Enigma


Cu 16 lei am închiriat o sală întreagă de cinema. Şi am început să mă uit la Jocul codurilor, într-o traducere de Irina Margareta Nistor. Pentru urechea mea, am fost la “The Imitation Game”, pentru că sună mai aproape de ceea ce a fost. Pentru cine nu a reuşit să îl vadă până acum, mai ales că a fost nominalizat la Oscar, îl recomand doar pentru lecţia de istorie. Cel puţin pentru acest lucru merită timpul în faţa unui ecran, cu urechile ciulite şi cu ceva noţiuni de matematică sau criptografie. Pentru cine a reuşit să îl vadă, îi felicit pentru alegere, să continue şi cu celelalte filme nominalizate la Oscar. Ideea filmului este simplă: o poveste bazată pe fapte reale, cu mici influenţe biografice, de concentrare asupra personajului principal, cu toate că filmul era la fel de centrat pe Alan Turing precum şi pe activitatea lui, cele două fiind elemente inseparabile.

Turing, fără să caut şi fără să fiu prea tehnic, se poate considera tatăl, unchiul, bunicul şi moaşa primului calculator din lume. Cel puţin, calculator în accepţiunea modernă, că aşa au mai fost prin istorie oameni care s-au apropiat de ideea unei maşini de calcul mai inteligente decât un abac. Alan Turing în film pe lângă faptul că era prezentat ca un geniu excentric, cel puţin, aşa au fost replicile unui coleg de la Bletchley, locul unde încercau să rezolve secretele Enigmei, era şi un homosexual. Acest lucru a început să fie prezentat subtil. Dacă m-aş fi scos din ecuaţia informaţiilor pe care le ştiam de dinainte să mă uit la film, chiar mă întrebam când o să văd zis explicit acest lucru despre el. Şi spre surprinderea mea, fiind totuşi un film bine gândit şi realizat după fapte reale, trecerea de la informaţii pur tehnice, istorice la personalitatea acestuia şi ceea ce l-a făcut într-un final să îşi pună capăt zilelor, a fost tocmai faptul că el era homosexual într-o perioadă în care acest lucru nu era ceva cu care poţi ieşi în faţă, mai ales că acuzaţia de homosexualitate îţi aducea la pachet fie castrare chimică, dar erai liber să mergi pe stradă, fie închisoare.

Pentru că istoria e uneori crudă şi adeseori cruntă, Turing putea să fie contemporan cu mine, cel puţin, un an am fi fost contemporani. Doar că legile, oricât de logice ar fi ele şi cât de juste ni s-ar părea, dacă nu asigură şi o libertate a omului de a-şi alege propriul destin, ne trezim că un geniu precum Turing, în loc să îşi aleagă o bătrâneţe îndelungată, a ales moartea în dauna tratamentelor primite de la guvernul britanic. Şi asta pentru că munca lui era mult mai importantă decât detenţia într-o închisoare. Pentru Alan Turing, maşinăria lui însemna mai mult decât propria viaţă petrecută departe de ea. Şi totuşi, unele lucruri au şi un sfârşit, mai tragic şi mai greu de înţeles dacă acţiunea ar fi avut loc în anul în care filmul a fost la cinema. Pentru că a fost decorat postmortem, iertat, i-au fost adus mulţumiri, Alan Turing este oarecum într-o lumină mai favorabilă acum, cu toate că atunci, exceptându-i alegerea propriei sexualităţi, toată echipa cu care a lucrat ştia ce fel de om este şi cât bine a făcut prin vieţile pe care le-a salvat prin maşinăria lui, denumită Christopher.

Premisă filmului este simplă: Turing şi o echipă de minţi strălucite, printre care şi o femeie, pentru că mereu este nevoie de o femeie să fie catalizatorul anumitor lucruri, încearcă să decripteze până la miezul nopţii, cheia criptografică a maşinăriei naziste Enigma. Până la descoperirea epocală avută într-un pub englezesc, tot filmul s-a rotit în jurul condiţiei omului de geniu, aproape că îl credeai bolnav de Asperger, Turing nefiind capabil uneori să priceapă esenţa glumelor. Personajele, principale, secundare sau episodice au un rol minimal dacă sunt luate separat. Doar starea de antagonism şi cooperare creează anumite trăsături de caracter care oferă o notă individualistă fiecărui personaj. Astfel, eşti capabil să găseşti liderul echipei, secretosul echipei, pămpălăul, fata care schimbă o stare de fapt şi îl găseşti pe Turing, care încearcă să pună cap la cap toată echipa şi să o înţeleagă din perspectiva lui, pur matematică, deloc interpretativă. Oricât de repetitivă este transpunerea acestuia în starea de om care este concentrat doar pe construcţia maşinăriei în prima instanţă, funcţionarea ei ulterior şi mai apoi, a desluşirii mesajelor criptate de la nazişti, faptul că se insistă pe aceste aspecte, îi conferă o altfel de trăsătură de personalitate lui Alan. Era perseverent din punctul de vedere al unui matematician. Îi plăceau problemele, îşi dorea să le rezolve şi se afla în faţa unei probleme foarte complexe şi considera o provocare să îi găsească o rezolvare, alta decât cele luate în seamă până în acel moment, respectiv, decriptarea manuală, cu ajutorul oamenilor, prin descoperirea cheii criptografice prin procese empirice. El a vrut să creeze, pentru acea perioadă, primul calculator care se putea programa, reprograma şi care îţi putea oferi informaţii infinit mai rapide, mai ales că suntem într-o stare de război, unde acuratețea şi rapiditatea informaţiilor pot schimba soarta unei lupte, a unei naţiuni.

Pentru că nu simt nevoia să ofer alte informaţii sau spoilere, vă recomand pur şi simplu să luaţi filmul la rost când se poate, cel puţin din punct de vedere istoric se merită să aflaţi lucruri care poate sunt adevărate, poate nu sunt, dar cu un strop de curiozitate, vă lămuriţi imediat după ce terminaţi de vizionat filmul. Nota lui este acceptabilă, faptul că a fost nominalizat la Oscar îi conferă un alt punct forte, personajele sunt interpretate de actori în mare parte britanici, nu am stat cu impresia că cineva de acolo e american cu accent britanic. Vestimentaţia pentru mine era un alt lucru care m-a atras, fiind pasionat de bunul gust şi costume de alte culori decât negru şi acei matematicieni, chiar aveau alte culori decât negru pe ei. Având în vedere că l-am văzut destul de târziu de când rulează, mulţi ştiu despre ce este vorba, dar pentru ceilalţi, este o ocazie să mai aflaţi puţină istorie şi să vă daţi seama că perioada în care ne aflăm este mai mult decât permisivă. Oricât de mare tam-tam se face pe seama comunităţii LGBT, nu mai suntem în Marea Britanie din anii 1950, când un homosexual era acuzat de indecență crasă. Aşa că, bucuraţi-vă de libertate, bucuraţi-vă că puteţi alege, dar bucuraţi-vă că Turing s-a gândit să inventeze o maşinărie să rezolve o problemă. Datorită lui, avem calculatoare, aşa cum le ştim noi.

Anunțuri

McBar


Iată provocarea din seara asta. Să fac o cronică sportivă. Şi nu orice cronică, ci propriul meu comentariu asupra partidei Manchester City – Barcelona. Comentatorii laudă meciul, eu mă uit doar pentru că e o provocare. În mod normal, aş avea destule seriale să devorez până să mă hotărăsc să mă uit la fotbal. Nu sunt fan Barcelona şi Manchester e prea plină de petrodolari să fiu convins. Dar să zicem că sunt un om darnic şi sunt dipus să investesc 105 minute, cu pauza inclusă, în acest meci. În momentul în care scriu, jucătorii stau ca puşcăriaşii la ieşirea din celule, aşteptând să vadă curtea închisorii, să ia puţin aer. Suntem la cântatul imnului pe care îl auzi doar dacă ai destui bani să te califici acolo. Cred că ştiu câţiva jucători de la City şi relativ destui de la Barcelona.

Echipa de start începe cu nişte jucători la City, îl ştiu pe Hart că nu îl lasă pe Pantilimon să joace şi pe Aguero că încă stă acolo. Iar la Barcelona, habar n-am cine e portarul, veşnicul Pique, soţul Shakirei, Mascherano şi Alves. Iniesta, Messi şi Neymar completează zeii catalani. Teoretic, sunt chiar afon la capitolul Barca şi City, dar practic, chiar sunt dispus să fac un live text pe acest meci care sigur o să aibă cel puţin o mie de pase pe minut. Şi s-a fluierat. Barcelona în galben neon, să se vadă că dau pase şi City în albastru azur, fix ca vremea de pe Coasta de Azur, cum şi-o doresc englezii. Momentan, Barcelona începe să arunce mingea de-o parte şi de alta, o mai scot din teren, o mai păstrează în posesie la ei, o mai pierd, dar când e vorba să vină golu’, vine Neymar la cerşit de minge lobată. Noroc de Kompany că ştie să dea cu picioru’ fix cum trebuie. Să vedem dacă ştie lumea fotbal, că sunt pe contraatac, dar când e vorba să te baţi cu autobaza catalană, doi atacanţi sunt prea puţini să faci vreo mişcare în careul Barcelonei. Iar mingea la neon, un lob, prinde Hart-ul şi reluăm toată treaba. Crede că o să fie laitmotivul serii. Mingii lobate, Hart la apel şi Barcelona cu pasele nesfârşite. Interesant e că cei doi comentatori vorbesc de alte lucruri, fix de meci nu. N-am auzit un lung de linie, o pasă filtrantă, o centrare, o pătrundere pe contraatac. Doar nişte nume înşirate şi nişte coordonate de la cine către cui. Se pomeneşte şi Messi şi uimirea comentatorului iese în evidenţă. Cum să nu atingă Messi balonul după cinci minute de joc. Poate n-are chef băiatu’, când eşti geniu, ţi se fâlfâie de minge până când ai chef să dai gol.

Iar un atac, iar apărarea de autobază şi înapoi pe contraatac, iar minge pierdută şi fault. Cineva deja se enervează şi începe să dea la genunchi. Şi n-au trecut decât cinci minute, cu nişte laitmotiv-uri evidente. Deja încep să ţip, hai cu mingea lobată, hai cu pasa pe culoar. Dzeko prinsese mingea, prinsese faza, numa’ nu prinsese culoar liber. Doar un spate rupt de fundaş. Înapoi la neon mingea, iar pe laturi şi cineva e lovit în cap. Dzeko nu cred că o să mai aibă moştenitori la ce minge în cufăr a primit. Sau poate doar în coapse şi scapă ieftin. Revenim la pase pe sus, contraatac şi fault. Oameni deştepţi. Mascherano cred că îşi doreşte să doarmă mai repede şi tot se aruncă în extremis. Cu toate că nu era cazul de aşa ceva. Să vedem zidul şi lovitura. Nasri sau Milner, cine să fie cel care îşi asumă că greşeşte lovitura. A bătut, şi-a bătut joc de ocazie şi iar s-a întrerupt meciul. Cumva tind să cred că au uitat ce e aia cursivitate în joc. Şi iar e afară mingea. Oamenii sunt foarte disperaţi să ţină de minge, chit că o joacă mai mult pe extreme. Messi şi Messi care greşeşte cu Messi. Cam aşa e pronunţat acest pitic irecuperabil de scump. Se aud buhuituri englezeşti, cineva cred că nu suportă mingea prea mult la catalani. Până acum, după zece minute, nu sunt impresionat. Tot văd un laitmotiv care se repetă şi cumva tot nu mă miră că repetă aceeaşi strategie. Neymar, pasă, Messi, Messi şi e blocat. Cred că Messi are ecou în nume. Altfel, nu îmi explic de ce îi aud numele de două ori.

Suarez cu stângu’ în plasa laterală. Asta păţeşti dacă eşti egoist şi nu ştii să aştepţi. Pe de altă parte, dacă stai la pomană, primeşti mingi agăţate de orice ocazie. Cel puţin, e o fază de poartă mai serioasă şi merită aplaudat. Să vedem replica lui City. Degeaba. Autobaza funcţionează mult prea bine şi mingea rămâne maxim 20 de secunde la City, cât să închege o fază şi imediat se destramă jocul când Barca agață jocul. Cică Argentina se uită la meci. Cred că Argentina se uită la telenovele la ora asta, că e ceva diferenţa de fus orar. Dar cine sunt eu să fiu rău cu ei. O fi având dreptate, chit că mai toată Europa e la televizor, la unul din cele două meciuri programate. Celălalt e Juventus – Dortumund şi dacă mă enervează meciul ăsta, după pauză, îl comentez pe celălalt. Măcar să văd un gol, un ceva serios. Acum, doar pase după cum ştiam că o să fie şi repetări inutile de faze tactice. Posesie 35% pentru City şi 65% pentru Barcelona şi uite golul, în timp ce scriam de posesie, Suarez dă un gol cu un noroc chior, că nici măcar nu l-am priceput. Noroc de reluare. Prinde cu capul, o ţine la el şi şutează Suarez. Aş fi vrut să zic că a muşcat la maxim din ocazie, dar cred că e post şi pentru el. Hai că e bine. Avem un gol, oricât de lipsit de spectacol ar fi, e un gol şi parcă mă îndur să stau prin preajmă.

City acum e disperat. Aruncă mingi peste tot şi iar Messi are ecou şi e peste tot ecranul. Iar mingea la City, iar o pierd. Cred că n-au ce face cu fazele de atac şi le mai aruncă pe apa sâmbetei. Altfel nu îmi explic. Peleggrini cred că înjură în toate accentele din Anglia, mai ales că mereu pierde cu Barcelona. Comentatorii zic de confruntare echilibrată, dar când posesia Barcelonei e dublă, echilibrul e aşa, teoretic şi pur statistic. Dincolo, zic ăştia doi că e 1-1 la Torino. Clar pierd un meci pe cinste, dar nu am ce face, am zis că fac la meciul ăsta, rămân cu el până la pauză măcar, sau până când o să mă doară mâna de live-text. Ce apreciez la City e că fundaşii nu-s chiar praf. Cel puţin Kompany ştie una alta şi îşi permite să iasă şi el la atac. Şi apoi, iar se aude Messi, Messi şi faza se epuizează într-un friendly fire Messi-Suarez. Contraatac City, să vedem dacă au priceput ceva. Ritmul în sfârşit e crescut şi mă pun să scriu mai repede. Dar lovitura de cap a lui Dzeko e doar pentru posteritate. Nimic să aplaud sau să fiu impresionat. Iniesta, Suarez, Iniesta, Kompany şi iar contraatac cu ecoul Messi. Messi e ca taifunul, face ravagii, după cum zic ăştia. Aut de poartă, înapoi la ritmul pronunţat.

Sunt pe contraatac petrodolarii, minge lobată, că deja e tradiţie în meciul ăsta şi autobaza e la apel. Cred că trebuie să iasă doi fundaşi pe afară, să aibă şanse ăştia să dea un gol amărât, să egaleze treaba. Înapoi la galben neon, cu tot cu posesia ei inuman de posesivă. Cum să ai ocazii de poartă, dacă adversarii ţin mingea numa’ pentru ei. Aud că Barcelona a pierdut cu Malaga. Să aud şi să nu cred, dar la cât de fan sunt eu când e vorba de Barcelona, mă mir că mai ştiu jucătorii, norocul lor că joacă la echipa Spaniei. Nu vă gândiţi că urăsc Barcelona, dar prea mulţi ţin cu ea, să mai fiu şi eu ăla care ţine cu Barcelona. Divaghez, suntem în atac, Rakitic cu lovitura de cap, offside şi continuăm. Suntem cu City pe contraatac, că doar contraatac pot face ei la ce fel ține Barcelona mingea, iar ecoul, şi Suarez ratează, deşi putea să dea un lob de toată frumuseţea sau nişte “urechi” din curtea şcolii. Hai că treaba e interesantă, cineva de la Barca vrea să facă mişto de City cu astfel de faze. Când să dea şi City un şut pe poartă, autobaza se ridică şi nu pică nimic la sorţi. Cu jocul “ireproşabil” al Barcelonei, să citez comentatorii, ce vrei să mai faci ca adversar. Te rogi că ai atâtea atacuri surpriză, că poate reuşeşti vreo minune în faţa porţii. Corner periculos şi poate atinge şi mingea măcar bara de la poartă. Da de unde, sar fundaşii ăştia de parcă-s girafe spaniole. Iar un atac surpriză, dejucat de Barcelona şi iar Messi, cu tot cu ecou inclus, o pasă mică, o altă pasă mică, o alta, încă una. Deja se vede plictiseala şi miserupismul să dai atâtea pase la minutul 29 din meci.

La cât aleargă jucătorii, un meci de handbal e sprint olimpic pe lângă meciul ăsta. Au momente de ritm susţinut şi apoi, iar stau cu mingea şi o împart unul la altul. Doar să mă enerveze pe mine cu o mie de pase pe minut. Iniesta combină cu Suarez, Rakitic încearcă un şut şi un gol scos din nimic de Suarez. Jordi Alba oferă o pasă de manual şi Suarez îşi pune în cont o dublă, că poate are datorii la golaveraj. Ar trebui să îmbutelieze Barcelona aer de Anglia şi să îi dea lui Suarez. Ce să mai înţeleg din replica asta. Că aerul spaniol nu e benefic pentru Suarez sau că Liverpool are un aer mai special pentru el? Să vedem la 0:2 cum se prezintă meciul. Neymar în fața golului de 3 la 0, dar norocul n-a fost să îi bată vântul mai tare să împingă mingea în poartă. Continuăm la ideea de pase eterne ale Barcelonei, că City se roagă şi ei să mai atingă mingea, mai ales că joacă pe teren propriu şi să nu fie înjuraţi prea tare. Repunere de la margine pentru City, dar imediat s-a dus posesia. E greu să joci cu ăştia, nu te lasă să respiri. Au şi două goluri marcate, ce idei să mai ai până la final?

Nu ştiu ce au jucătorii lui Manchester, dar se grăbesc şi imediat se duce mingea din posesia lor. Nu mă fascinează. Parcă sunt o echipă bună, nu amatori care nu-s în stare să ţină mingea mai mult de un minut. Să vedem iar Messi Ecou, cum fuge racheta, cu o pasă către Suarez şi ăsta abia de respiră. După ce sprint a băgat, ai crede că respiră câtuşi de puţin mai tare. Deloc. E robot, clar e robot. Înapoi la pase pe laturi, pe centru, pe laturi şi iar Messi, Messi şi n-are noroc. Hart îi prinde mingiuţa şi îl ia în braţe la final, că la cât de minion e Messi pe lângă Hart, l-ar căra şi în spate. Iar Messi, cu un pressing agresiv, încearcă să rezolve meciul înainte de pauză. Dacă în 2003 e ultima dată când câştigi în fața Barcelonei, e gravă treaba. Hai că deja, s-a cam rupt firu’ meciului şi lumea începe să joace la mişto. Cel puţin Barcelona, parcă sunt o echipă de puşcaşi marini într-o confruntare cu majoretele din curtea şcolii. Un fault mic, aşa să fie treabă simplă. Că nu a mai fost de ceva vreme un fluier de fault în meciu’ ăsta.

Mă uit la ei şi parcă fac mişto şi de mine cât de mult pot să ţină mingea în posesia lor. Lasă şi tu gazdele să se joace, n-o face numa’ tu, nu fii ţăran. Se cere hentz, nu se dă, nu se mai cere nimic, că Messi e acolo şi cade. Messi e greu de neutralizat, un fel de Bruce Willis cu păr în cap şi mai pitic de fel. Mai am cinci minute şi sunt convins că mă opresc din comentat. Deja sunt pe la 2000 de cuvinte şi un cititor ar trebui deja să fie plătit să citească atâta. Mingea e la City, nu mai e la City. Deci cam cinci secunde a durat toată posesia. Cu aşa cifre, ce pretenţii poţi să ai. Hai că mai încearcă o dată, tot pe partea stângă, nişte idei de a centra mingea în careu. Şi tot încearcă şi tot nu stă nimeni la pomană. Iar fault. De data asta, fault în atac, că din ăsta nu am avut. 2:1 pentru Juventus, dincolo sunt mai eficienţi în dat goluri sau mai slabi în apărare. Revenim la meciul “antrenament cu public” de pe stadionul plătit cu petrol. O minge care loveşte bara şi Dani Alves te ridică de pe scaun, măcar la nivel de “uite-l şi pe ăsta cu șuturile lui” şi mingea revine la City şi se aude iar fluierul de fault. După ce că au două goluri avantaj, mai şi faultează. Lăsaţi-vă de ţigănisme, jucaţi fotbal, şi aşa îi bateţi la fundul gol. Ne apropiem de ultima fază şi poate, reuşesc şi ăştia să facă vreo ispravă. Aguero încerca să ţină mingea. A doua ocazie mai interesantă a lui City. Fix la final. Pasă greşită a lui David Silva şi concluzia este evidentă. Luaţi-vă atacanţi, luaţi-vă echipa, că e greu să închegi ceva cu o echipă a Barcelonei flămândă după gol. Şi se termină prima repriză. E mai mult decât suficient pentru mine. Nu e un meci să fiu curios ce deznodământ are. Sigur cineva câştiga şi la cum e jocul, City are dreptul să viseze. Ei se întorc după un sfert de ceas, eu mă retrag la alte meciuri mai interesante. Bucuraţi-vă de fotbal, că în seara asta aveţi de unde, măcar dacă e Dragobete şi nu aveţi cu cine, să aveţi ce face la nivel de activitate de om nederanjat de alte griji amoroase. Pauză şi revenim în altă zi.

C-o fii…


Citiți în română, gândiţi în engleză. Aşa e scris titlul. Că n-o fii, tot e bine să ai ceva bun de băut. Am întrebat ca un om curios, de ce ar trebui să beau cafea, şi aşa multă lume o face şi la fel de multă lume nu o face, încă. Cred că şi eu, undeva pe drumul ăsta până la bătrâneţe, o să fiu legat de un scaun şi înecat cu o ceaşcă de cafea, să mă pot trezi din letargie. Dar până acolo, chiar îmi doresc să aflu de ce e bine să bei cafea, indiferent ce denumire pompoasă de la Starbucks îi dai. Şi am aflat multe lucruri. Unele drăguţe, altele utile, câteva de-a dreptul fascinante. Cel mai bun motiv e că ajută la producţia de salivă şi implicit la dicţie. E mai lungă explicaţia oferită, dar când am citit la ce ajută cafeaua, am zis că imediat mă pun să beau capuccino. Pentru un amator afon şi incult ca mine, cafeaua se bea de plăcere, se bea cu poftă, se bea ca să ai un viciu, se bea alături de o prăjitură. Eu beau apă de nevoie, vin alb de poftă, mă joc destul să am vicii şi pot mânca o prăjitură şi fără să o asortez cu o cafea. Cel puţin, nu cred că fac eu prăjiturile care trebuie să fie băute cu o cafea. La prima plăcintă de mere asortată cu un capuccino, încep să mă dau pompos.

Ulterior, ca să beau o cafea, aflu că mă ajută să mai adaug patru ani la catastiful meu de ani trăiţi. Deşi, se zice că trebuia să mă fi apucat deja, şi cum eu sunt mai retard la chestiile astea cu viciile, cred că am ratat trenul cafelei. Am băut o ceaşcă acu’ doi ani, dar era lapte cu gust de cafea şi caramel şi prin toamna trecută, m-a pus cineva drag să îi fac pe plac să beau cafea. Dar de la a mă pune cineva la a bea ca e o plăcere incomensurabilă, e cale mai lungă şi drum mai anevoios de parcurs. Să zicem că mă apuc de acuma, poate mai adaug trei ani şi puţin la cei o sută pe care îi aveam programaţi de trăit. Ştiu că-s optimist, dar când te joci şi crezi că ăla e singurul viciu, doar să te însori să mori mai devreme ar fi soluţia pentru un trăi sub o sută de ani. După ce beau să trăiesc mai mult, n-o să beau pentru că sunt şi alţii care nu beau, aşa că nu este absolut obligatoriu să intru în clubul cafegiilor când există Societatea Evidentă a Non-Băutorilor de Cafea. Şi cum sunt şi bărbos, mi-am depus aplicaţia şi la Societatea Secretă a Admiratoarelor de Bărboşi. Ambele societăţi se găsesc la Starbucks. Acolo hipsterismul cafelei este la cote înalte. Ştiu că am fost acolo, chiar m-am dus să cumpăr două pahare cu ceva produs pe bază de cafea. Era pentru colegii de la muncă. Ştiu că am pronunţat nişte Moca-Gratis-Cino-Ciocolatiu cu aromă de bostan copt. Cu caramel şi frişcă. Şi bomboane de colivă.

Aflu totuşi, că după Starbucks, cafeaua nu îşi are rostul. O zice un nene inteligent, care ar fi avut toate motivele planetei să bea cafea. E programator şi în sânge ar trebui să curgă lichid maro, mai ceva ca benzina printr-un motor de Bugatti. Şi totuşi, nu bea cafea şi tind să cred că o fi având dreptate. Mai ales că a băgat cafeaua în haznaua cu ţigara şi asocierea asta mă duce cu gândul la o secretară de 40 de ani, la primăria dintr-un sat de munte care bea cafea amară şi fumează Winston roşu. Şi atunci, ţi se cam duce toată pofta şi dorinţa să te seducă o ceaşcă de cafea. Totuşi, să nu fiu atât de drastic şi să arunc cu pietre în cafea. În fond, lumea cam bea cafea de multă vreme şi n-o păţit mare lucru. Sigur, cafeaua ajuta la ceva. Mai ales că dacă ieşi în oraş, ieşi la o cafea, nu la un pahar de vin sau la un Cico. Măcar din motive sociale, cafeaua tot iese în evidenţă. Şi dacă eşti ca prietenii mei cafegii, cafeaua este universul de la care big bang-ul creaţiei are loc în fiecare clipă. Şi din fericire, cafeaua e ca vinul roşu. Ambele se beau cu măsură. Singura diferenţa este că vinul roşu se poate bea şi fiert, cafeaua greu se bea rece. Doar să fie ice coffee şi deja o dăm în alte combinaţii cafeinizate şi nu merită.

În timp ce merg pe drumul cafelei în aşteptare de a fi băută, mă gândesc de ce nu m-am apucat până acum să o beau că îmi doresc. La fel cum nu m-am apucat decât prin anul trei de facultate să consum alcool la ocazii. Dacă nu simţeam nevoia, nu am făcut-o. Acum nu simt nevoia să beau cafea să mă trezesc. Am atâtea mere la îndemână, că un lichid fierbinte băut dimineaţa cu scopul de a mă trezi mi se pare exagerat de inutil pentru anii mei. La nivel de socializare, dacă vreau să degust ceva maro, într-o ceaşcă, voi cere ciocolată cu aromă de alune şi frişcă deasupra. O să par afon social cu lipsa consumului de cafea în viaţa mea, dar prefer să mă menţin la o bere pe săptămână vara şi la o sticlă de vin pe lună iarna. Cafeaua momentan, este la rang de curiozitate satisfăcută doar dacă mă pune iubita să îi fac pe plac. Sau dacă mi-o prepara un maestru cafegiu. Şi atunci, mai mult ca sigur, îmi va face o ceaşcă subţirică de cafea, să nu mă urc pe pereţi. Oricum, îmi împart prieteniile cu mari cafegii şi cu non-băutori ca mine. Ambele tabere sunt faine. Rămâne să vă anunţ, când o să beau o cafea de plăcere, alături de o prăjitură dulce, în prezenţa unei cafegii de primă clasă. Cum am mai avut şi am rămas fascinat de plăcerea pe care o poate avea din acest ritual numa’ de ea ştiut. Cel puţin la acest aspect, am toată stima şi admiraţia pentru devotamentul cafegiilor. Viciul lor e mai stilat decât fumatul sau alcoolismul. Şi atunci, cafeaua lor, merită sorbită cu maximum de plăcere. Ca-n reclame.

Gentilom.


Manierele îl fac pe om. Cu replica asta am plecat de la film. M-am delectat cu ceva frumos. Chit că ştiam că sunt atâtea filme de Oscar de văzut, nu eram în starea necesară să absord lucruri profunde, dar nici nu eram dispus să arunc banii pe fereastră. Şi din fericire, filmul la care am fost, mi-a aruncat pe fereastră doar durerea de cap şi starea de oboseală pe care o avusesem înainte să intru în sală. E vorba de Kingsman. Nu cred că îl pot încadra la o producţie de proporţii, având în vedere că deşi erau actori de calibru, dacă aş fi pus-o lângă blockbusterele de vară, ar fi ieşit în pierdere la profit. Dar fiind în rulaj în această perioadă, din partea mea, îi ofer toate aplauzele pentru modul cum m-a făcut să râd. Cred că filmul e încadrat la acţiune. Actorii sunt eminamente britanici, de la Colin Firth, continuând cu Michael Caine, versatilul Mark Strong şi eroul principal al cărui nume nu îl ştiu şi pe care nu am să îl caut, că mai are de făcut filme până să îl ştiu din memorie. Şi pentru un plus de savoare, de data asta, SUA era răufăcătorul. Samuel L. Jackson era “nenorocitul” care voia să aducă distrugere şi haos în lumea asta. Şi dacă e film comercial, clişeul cu Rusia şi China răufăcători s-a cam dus pe apa sâmbetei, de data asta, Anglia este eroul şi fosta sa colonie, SUA, este omul negru, fără glumă la adresa lui Samuel.

Să prezint premisa, poate vă fac curioşi să aruncaţi câţiva lei şi două ore din viaţă pe o porţie bună de râs, de umor britanic, sub centură, cu replici zise cu toată sinceritatea cruntă pe care o pot avea englezii. Dacă există CIA, KGB, Mossad, SIE, echivalentul lor din Beijing, că până şi pe asta au făcut o glumă, MI-6 lui Bond, în filmul ăsta există şi nişte croitori foarte bogaţi, foarte interesanţi, cu un stil vestimentar ireproşabil şi cu abilităţi de luptă destul de amuzante, chit că sunt eficiente şi de impact. Ei se numesc Kingsman, şi fondatorii lor de acu’ ceva vreme, văzând că au prea mulţi bani, au zis să pună de o organizaţie independentă care să facă niscai ceva curăţenie prin lume, atunci când alţii sunt prea evidenţi. Treaba faină e că oamenii se îmbracă de la propria croitorie şi arată bestial. Dacă James Bond este elegant şi stilat, Kingsman sunt profesorii lui James Bond în materie de stil şi eleganță. Cu umbrela tipic britanică, inel cu însemn regal la mâna care mânuieşte pumnul, cu un pistol mai eficient decât jucăriile lui Rambo. Şi aceşti Kingsman, în frunte cu Colin Firth, Galahad prin film, caută să îi vină de hac lu’ omu’ negru, aici e gluma intenţionată. Samuel L. Jackson, e Valentine, fără inimioare şi iubire, ci cu gândul să facă lumea să se autoextermine prin bătaie cruntă aplicată unul celuilalt. Şi cam de aici se porneşte filmul. Oameni eleganţi, Kingsman, Valentine, domnul îmbrăcat de cartier, cu şapca într-o parte, un duel etern între eleganță şi antonimul eleganţei, care în engleză ar fi SWAG, în română sper să fie cocălareala, deşi Valentine era doar prost îmbrăcat, nu şi prost.

Vorbeam de eroul principal pe care nu ştiu cum îl cheamă în viaţa reală, în film e Eggsy, un tânăr cred că de aproximativ 20 de ani, cu tatăl fost Kingsman, oarecum, cu destinul deja stabilit de trecut. Şi dacă filmul este despre eleganță şi stil, Eggsy e de toate mai puţin elegant şi stilat. Dar până la final, afla şi el ce e cămaşa, umbrela, costumul făcut la comandă. Până acolo, trebuie să treacă prin teste precum Harap Alb, să le demonstreze celorlalţi că ăla prost îmbrăcat e mai luminat la creier. Şi cumva, reuşeşte să iasă în evidenţă prin faptul că e mai dornic să ajungă la final, decât să rămână unde este. Face el ce face şi tot ajunge Kingsman, cu toate că până acolo, ai destule motive să îl crezi încurajat de scenariu şi îmbrâncit de soartă. Ca structură a personajului, e destul de liniar flăcăul. E doar un tânăr care vrea ceva şi cumva, are nişte calităţi dobândite la şcoala vieţii care îl ajută să rămână viu prin tot ce îl supun superiorii lui. Măcar e curajos şi dispus să ajute. Păcat că e lipsit de maniere în primă instanţă. Dar le schimbă şi pe alea cu un pachet de abilităţi destul de remarcabile. Vă jur pe lupta de la final, că băiatu’ ştie să dea cu picioru’, chiar ştie să se distreze când îşi termină treaba, un fel de viitor James Bond, dar mult mai dornic să experimenteze cu tot ce apucă. Se bate, se aruncă, înoată, aleargă, împuşcă, nu împuşcă, sare, face giumbuşlucuri. Băiatu’ e bun şi devine şi mai bun. Mai ales când îşi pune costumul făcut la comandă, ochelarii de hipster şi umbrela antiglonţ.

Şi dacă povestea nu merită, să vă zic de lucrurile mai tehnice. Îmi place regia. E ritmat filmul, sacadează între pas molcom şi sprint jamaican. Dar merită. Cât timp e molcom, mai respiri, îţi mai sorbi din suc, că după ce vin fazele rapide, amuzante, te îneci cu sucul, începi să uiţi că mai ai popcorn în cutie. Am râs la filmul ăsta, ce n-am făcut-o la o comedie cu adolescenţi. O fi de la dialog, o fi de la editare şi scenele destul de duse în pânzele albe cu realismul. Atâtea gloanţe înfipte în ţeastă şi pumni împărtăşiţi, nici la Rocky nu vezi. Ideea e că l-au editat bine, cadrele sunt un pic trase altfel şi asta duce la starea ritmată şi alertă a filmului, cu toate că la două ore ai zice că trebuie să alerge la pas de maraton, nu la suta de metri plat. La nivel de coloană sonoră, nu pot să zic că ţin minte ceva de la film, dar m-a făcut să fiu curios să caut OST-ul să văd ce s-a cântat. Jocul actoricesc e bun, nu-i de Oscar, dar e credibil. Măcar sunt din Anglia şi au accent şi personajul negativ e din America şi are accent şi stil de răufăcător. La capitolul ăsta, îi crezi că sunt de unde zic că sunt şi că fac ce zic că fac. Nu cred că v-am dat spoilere, oricum binele câştigă mereu, dar pentru cine vrea un film de după amiază, chit că l-am văzut la 9 seara, ori mergeţi la cinema cu gaşca de prietenii să râdeţi bine, ori aşteptaţi să apară la bibliotecă şi îl pirataţi cu nesimţire. În ambele ipostaze, tot e de râs. Sper că o să ieşiţi de acolo dornici să vă cumpăraţi un costum la comandă, mai ales că şi fetele au acolo un personaj care să le insufle eleganța şi perseverenţa. Nota lui e peste 8 pe imdb, nota mea este peste aşteptările mele, doar pentru simplul fapt că am râs destul de bine şi mi-au trecut toate gândurile obosite după două ore de accent britanic. Kingsman e de văzut, chit că sunt altele mai faine ca el, chiar e de văzut, indiferent cât de mult agreaţi accentul britanic. James Bond o să pară mult prea serios după ăsta.

Studiu sociologic.


Acest text este rezultatul unei observaţii intensive şi exhaustive realizate pe un eşantion deloc reprezentativ de specimene umane. Mai mult, rezultatul în cauză nu poate fi extrapolat şi considerat un truism general, aplicabil la nivelul întregii populaţii al acestei ţări, dar poate fi explicat un fenomen care există la nivel de subcultură şi comportament sociologic la nivel de individ, indiferent de localizarea acestuia pe teritoriul României. Observaţia s-a realizat pe parcursul a două zile, în trei locaţii diferite, cu un număr de subiecţi variabil, dar nu mai puţin de zece subiecţi activi în cadrul acestei observaţii. Locaţiile în care s-a realizat această observaţie au fost o biserică, reşedinţa subiectelor principale şi o încăpere destinată distracţiei cu o capacitate de a adăposti un număr de aproximativ 150 de persoane. Scopul acestei observaţii a fost de a scoate în evidenţă prin comparaţie personală, maniera prin care educaţia poate duce la modificări de comportament, la deviaţii de personalitate sau pur şi simplu, la individualizarea unui om. Sau în cazul de faţă, la generalizarea prin asociere, a unui grup de oameni, prin prisma comportamentului mimetic şi a alegerilor vestimentare, muzicale şi gastronomice similare.

Fiind vorba de explicarea rezultatelor, este nevoie şi de context. Fiind rezidentul unui oraş dintr-o regiune cu dezvoltare economică sub media naţională, cetăţenii tind să se plieze pe un tipar destul de similar cu societăţile medievale. Şi cei care nu se pliază pe acest tipar sociologic, o fac din alte puncte de vedere. Iar subiecţii în cauză, marea lor majoritate, au fost incluşi, doar printr-o observaţie generalistă, într-un stereotip care poate fi considerat maliţios, chiar poate aduce prejudicii de imagine celor care au fost de faţă. Din fericire, nu intenţionez să ofer niciun detaliu menit să aducă jignire personajelor analizate. Ghinionul personajelor în cauză este dat de faptul că se pot încadra în ecosisteme sociale foarte uşor definibile şi comportamentul lor este uşor replicabil la alte persoane, indiferent dacă împărtăşesc anumite valori sociale sau trepte educaţionale. Stereotipul ales de mine este cel de “ceafă lată” sau de “oameni care ascultă manele live” şi cu toate că este o etichetă relativ exhaustivă prin prisma non-valorilor pe care le include, acest stereotip adăposteşte o sumedenie de persoane distincte, cu toate că similitudinile comportamentale stau la baza încadrării lor în acest tipar. Şi dacă discursul ştiinţific a fost suficient pentru a aduce un nivel al interesul sub pragul critic, se cere o schimbare de stil literar, pentru o mai bună ilustrare a acestui fenomen social numit “ascultătorii de manele live”.

Avem un bivol de apă negru. Nu sunt rasist, e doar îmbrăcat în negru. E doliu. I-a murit stilul vestimentar şi garderoba lui este simplă şi simplistă, chiar mai simplă decât gândirea lui despre viaţă. Avem o căprioară. Dantelată. Tot neagră. E şi la ea doliu. I-a sucombat prin deces mortal toată colecţia de haine de bun gust pe care le poate avea o femeie. Perechea cealaltă de mamifere copitate împărtăşesc culoarea neagră, la gât fiind asortată o talangă de aur, exact ca în clanurile de corbi europenizaţi. Singurul om asortat coloristic în vestimentaţia de gală este puiul de om, sedat de sonorul ridicat la cote ilegal de mari pentru o persoană care cântăreşte cât un ghiozdan de copil de grădiniţă. Şi dacă bivolul şi căprioara sunt în veşminte sobre, fiind un eveniment eminamente trist, respectiv creştinarea unui suflet, restul invitaţilor trebuie discutaţi în funcţie dacă au piuliţă sau şurub în pivniţă.

Dacă stăm pe tipologia masculină, tind să cred că sunt unul din specimenele care a învăţat că există alte culori şi că le poţi asorta. Mai mult, cred că am alt frizer ca ei, pentru ca podoaba mea capilară nu implica un pămătuf de bărbierit în creştetul capului şi ras cu lama peste tot. Erau un fel de soldaţi împuşcaţi de prostie. Şi la câţi bărbaţi erau, coafura sau mai degrabă lipsa ei era identică. Ori tunşi foarte scurt, dar raşi pe laturi, ori raşi în cap şi fără niciun fel de păr facial care poate ieşi în evidenţă ca individualitate singulară. La capitolul haine, costumele negre, poate cele de la nuntă, poate cele de la înmormântare, poate cele cu care s-au angajat prima dată. Necroite, lucioase, stringente şi fără o minimă individualizare a personajului purtător de costum şi pantofi. Mai mult, se pare că în acest oraş, pantofii maro sunt purtaţi de mine şi alte două persoane, hai poate trei oameni pe care sigur îi cunosc. La acest eveniment, pantofii erau fie negri, fie de culoare neagră, fie o non-culoare închisă. Mă gândesc că sunt mai ieftini dacă sunt cumpăraţi la pachet cu costumul negru. Ar trebui să zic că sunt asortaţi, dar unii venind şi în blugi la pantofi negri, asortarea lipseşte. Mai mult, specimenul cu blugi, nu a avut grijă ca la acest eveniment să îi coasă în genunchi, a uitat să-şi încheie cămaşa la nasturi şi s-a afişat cu tot pieptul epilat ca o femeie. Şi pentru că acel om, care se dorea bărbat, sigur voia să iasă în evidenţă în cel mai negativ mod posibil, cămaşa lui era florală, ca venit din vacanţă din Hawaii, o eşarfă la gât, mai ales că iarna eşarfele de vară se poartă doar în interior. Cam atât pe parte bărbătească. O apă şi un pământ şi nicăieri o evidenţiere pozitivă. Poate am noroc la femei.

Din păcate, femeile au ieşit în evidenţă prin alt aspect. Dacă nu sunt în stare să comentez ce hăinuţe de stradă au avut pe ele, cu paiete, strasuri, diamante din borcanul spart de dulceaţă, pantofi lucioşi ca sticla, pot să comentez prezenţa lor la braţul unui bivol de bani gata. Eram atent la fiecare specimen numit femeie şi încercam să mă gândesc că arealul bărbătesc este foarte redus, ele sunt foarte disperate, condiţiile necesită o adaptare de compromis, sau pur şi simplu, poate sunt destul de perfecţionist să îmi doresc alte condiţii. Dacă nu poţi judeca un om după blugii rupţi în genunchi şi cămaşa cu flori hawaiiene, poţi judeca o femeie cu o rochie mai scurtă decât ziua de iarnă şi bidoanele ieşind din frigider la fiecare pas mai săltat de horă. Un alt lucru evidenţiat era faptul că îşi doreau cu o ardoare vădită să se alipească de masculul alfa, respectiv de bivolul de apă principal, fie din motive pur economice, pur erotice, fie pur şi simplu, atâta ştiau, atâta făceau. Femeile din acea incintă m-au făcut să-mi pun întrebarea dacă o să mă călugăresc sau trebuie să caut în altă emisferă a globului. Cu toate că sunt caustic la adresa lor, mai ales că eram conştient de pătura socială în care se îmbrăcau şi afişau la acest eveniment, spre deosebire de un alt eveniment similar, nu a fost cazul să observ o individualitate feminină care să îmi provoace o stare de euforie temporară prin aspectul fizic sau prin comportament.

În acele ore în care am împărţit aceeaşi metri pătraţi, mă uitam cum doamnele sunt fie late şi bătrâne, fie scobitori şi tinere. Foarte greu am găsit o clepsidră unduitoare. Mult mai greu am găsit un invitat pe care să îl consider scos din peisaj. Mai ales că muzica pe care dansau cu cea mai mare plăcere era o confirmare a poftei educaţionale şi a nivelului de înţelegere pe care îl au. Dacă sunt afon manelistic, ei erau doctori docenţi în dedicaţii pentru o persoană sau alta, cu toate că nunta mai avea de aşteptat şi situaţia nu cerea să îţi declari iubirea veşnică pentru proaspătul prunc, mai ales prin oferirea de ofrande lăutarilor. Cel mai interesant aspect este că deşi eram scos din peisaj, eram inclus în privirile tuturor. O fi de la faptul că aveam păr în cap, barbă, altă culoare la sacou, altă culoare la pantofi, o altă postură, deloc gheboasă, dar nu cred că un biet spectator muncitor ca mine ar fi avut nevoie de ridicări de sprânceană când treceam pe lângă invitaţi. Cu toate că, atunci când eşti conştient de anumite lucruri, observaţiile de rigoare sunt uşor de înţeles. Iar pentru că a fost un singur eveniment, cu destui participanţi, consider rezultatul corect doar pentru cei prezenţi, nicidecum nu pot generaliza. Dar e grav dacă nu ai alegeri vestimentare, nu ai alegeri în materie de partener de viaţă sau nu ai alte alegeri muzicale pe care să poţi dansa. Educaţia sau aşteptările în viaţa dictează şi aceste alegeri şi din păcate, ele par a se fi oprit la subiecţii studiului sociologic realizat în ultimele 48 de ore. Concluzionez scurt: dacă nu ai cu ce, nu ai pentru cine şi nu ai de ce să vrei mai mult.

Mat.


Există un număr destul de greu de scris care propune câte mutări există la şah. Există un număr şi mai greu de imaginat câte destine îţi poţi alege în viaţă. Există o idee preconcepută că trebuie să te naşti rege să te apere toţi sau că nebun fiind, te duci doar pe diagonală. Viaţa e ca un joc de şah, filme despre cum şahul ajută s-au făcut, analogii pe acest lucru sigur sunt, nu cred că vin eu să inventez o partidă de şah. Ce pot totuşi să fac, mai ales că îmi pierd concentrarea după un sfert de ceas la o partidă de şah, este să îmi închipui cum ar fi un joc pe tabla de şah. Dar cu oameni reali, cu întâmplări destul de coerente. Dacă după un sfert de ceas de scriitură, nu ajung la şah-mat, o să pierd sigur atenţia voastră. Şi concentrarea mea mai mult ca sigur. Mai ales că am jucat şah cu prima mea prietenă şi m-a bătut de parcă eram un cimpanzeu contra lui Karpov. Aşa că inteligenţa mea nu era determinantă în partidă de şah, ci experienţa pe care o avea.

Încep partidă cu un pion în plin avânt. Un soldat dus la înaintare, oricare din cei opt popândăi propuşi pentru execuţia iminentă. Sau poate o să fie fix pionul care ajunge pe partea cealaltă a podului suspinelor şi se transformă într-o regină, într-o tură, într-un cal. Pionul este fix prima piesă pe care o alegi. Aşa şi în viaţă, înainte să fii orice funcţie pe care o duci în spate, mai întâi, eşti împins de la spate şi ales de alţii pentru diferite locuri. Cel mult, eşti constrâns de tine, să ataci ce-i lângă tine pe diagonală şi sub nicio formă nu poţi da înapoi de la alegerile stăpânului tău. Norocul tău că nu eşti singur printre mulţime, ghinionul tău că oricine poate să te înhaţe. Dacă ai ghinionul să stai în calea unui nebun, a unei ture, a unui cal, te poţi considera scos din joc. Ăsta fiind ieşirea cea mai nobilă, nu când alt pion are dreptul să te înşface şi să îţi ia locul în viaţă. Fiind alb, rasist fără voie, îmi dau seama că, imediat cum mută şi viaţa un pion, o să ştiu exact pe care îl iau şi dacă în trei mutări, am câştigat partida. Dar nu e cazul, pionul meu îşi alege confratele şi propun un baraj dublu pe centru, ca să aibă drum liber oricare dintre nebuni.

Nebunul e cea mai interesantă piesă, pentru că n-o să vezi un nebun că îşi schimbă culoarea. Nebunul e nebun până la capăt. Dacă atâta ştie, atâta face, dar o face cu cea mai mare eficienţă. Printre cele mai periculoase şi mârşave atacuri în viaţă se număra o palmă dată de la un nebun. Şi nu un nebun de la nebuni, ci un om nebun care îşi iubeşte viaţa. Acel nebun creativ, care nu se dă din drumul lui până când nu ajunge la ţintă. Orice ar fi în faţă, el trebuie să ajungă la final. Indiferent că o ia pe toate cărările, mereu e acelaşi drum pe care şi l-a stabilit, în care ţinta este mai importantă decât propria-i viaţă. Nebunii sunt cvartet pe tabla de şah. În viaţă, sunt un duet perfect. Un nebun de alb cu o nebunie de abanos. Un Făt-Frumos pe cal alb cu o prinţesă cu părul tuciuriu. Asta ca să o dau în romantism. Nebunia e cu mult mai mare decât poveştile pentru adormiţii de ocazie. Nebunul imediat o să îi lase loc de manevră turei.

Tura ta ca om e destul de limitată. Ştii că te naşti şi în cel mai sigur şi irefutabil mod, vei muri. Ce fel o să te descurci între aceste două limite, e doar alegerea ta. Tura cel puţin, merge pe orizontală şi pe verticală. Se înalţă la fiecare pas pe care îl face, mereu aproape de un gând măreţ şi se întinde pentru a înţelege mult mai bine terenul de joc. Tura este o piesă periculoasă. Când eşti în tura ta de om, trebuie să ai grijă de alţii, care oricând pot să apară în calea ta, pe reguli la fel de stricte ca ale tale, dar cu o mişcare mult mai haotică. Şi ghinionul cel mai mare ar fi să dai de regină. Să te înhaţe la primul tău pas făcut spre izbăvirea sufletului. Tura pe care o alegi, că-i vorba de mers înainte, că e patrulat pe orizontală toată tabla de şah, mereu vei avea în cale alţi oameni. Învaţă-le drumul, ca să nu te împotriveşti, ca să nu te ciondăneşti, ca să nu dispari pentru că sunt mai creativi ca tine.

Calul e cal. Nu mă leg de el. Din ce am întâlnit, la ce mişcări are el, poate să ajungă oriunde pe tabla de şah şi e singurul care poate sări peste tine. Asta înseamnă că drumul lui în viaţă e mai mult decât creativ, e aproape supranatural. Fiind singura piesă de pe tablă care sare şi răsare de unde îşi doreşte, calul nu trebuie să aştepte după nimeni, ci doar să îşi programeze mişcările să ajungă la rege. Şi nici atunci nu e cazul să ajungă, ci mai degrabă să îi aştepte pe ceilalţi pentru ca partida să îşi capete finalul inerent. Foarte rar o să fie remiză la şah. Cel mult, regele o să fie bântuit de cal sau tură. Dar când calul, tura şi nebunul stau prin preajmă, victoria este garantată. Iar calul, de obicei este cel care face ca victoria să aibă sens. Pentru că mereu se sacrifică regina şi din doi nebuni, mereu se va duce unul pentru a înlesni gustul dulce al victoriei. Şi cum o mişcare cabalină pe tabla de şah mereu o să ajungă în locul în care trebuie, la fel şi o săritură neobişnuită peste etapele vieţii o să te facă să ajungi unde vrei, fără să te sperii de prezenţa unui nebun în viaţa ta. Fără să faci măcar o tură de gardă şi cu toate şansele să întâlneşti şi regina pe parcurs.

Regina. Cu regina nu e de joacă. Orice piesă ai fi, regina mereu o să te atingă. Ea o să îţi fie duşmanul pe care vrei mereu să îl cunoşti. Având atâta putere, atâta libertate de mişcare, orice piesă, mai ales pionul, şi-ar dori să fie regină. Şi-ar dori chiar ca o regină să îi ia locul pe tabla de şah. Mai important este de menţionat că oricine îşi pierde regina, vrea mereu să o recupereze cu un pion. Cred că în viaţă, dacă ţi-ai pierdut regina, vrei să ajungi la capăt să te sacrifici pentru ea, să rămână ea mereu în centrul atenţiei. Cred că în viaţă, pentru o singură regină merită să te preschimbi din pion în nimicnicie. Doar o regină te-ar pune să renunţi la tine pentru ca ea să existe şi să ajute regele. Iar cum regina şi regele sunt diametrali opuşi, scopul reginei este să dispară înainte ca regele să fie încolţit. Scopul unei regine în viaţa reală este să menţină regele lângă ea. Iar dacă toată tabla de şah îl vrea pe rege, regina face orice să elibereze toată tabla. În viaţă, n-o fi treaba atât de dramatică, dar regina face orice să îşi apere regele ei. Cum şi pionul din faţa regelui ar face orice să aducă înapoi regina. Iar regele, e singură piesă care nu merită povestită. Pentru rege, toate se învârt, toate se întâlnesc, toate dispar. Regele eşti tu, centrul universului şi singurul care merită să stabilească dacă e şah şi faci remiză cu viaţa sau eşti mat şi o iei de la capăt cu altă partidă. Oricum, după ce termini jocul, chiar dacă o să câştigi sau o să te vezi singur pe tablă, tot în acelaşi loc ajungi, aşa că fă ca partidă să fie una memorabilă.

Sexu’ vinde


Pentru că v-am captat atenţia, să vă povestesc cum sexul produce acea stare de cognoscibilitate a indestructibilului luciferic care se întrepătrunde nelamentabil cu acţiunea joncțioasă a unei rachete de tenis. Cam aşa poţi discuta despre subiectul ăsta. Atât de complicat poţi să faci un lucru pe care şi animalele îl fac, unele de nevoie, delfinii chiar şi din plăcere, încât sexul a devenit acuma o armă cu care te împuşti dacă n-ai destule gloanţe în tine. Zoologic, biologic, anatomic, psihologic, destul de logic este faptul că un bărbat are aceeaşi poftă să facă sex cum are o femeie, de fapt, orice mascul mamifer are aceeaşi tendinţă de împerechere ca orice femelă. Şi cum oamenii se încadrează la mamifere, bărbaţii şi femeile stau pe o balanţă perfect echilibrată. Dacă el vrea, ea vrea, alminteri, se cam duce specia pe apa sâmbetei. Dacă el nu vrea, înseamnă că e bătut în cap. Dacă ea nu vrea, înseamnă că bărbatul nu e destul de bun şi la fel de bătut în cap.

Din punct de vedere ştiinţifico-fantastic, bărbatul mereu are o aspirină la el, ca să nu o apuce pe ea durerile de cap. Din punct de vedere moral, femeia are o pilulă la ea, ca să nu îi apuce pe amândoi durerile facerii de bine. Din punct de vedere sexual, bărbatul nu poartă şosete în pat şi femeia nu se culcă machiată, nu-i corect pentru bărbaţii care vor aceeaşi femeie şi dimineaţa. Din punct de vedere nocturn, e bine să stai cu veioza aprinsă, ca să fie romantism. Din punct de vedere fotogenic, e bine să stai pe întuneric, să fie treaba pe bune, fără să te acoperi cu pătura, că vezi doamne, nu îţi place cum îţi bate umbra pe tavan. Din punct de vedere temporal, e bine să fie cât de des posibil, dar destul de scurt ca durată, să dai impresia că ai de unde. Din punct de vedere spaţial, să nu arunci femeia cu posteriorul prin ciulinii Bărăganului, că s-a dus şi ultimul dram de pofta erotică. Din punct de vedere medical, e bine să nu fii o scobitoare de bărbat cu o clătită de femeie. Din punct de vedere geometric, e bine să împarţi aproximativ aceeaşi înălţime cu partenera în cauză, nu-i plăcut gândului să ştii că o albinuţă e vizitată de un stâlp de telegraf. Din punct de vedere spiritual, e recomandat să strige Doamne Dumnezeule după o perioadă, e semn că te mişti divin în pat. Din punct de vedere sportiv, e bine să marchezi în deplasare, doar să nu rămâi cu ochii-n soare. Din punct de vedere cultural, e bine “să ti potriveşti cu o moldovîancă”, să’te-ncaieri c-o olteancă şi s-o laşi pe domnuca din Ardeal să-ţi arate cum se face. Din punct de vedere sociologic, e bine să ţii pentru tine câte partenere ai. Din punct de vedere gastronomic, o căpşună şi nişte frișcă ajută, numa’ să n-o puneţi de-o ciorbă după atâta acţiune. Din punct de vedere fizic, încearcă să n-o urci pe tavan, că gravitaţia funcţionează chiar şi când eşti în al nouălea cer. Din punct de vedere chimic, dacă vrei oxitocină, sexu’ e cea mai sigură metodă s-o primeşti din plin. Din punct de vedere matematic, rezumă-te la una, să nu te trezeşti cu vreo două peste faţă. Din punct de vedere oratoric, îţi recomand să zici ceva prin pat, nu-i concurs pentru cine tace cât mai mult de faţă cu o femeie. Din punct de vedere lingvistic, dacă eşti bilingv, atunci foloseşte-te de limbă să obţină şi ea plăcere scontată. Din punct de vedere cotidian, e bine să o faci mai des decât Crăciunul.

Acestea au fost micile păreri destul de aplicate în funcţie de scenariul care se desfăşoară în capul tău. Sexu’ este un instrument foarte puternic să pui barbatu’ în patru labe, chit că alta-i aranjarea în momentele de patos dual. Dacă meriţi, îl obţii, cu toate că nimeni nu îl merită, toţi au nevoie de el. Este la fel de biologic precum strănutul. E mai grav când te foloseşti de el să răsplăteşti o stare de fapt. E şi mai grav când datorită performanţelor nocturn-orizontale, se hotărăşte soarta unui cuplu. Dar dacă trebuie să revin la ideea mamiferelor, dacă nu eşti bun nici măcar în pat, în altă parte e greu de crezut că poţi performa atât de bine. Şi ajungem la o idee persistentă. Cât de mult trebuie să muncească un mascul pentru că femela să îşi deschidă porţile cetăţii? Răspunsul vine într-o manieră logică. Pe cât de bun vrei să fie sexul cu ea, pe atât de mult trebuie să transpiri să o convingi că merită să investească o melodie live cu tot cu aplauze pentru a-ţi produce ţie starea de mascul alfa. Reciproca este la fel de valabilă, cu toate că n-ar trebui să considerăm bărbaţii ca fiind maşini obsedate de sex, o femeie tot trebuie să îi arate câteva semne că ar merita să defileze prin patul lui ca o leoaică prin junglă. Pentru cine n-a făcut sex, să nu se grăbească, are timp până la Viagra. Pentru cine l-a făcut, da’ rar, bucuraţi-vă ca alţii după căsătorie se bucură că nişte copii dacă au parte de două ori pe an. Pentru cine e curios de cum se face, începeţi să citiţi cărţi de toate felurile, ca să aveţi ce discuta dacă eşti prea sprinten în pat. Măcar s-o ţii de vorbă dacă n-o reduci la tăcere. Sexu’ vinde, doar că cei deştepţi, îl primesc pe gratis.