, in a selfless bound, that of divine creation. You, my woman, I, your man. Both curious of what we will find in our life time.

Xavier


Ştii cine sunt. Ai fi vrut să fii ca mine. Ai fi vrut să ştii ce gândesc până să apuc să îţi vorbesc. Ai fi vrut să citeşti un om cum citeşti aceste rânduri. Sunt cititor de gânduri. Cititor de vorbe încă în spectrul minţii tale. Sunt acea dorinţă lăuntrică de a descoperi ce se află în mintea ta atunci când nu ai curaj, nu ai cuvinte, nu ai vlagă, nu ai puterea să te exprimi ca să te înţeleg cel mai bine. Şi atunci, îţi fur plăcerea de a te bâlbâi, de a te împiedica în propriile cuvinte slab rostite, uşor prihănite de teama de a nu te înţelege. Dar nu-ţi fă griji, te citesc ca pe o carte. Îţi răsfoiesc toate păcatele din capul tău, toate ideile murdare, toate gândurile imaculate, toate faptele lăsate în schiţă neterminată. Sunt cea mai arzătoare dorinţă a ta, aceea de a ştii ce ţi-aş fi zis, chiar înainte sa trag aer în piept să-ţi pot zice.

Hai să te provoc. Tu ştii cine sunt. Sunt cititor de gânduri. Clar şi răspicat fără să fi rostit vreun cuvânt. Dar tu să fi fost eu? Ai fi fost cititor de gânduri sau hoţ de idei? Tâlhar de simţiri nedestăinuite? Ai fi sustras vorbele mele din mintea mea, impresionându-mă? Ai fi rostit ceea ce voiam să îmi spui, doar sperând că o să fiu fericit auzind acele cuvinte? Ştiu eu ce ai fi făcut. Am făcut asta de când mi-am dat seama că aud cuvinte nerostite. Ţipam de nebun, nereuşind să desluşesc de la cine vin acele vorbe mârşave, acele sloave nescrise, nevorbite, doar gândite şi şoptite în mintea lor. Am cules gânduri, mi le-am însuşit, am trăit viaţa lor, viaţa gândurilor şi le-am dat nuanţă de alb şi negru. Le aşterneam pe foi albe, le dădeam foc în nopţi tuciurii. Ştiam că se înalță acele cuvinte mai presus de un gând ascuţit, lăsat nepătruns de pofta rostirii magicului cuvânt însoţit de sens. Acum, la o viaţă parcursă printre liniştea gândurilor mele, sunt pregătit sa las mai departe acest har împovărător. Vreau ca tu, să înveţi să citeşti. Citeşte ceea ce nu văd toţi. Citeşte ceea ce ar vrea toţi să vadă. Cele mai nepătrunse simţiri gândite şi neșoptite.

La final, ca un veritabil înţelept, ştiu că vei vrea să ştii dacă te pot citi şi pe tine, din moment ce tu ştii să mă citeşti pe mine. Să ne ascundem gândurile de noi, să ne ascundem propria persoană mai departe de ceea ce vrem să fim. Ştiu că vrei, şi eu am vrut să găsesc o minte fără de gânduri, plină doar de vorbe şi fapte. O minte lipsită de frici ascunse şi păcate nespuse. O minte de copil mic, o minte de om nebun, o minte de cititor de sloave. Încă o caut, aşa cum şi tu cauţi, leac pentru binecuvântarea ce ţi-ai luat-o singur în primire. Aceea de a fi singurul care citeşte într-o cameră de gânditori. Rabdă până când vei putea să te închizi în propriile idei. Abia atunci, vei putea fi dascăl şi mentor pentru cine caută să îşi tempereze mintea. Pentru că vezi tu, ultimul gând al omului este să ştie dacă ceea ce a gândit a fost cum şi-au dorit unii. Pentru că uiţi să trăieşti pentru tine şi te aştepţi să trăieşti aşa cum crezi că se aşteaptă lumea să o faci. Atunci, uiţi cine eşti. O minte ascunsă de celelalte minţi.

Who.


„Who” made me love

It’s said that love is blind. It’s a good thing I was wearing glasses for four years until I knew that I loved someone. It’s said in love and war everything is permitted. It’s a good thing I haven’t fought in any wars and I haven’t loved before to know what can I do or can’t do. Many things are said about love. I’m not writing the things that are being said. I’m writing about those that I haven’t been able to talk about. Like my first love, my first I love you, my first passionate kiss that made me forget my name and caught me completely off guard. It’s about the things, the actions and the woman that transformed my DNA from a boy to a growing man. To answer my own question, she made me love, the first woman that made me shiver, made me question if the cold has gotten to me or the emotions are to visible that I can’t control them. She made me realize what kind of a boy am I and what kind of a man I can be. I haven’t got the grasp of this whole man thing but I know that „Who” made me love, changed my perception of how love is, how love can be. „Who” made me love is until this day a complete mystery. I don’t know her, although I have met her more than once. I don’t know who she was, although we shared memories that shouldn’t be there. I don’t know who she is now, although I have seen her being herself, doing what she feels makes her happy. It doesn’t matter who she is, out of the many women that I have met, befriended, trusted and disappointed, she could be my first or my last woman. But „Who” made me love is the kind of woman you want to grow old with when you are in love and the kind of woman you would want every man to meet so you wouldn’t be the only one to have met such a miracle. „Who” made me love could be reading this and feel proud or curse the day she made me shiver. „Who” made me love, made me grow each day.

„What” made me love

It’s said that you love her eyes, her smile. True. You can love her eyes or her smile, or both. Or none and still love her. „What” made me love was the simple fact that she was there, it didn’t matter if I belong to her or she belongs me. The fact that I saw her and I forgot my name, I forgot that I wasn’t good enough, that I forgot to be smart, had no value whatsoever. What she meant to me was the only thing worthwhile, the only thing I knew about her. Before her I have seen hundreds of beautiful smiles and thousands of gorgeous eyes. After her, many more smiles followed and countless eyes made me forget my name. It wasn’t those, even though I kept making her laugh and every time she looked at me, I felt like a new born baby. It wasn’t her body, even though I couldn’t find a single blemish or flaw to make her feel human. She was the woman you draw in your dreams. So it wasn’t that. The single fact that she existed was the most important thing about her and that made me love. I loved her for several years now, she transformed over the years into another girl that appeared to be a woman. And every time I want her near me, she simply smiles and makes everything be like day one. „What” made me love still makes me believe that I love each and every day.

„When” did I started to love

It’s said that love starts from your first heart beat and ensues until your very last. That’s a mother’s love, that’s a child’s love for his mother. But „when” I started to love, I kept thinking this must be love, a strange feeling when you don’t care about time, about cold, about your fears, about your limits. „When” you start to love, the Sun sets when she falls asleep and the Moon rises just for you, to help you keep watch over her sleep, just like in the stories you stop believing after you grow up. „When” you start to love, you think that everything you couldn’t do now is very possible of doing, just because besides you and her, nothing else exists. „When” you start to love, you stop time in that very second she kisses you and wish the entire night could last for eons. But, it doesn’t and you start to pray for another kiss and you count seconds, minutes, days, years. „When” you start to love, time helps you heal from „what” made you love and cures from „who” made you love. Time becomes a wizard that shows you to go straight ahead and keep your love from the past as a guidance for your next true love. „When” you start to love, you grow old with that love, even though she keeps changing, getting younger, more beautiful and more challenging for you. „When” you start to love, you want time to stop so you can love her everyday like it was your first day.

„Where” did I started to love

It’s said that love has no boundaries. You can love your childhood crush, living a block from you or you can fall in love half a planet away from home. But „where” I started to love was on a bench, on some cold stairs, in her bed, in my bed, in the park, in the street, in the cold, in the night, in the rain. „Where” I started to love was that single place that me and her could stop and look each other in the eye and make the world revolve around us without caring. Where I first felt like a baby in her arms, like a man holding her in my arms, like a clown making her laugh, like a prince having her hand to the dance, like a cook having her on the kitchen table. Where was everywhere I was transformed by her. „Where” I loved her was in a nice tea place being like a teacher for her, like a muse for me, „where” I loved was everywhere we met and felt that we have known each other before time even existed. „Where” I started to love was the first time I said I love you and felt that all of my sins were forgiven. „Where” I started to love is the exact same place I wish to meet her when I want her to by mine again for one day.

„Why” did I started to love

It’s said that if you can find a reason why you love someone, you are not truly in love. It’s said that love is a matter of the heart and not of the mind. But „why” I started to love is baffling for me after so many years. Why should I love her if she is too good for me, why should I love her if she is too young for me, why should I love her if she loves him and not me. Those were normal questions my mind asked, and my heart forgot to answer every single time. Why do I torment myself loving her if I know love shouldn’t be searched for, like you search a treasure chest. Why do I keep fooling myself that my mind can answer love’s questions or that love can make my mind find peace with the answer that were given by her. „Why” I started to love is just as simple as asking why do you live, why do you breath, why do you call yourself a man or a woman. „Why” I started to love was the challenge I wanted for my mind but forgot to train the heart for such a beating. And the funny thing is, my heart still wants me to love, to ask questions about love just to see if my mind can hold it anymore. „Why” I started to love is just as simple as asking you why do you love yourself or her. Why does love hurt if it means happiness, why does love lasts for so little of it’s called eternal love, why does love costs so much if it’s free of charge, you just give and receive. „Why” did I started to love if I didn’t know how to stop from loving afterwards. „Why” did I started to love her if I knew I couldn’t stop loving her like I did every single day.

“How” did I managed to love

It’s said that love is the answer to all things. But in my case, love was the question to begin with and is the only thing still responsible for my happiness. So, “how” I managed to love is a complete mystery to this day. It took me a „who”, a „what”, a „when”, a „where”, a „why” but in the end it took only my heart to start all of this and to continue until all the questions will be answered, all the answers were been given, all of me will find peace, all of her offer true meaning to my life. “How” I managed to love is the last question I want to answer when I’ll give my final breath of love on my last day. With her, my true love.

Ubicuu


Eşti ca aerul pe care îl respiri. Eşti ca apa pe care o sorbi. Eşti asemenea prostiei care te înconjoară. Te simţi precum înţelepciunea pe care o cauţi. Eşti tu. Ai un caracter ubicuu, te simţi divin, aproape că îţi depăşeşti soarta morbidă pe care ţi-o înduri de milenii. Dar ce eşti tu?

Eşti un om ca toţi ceilalţi oameni. Cu dureri ca toţi ceilalţi. Dar durerea ta izvorăşte din fericirea celorlalţi. Durerea ta, spaima de a fi om ca toţi ceilalţi şi a semăna unuia sau altuia te îngroapă de frică. Rămâi un bloc de marmură în fata normalităţii. Ai vrea să te sculpteze destinul să fii diferit. Uneori ai şansa să îţi găseşti fiinţa aparte, aproape unică. Dar asta nu te salvează să rămâi cum eşti. Ubicuu.

Eşti o stare ca toate stările din lume. Simţită de toţi, înţeleasă de niciunul. Cum se face să ajungi mai presus de simţire dar totuşi să rămâi o stare? Stare de bine. Stare de fapt. O simplă stare de spirit. Spirit etern, pentru că asta te face mai presus de toate celelalte stări. Niciodată n-ai ştiut cum este să te sfârşeşti spre altă stare de bine. Ai rămas încriptată în gândirea omenirii. Bolnavă de bineţe şi curioasă până în purgatoriu de spiritism crâncen. O stare de îndoială că totul este exact aşa cum trebuie să fie. Dar niciodată n-a fost altceva decât ne-am fi dorit să fie. Din acest motiv, rămâi aşa cum eşti. O stare de ubicuitate.

Eşti o idee dusă la nesfârşit. Neîncepută şi neterminată. O idee care planează, fără curenţi ideologici, fără gânduri negre şi fără foi albe. O idee simplă, complexă prin definiţie. Iar ideea cuprinsă de ubicuitate rămâne un drog puternic pentru umanitate. Persistă, insistă, rezistă şi sistează a rămâne doar o idee. Se transformă în gând faptic. Iar ubicuitatea ideii rămâne încifrată în ADN-ul faptei. Faptă fără vorbe goale. O idee acţionată de toţi la comanda unuia singur. I-ai zice religie. I-aş spune credinţă. Credinţa de a face tot ce îţi stă în putinţă că ideea ta să nu-şi calce promisiunea iniţială. De a se împrăştia precum o ciumă binefăcătoare. Ideea să nu fie ucisă de niciun gând prea uman şi de nicio faptă prea măreaţă. Să rămână ideea primordială de la care a pornit umanitatea. De a fi om înaintea tuturor şi uman înainte de toate.

Eşti ubicuitatea gândurilor mele. Eşti calmitatea vorbelor noastre. Eşti cumulul de fapte care te reprezintă. Dar ce nu eşti? Nu eşti normalul care te înhaţă într-o dimineaţă şi te duce la pierzanie. Nu eşti anti-omul, cuprins de vrajbă să fie o turmă proscrisă departe de învăţăturile Omului. Nu eşti lipsa de idei care te cufundă în vid. Nu eşti nicăieri când ar trebui să fii peste tot. Nu eşti sfârşitul când abia începi să fii centrul universului cuiva unic. Nu eşti dacă trebuie să fii.

UBÍCUU, -UĂ, ubicui, -ue, adj., adv. (Livr.) (Care se află) în același timp în două sau mai multe locuri. (Care este) în orice loc, peste tot. [Pr.: -cu-u] – Din lat. ubique. 

Tâmp


Tragismul textului transcede timpurile în care trăim. Şi nu pentru că suntem generaţia păcătoasă a generaţiei care ne critică. În niciun caz nu suntem parameciul din regnul uman luaţi la rost de către amoebă sau de către un cimpanzeu cu dorinţe arzătoare de filosofie intransigentă. Tragicul constă în faptul că noi, tâmpii suntem trataţi ca nişte tineri. Ca şi cum, altă calitate nu ni s-ar potrivi pe lumea asta, aceea de a fi tânăr. Eu ca tâmp ce sunt, consider că tinereţea este o avuţie pe care o am doar cât mi se permite de către propria-mi tâmpenie. Totuşi, divaghez, nu este vorba despre mine şi în niciun caz nu este vorba despre tine. Tu cel care citeşti. Nu eşti nici tâmp şi nici tânăr. Nu posezi niciuna din calităţi şi spre ghinionul tău ai ambele defecte. Te desfăşori infatuos în faţa unui public prea copt de rigorile conservatorismului matur încât orice idee este avortată din faşă.

Asta până când vei realiza cine sunt stăpânii tăi şi cât de sclavagist este sistemul în care îţi duci veacul. Pentru că ai trăit un veac. Te-ai născut în secolul XX şi îţi duci marea parte din viaţă în secolul XXI. Ca o glumă ai crede că eşti şi milenar. Copilăria zace în mileniul II şi tinereţea se zbate în mileniul III. Dar nici asta nu contează când stai de vorbă cu un tâmp care este şi tânăr pe deasupra. Ca şi cum ai vrea să dresezi un morcov să fie altfel decât ar fi. Nu poţi pentru că nu există cale de întors. Tu ca tânăr sau ca tâmp ai de dus o luptă grea. Nu cu tine, pentru că vei pierde bătut de propria experienţă. Vei duce lupta pe fronturile bunului simţ. Viaţa pe care ţi-o oferi singur este un amalgam chimic îmbibat în acţiuni fizice şi lipsit de stări spirituale. De mental nu poate fi vorba. Incoerența şi lipsa de persuasiune personală duc la un talmeş-balmeş complet în viaţa ta. Tu îl accepţi din trei motive: eşti tâmp, eşti tânăr şi aşa ţi se zice de către civilizaţie. Cum o coloană vertebrală nu poate creşte la un parameci ca tine, nu poţi creşte în păreri şi fapte. Te afumă o ţigară, te îmbibă o sticlă de apă chioară cu tupeu. Tupeu să fii prost ca noaptea. Că mai ales noaptea te prosteşti. Ziua îţi refaci rănile de după război. Unul personal între tine şi bunul simţ şi pe care bunul simţ îl pierde prin neprezentare.

Totuşi, ai o şansă de scăpare, mică dar existentă prin exerciţii îndelungate. Una din scăpări ar fi să munceşti, să îţi laşi stăpânii ăia patroni spirituali pe post de părinţi să îşi adoarmă grijile liniştiţi. Ştiu că vrei la mama şi la tata, şi eu vreau. Dar am vrut destul pentru cât am trăit. Uneori trebuie să îi las în pace să realizeze că au un tânăr care nu este tâmp sau un tâmp care şi-a ascuţit mintea la ce îi oferă viaţa. Un mare nimic pe care trebuie să îl umpli cu toată experienţa ta. Acolo intră orice: vise deşarte ţinute până le găseşti un pahar pe jumătate gol, speranţe deocheate până le găseşti un voal de gânduri şi chiar o femeie care să te adoarmă din prostie şi să îţi trezească responsabilitatea de a fi om cu grija de următorul tâmp din viaţa ta. Cel pe care îl vei ocărî la fel cum ai fost ocărât. Pentru că aşa îţi duci viaţa, din tâmp în tâmp fără să realizezi că pauza dintre ocara ta şi ocara altora este minunea de a fi un om responsabil. Un adult mai puţin tâmp.