Masculinul efeminat


Ne-a luat mulţi ani ca din falnici bravi eroi să devenim cârpe de şters. Nu toţi, nu mulţi, dar suficienţi să intri în pământ de ruşine că bărbatul e acum bărbăţelul. Sau e băiatul mamei. Sau boul care stă după fundul ei. Sau în cel mai rău caz, bărbatul intră într-o troacă alături de toţi porcii descrişi de umanitatea feminină. Şi totuşi, nu eram aşa, cu toate că ne fardam, regii fiind, peruci purtam, chiar înainte ca femeia să îşi dea seama care e rostul unui astfel de obiect. Bărbaţii, regi ca Leonidas, comandanţi de oşti ca Hanibal, cuceritori de popoare ca Ginghis Khan, inspirau frică, respect, putere şi încredere. Acum bărbaţii, trebuie să inspire un card de credit, o maşină, un cont cu cifre irecuperabil de mari. Bărbatul e privit ca fundaţia de unde toate femeile îşi procură banii, dacă e atât de josnic încât să cucerească doar cu bani. Mai sunt cazuri, la fel de îngrozitoare, când bărbatul e păpuşă masculină. Aşezat pe un piedestal mai obscur decât Ken, tras la braţul unei femei, de regulă trecută de vârsta a cincea, apreciat pentru tinereţea lui virilă şi pentru virilitatea lui prostească de a se lăsa călcat în picioare de o femeie cu bani.

Bărbatul a ajuns rău. Nu foarte rău, că altfel, m-aş simţi lipsit de speranţă cu privire la specia din care fac parte, la clanul la care încerc să aspir, dar a ajuns rău. Dacă femeile se dau cu ojă din motive ştiute de ele, bărbaţii care se dau cu ojă, au mari şanse să le lipsească un cufăr din ograda proprie. Dacă femeile merg la coafor în ocazii speciale, bărbaţii care sunt abonaţi la un hairstylist e posibil să fie cameleoni masculini, nesiguri dacă fac parte dintr-o clasă sau alta. Dacă femeile sunt sensibile pentru că le este firea de aşa natură, având şi excepţii în care dovedesc o putere incomensurabilă, bărbaţii sensibili în glas, în acţiuni, în gesturi, în mişcări, în gânduri sunt mâncaţi de vii. Nu-i acuz că sunt empatici, nici că au în cap sentimente de transmis. Dar când vezi că un bărbat este slăbuţ ca varga şi pentru a compensa, se transformă şi într-un balerin fără școală de dans, contemplezi dacă marii cuceritori din istorie erau din alt plan mental decât ce există acum. Bărbatul nu a ajuns rău că se împrumută fără drept de apel de la femeie, că se epilează în toate locurile unde n-ar trebui să ajungă lama. Nu a ajuns rău că se lasă călcat şi execută fără discuţie ordinele iubitei lui soţii, de dragul de a-i face pe plac pentru o masă caldă şi obişnuinţa de a avea o cămaşă călcată. Bărbatul a ajuns rău pentru că nu mai vânează.

Vânătoarea de animale era semn de sănătate. De virilitate. De bărbăţie. Punct. Vânătoarea de femei în epoca în care ne aflăm, e semn de sănătate mentală. De încredere în forţele proprii. De masculinitate bine pronunţată. Punctul de plecare pentru a fi un bărbat este să îţi asumi că vei fi mereu în căutarea unui lucru mai bun. Şi dacă nu te simţi materialist ca o păpuşă masculină, vei fi mereu în căutarea unei femei mai bune. Nu femeia din tine pe care vrei să o scoţi la iveală cu ojă pe unghii, ci femeia care va scoate din tine tot ce zace dormitând de câteva sute de ani. Femeia care e inteligentă, o să te facă mai inteligent. Dacă ea fumează, o să fumezi şi tu. De dragul ei sau din prostia amândurora. Dacă ea bea, o să bei şi tu. Ca să ai cu cine face conversaţii la un pahar de vin. Ca să ai pe ce să pierzi timpul a doua zi dimineaţă. Dacă o femeie te ţine treaz, dacă nu-ţi dă pace, clar face un lucru bun din tine. Te transformă, te duce mai aproape de scopul tău final. În fond, nu te naşti doar ca să ajungi într-o cutie de brad. Ceva, tot trebuie să rămână. Un nume, o invenţie, un paragraf în cartea de istorie. Orice, altfel, Leonidas va rămâne singurul, Hanibal o să fie unic, Ginghis încă o să râdă de umanitate că nu l-a ajuns şi Adam o să se mire că are doar băieţi, dar foarte puţini din ei ajunşi bărbaţi.

Bărbatul efeminat are şi barbă. Doar că e barbă ironică. Bărbatul efeminat are şi muşchi. Pompaţi cu steroizi. Bărbatul efeminat e foarte îngrijit, foarte educat şi cumva, foarte plat. Foarte unilateral. Te uiţi la el şi într-o clipă ştii cât şi ce mănâncă. Vezi un singur stil de haine, vezi o singură atitudine, vezi un singur comportament. De om preş. Bărbatul fumează de când tutunul a venit în Europa. E posibil să fie o descoperire interesantă pentru cine ştie să fumeze. Un trabuc, cu un pahar de whiskey, la un foc de şemineu, citind Hemingway. Bărbatul care începe să fumeze de plictiseală, pentru că l-a văzut pe tatăl său, e încă un băiat prost crescut. Bărbatul care bea de supărare şi începe să se târască pe scara societăţii, e doar unul născut de sex masculin. Să mai dea şi într-o femeie, şi deja e neom. Bărbatul care tunde toată grădină de pe corpul său, fără sens, fără cap, doar că i se spune, e scos din Ferma Animalelor. Bărbatul care se îmbracă direct din casele de modă, e aruncat direct la coşul de gunoi. Fără pic de personalitate, fără coloană, fără simț egocentrist de a se face remarcat prin forţe proprii.

Bărbatul e cel mai bun lucru care se poate întâmpla unei femei. Reciproca e mult mai valabilă. Fără femei, nu ne-am naşte. Am fi creaţi printr-o eprubetă doar pentru a fi puşi într-o vitrină. Bărbatul puternic şi curajos există. Nu are el atâtea dovezi de curaj la îndemână, dar când repară o ţeavă imediat când se strică până să sune la meşterul de jos, deja creşte în ochii ei. Bărbatul inteligent există. Nu descoperă el atomul din nou, dar când ştie să te ţină în braţe, fără să te repare aşa cum îl bate gândul, deja îl vezi ca fiind un om perfect. Bărbatul perfect există. Doar că nu se află într-o singură persoană. În fiecare zi, vezi o armată de oameni care adunaţi, fac lumea să fie mai bună. Aceeaşi armată, îţi distrug încrederea în lume. Dar bărbatul, aşa rău cum a ajuns, încearcă să fie bun. Femeia, aşa bună cum o vedem, ne fereşte de rele. Şi cum un bine fără rău n-a fost încă inventat, bărbatul ajuns destul de rău are scăpare în lumea unei femei foarte bune. O femeie scăpată de sub voalul feminin se izbăveşte când prinţul pe cal alb o ia la pas pe jos pentru ea. Doar ca să ştie că femeia merită salvată, la fel cum bărbatul merită lăsat să fie mai bun.

Femininul masculin.


Era o vreme când noi, bărbaţii, aveam toate drepturile. De fapt, noi instauram ce drepturi poate avea un om şi apoi stabileam ce drepturi vor avea femeile. Era o vreme când femeile şi-au dorit să fie egale cu bărbaţii. Au reuşit. Acum, egalitatea este atât de spectaculoasă, încât un bărbat se va mira de masculinitatea unei femei. Nu vei vedea o femeie preot în România, dar vei vedea o femeie să bea mai mult ca un bărbat. Nu vei vedea o femeie preşedinte de ţară, încă, dar vei vedea o femeie care să fumeze mai draconic decât un bărbat. Nu vei vedea o femeie care să admită că e dependentă de sex, dar vei vedea o femeie care o să învârtă pe degete, în fiecare zi, un alt bărbat.

Femeia este un concept delicat. O vei asocia cu sexul frumos, cu sexul slab, cu partea mai interesantă a umanităţii. Dar femeia care nu se respectă ca femeie va fi o insultă mergând. Educaţia umană îţi spune că trebuie să te respecţi ca om, la fiecare pas, la fiecare gest. Din acest motiv, există cavalerii şi există domniţele de curte nouă. Dar pentru ca domniţele de curte nouă să fie apreciate, cumva unele femei au considerat că trebuie să se înjosească. Trage din țigara slim, mereu în geanta deloc slim, are fumuri în cap şi face baie într-un fum grețos. Şi atunci, vrei să o săruţi. O să simţi un cazan dezgustător de arome venind din partea ei. O să vrei să o săruţi pătimaş şi te trezeşti că îşi pierde năduful. O să vrei să faci sex cu ea şi în loc de un iz apetisant de femeie încântătoare, te trezeşti cu toată paleta de duhori dintr-un şantier de la marginea oraşului. Zâmbetul rupt din Soare va fi mai galben decât Soarele. Albul dinţilor va fi o mămăligă deloc fascinantă pentru tine. Şi dacă vrei să treci peste această imagine urâtă, tot te trezeşti cu gândul că ai avut în patul tău o femeie care a uitat să fie femeie.

Nu fumezi tu ca bărbat, că ţii la plămânii tăi şi fumează ea, că e stresată, că e la modă, că are bani, că merge bine cu cocktailul. Şi dacă nu fumează, sigur bea. Nu bea vin roşu, la o cină romantică. Bea votcă, bea gin, bea rom, bea votcă iar, bea tequila. Bea suficient de mult să te întrebi dacă suferă de sete acută. O fi alcoolică, o fi prea sociabilă, o fi smintită sau pur şi simplu nu găseşte alte metode să cucerească un bărbat şi atunci îi arătă că bea mai mult ca el. O femeie ca bărbatul vei găsi mai nou. Dar o femeie ca bărbatul vrei să nu găseşti. O femeie egală în drepturi cu el, o să fie mereu. O femeie la fel de inteligentă, chiar mai mult ca un bărbat, o să fie o mândrie la casa omului. Eu caut femei inteligente, dar cumva, “admir” într-un mod deloc flatant, fetele care se vor a fi femei, dar care îşi iau asupra lor mantia de bărbat. Cu toate că, nici bărbaţii care fumează din plictiseală sau din prostie, nu îi poţi cataloga drept cavaleri. Femeile care fumează ar jigni bărbatul. Femeile care beau, ar jigni bărbatul iar.

Femeile care fumează, beau, mănâncă orice prostie, îşi bat joc de trupul lor, ar trebui puse într-o vitrină. O vitrină din sticlă opacă, prin care să nu vezi nimic. Să nu stai să le admiri. Să uiţi că ele există, să uiţi că s-ar înjosi atât de mult pentru a cuceri inima unui bărbat. Dacă vrei drepturi egale, fii mai bună decât noi. Când tu, femeie, eşti mai bună în tot ce faci, noi, bărbaţii, vom încerca toate mişcările inteligente de pe lume să te cucerim. În fond, mergi pe un drum singur şi vei ajunge unde trebuie. Când mergi pe drum alături de o femeie, vei ajunge unde îţi este bine. Într-un loc în care ambii parteneri vor fi mai buni. Fără fumuri, fără grade alcoolice, fără legale, fără impresii vanitoase. Doar tu bărbatul, cu femeia ta. Eternul feminin. Pentru al ei masculin.

Scrisoare din bun simţ.


Încep prin a-mi cere iertare pentru toţi oamenii care vor fi jigniţi de cele scrise. Continui prin a-i saluta pe oamenii care au rămas cu bunul simţ intact. Am refuzat să votez pentru că era aceeaşi scârbă făcută cu alte personaje. Mâine, o să votez. Scârba e tot acolo, dar e mult mai mică. E şi frică. Să nu iasă aceeaşi idee în faţă. Nu mă lupt cu omul, nu mă lupt cu defectele lui. Mă lupt cu ideea perpetuării lipsei de viitor. Vreau să aleg pentru când copiii mei vor merge la şcoală. Vreau să aleg pentru când părinţii mei se vor pensiona şi n-o să fie batjocoriţi cu nişte mărunţiş la pensie doar ca să li se ducă votul spre trecut. Vreau să aleg pentru că toţi aleg altfel. E o luptă între tot ce a fost, tot ce n-a fost bine, tot ce ne supără şi ceva ce vrem să se întâmple. Nu cred că e vreunul care candidează care o să ne facă pe toţi fericiţi. Dar e sigur unul, chiar doi, poate chiar toţi care ne vor dezamăgi dacă tot ce au promis că vor face va fi călcat în picioare de mirajul puterii. Îi cred. Să ştiu că sunt ciobanul peste cea mai simplă turmă de cetăţeni şi că îi pot dirija cu nişte bani atârnând în faţa lor, până şi eu aş lăsa tentaţia să îşi facă de cap.

Sunt de un sfert de veac viu în ţara mea. Am plecat în diferite ocazii prin alte ţări. Am revenit pentru că voiam mereu să revin, deşi eram obligat să revin. Ţara mea e mai bună ca altă ţară pentru că e a mea. Nu conţine oameni răi, nu conţine oameni proşti, nu conţine corupţie, nu conţine scârba care mă trimite la vot. Ţara mea are toate lucrurile şi toţi oamenii care mă fac să rămân aici. Familia, prietenii, colegii, priveliştea, mâncarea, obiceiurile. Nu mă numesc român, că puteam să fiu în altă ţară. Dar mă numesc cetăţeanul ţării mele pentru că încă sunt încăpăţânat şi nu plec de aici. Deşi după un sfert de veac, aş fi vrut să am o viaţă în plină dezvoltare, aş fi vrut să nu folosesc pila de unghii să ajung sus, nici cunoştinţele din afara şcolii să mă descurc şi nici relaţiile publice pentru a cunoaşte pe cineva care ştie pe cineva care să mă ştie şi pe mine. După un sfert de veac, tot poporul sătul sau dornic de altceva, caută altceva. Au votat părinţii noştri, bunicii noştri, prietenii noştri când s-a putut. Că trebuia, că era altul, că era acelaşi, dar parcă ar fi fost mai bine. Mereu s-a votat, dar niciodată nu s-a votat pentru unul, ci pentru ca altul să nu iasă. Şi e păcat de votul nostru. Mâine la fel va fi. O să fim o masă de anti-votanți care va lupta cu votanţii trecutului. O să ne mânjim de roşu, o să ne înfuriem dacă mai lăsăm încă cinci ani să treacă şi noi să ne zbatem în mocirlă, doar pentru că vrem pomeni înainte să murim de foame.

Dragi votanţi, scriu rândurile de mai sus, vă adresez rândurile de mai jos cu gândul că mâine, o să votăm fără nicio șpagă în buzunar, fără nicio găleată pusă la colecţie, fără nicio sticlă sau pungă primită din “convingerea” că facem bine. Am glumit că îmi vând votul pentru cât vor câştiga aleşii pe următorii cinci ani, ca să mă îmbogăţesc pe sărăcia altora. Am primit pliante, toate au zburat la gunoi. Nu vreau să fiu convins într-o săptămână că tot dezastrul din ultima vreme se va repara cu ei la putere. Sunt la putere deja, nu e cea mai mare putere, dar e puterea să îşi dorească să ne ajute. Unii au făcut-o de ochii lumii, alţii că s-a putut unde a fost cazul. Dragi votanţi, votul se vinde doar cu o ştampilă pusă gratuit, cu încrederea că iese cine trebuie. Nici măcar cu scârba că nu trebuie să iasă un măscărici sau că o femeie nu e potrivită să ne conducă. Votul se pune din experienţă, din încredere, din convingere. Că alt vot mai vine doar peste cinci ani. Şi atunci, o să te obişnuieşti cu gândul că ai ales de supărare sau din lăcomie. Dragi votanţi, în ultima vreme, am văzut lupta aprigă dusă între fiecare. Stânga cu dreapta, bărbatul şi femeia, roşu cu albastru, comunism feroce şi capitalism atroce. Lupta noastră este să ne facem treabă cât mai bine ca cetăţeni. Fără stat acasă de lene, fără anulat de vot, fără împrumutat ștampila unui candidat pomanagiu. Mă simt ca un evanghelist plictisit care fâlfâie nişte cuvinte. Dar chiar îmi doresc să nu plec din ţara asta. Îmi place prea mult aici, sunt prea multe lucruri bune care se vor întâmpla datorită nouă, că nu merită să mă vând din cauza lor.

Dragi candidaţi, n-o să-mi citiţi scrisoarea pentru că nu vreau să vă conving de nimic. N-am puteri de hipnotist, nu sunt cel mai mare convingător din lume. Sunt unul din cei foarte mulţi cetăţeni care citeşte, urmăreşte şi ascultă trecutul ca să îşi dea seama cât de interesant o să fie viitorul. Prezentul zice că nu e bine. Nici măcar dacă încerc să fiu optimist nu mă pot păcăli că este bine. Nu e bine că stagnăm. Nu e bine că ne vindecăm foarte greu şi atunci când e ultima cale înainte de execuţie. Am câte o bucurie din partea voastră atunci când vă faceţi de ruşine prin umanitatea voastră. Dar oameni sunteţi, greşeli faceţi şi nu vă cert. Vă bat obrazul doar dacă minţiţi cu neruşinare. Dacă promiteţi cu gura şi furaţi cu ambele mâini. Dacă mă convingeţi să îmi vând convingerea că o să fie bine şi mă aruncaţi la gunoi la prima ocazie de îmbogăţire rapidă pentru voi. Nu există tartore pentru voi mai rău şi mai aprig decât noi. Doar ca sentinţa e prea uşoară. Cine pierde, încearcă iar, cine câştigă, va face prea puţine. Şi aici e tot din vina voastră. Nu ştiţi să pierdeţi, nu ştiţi să câştigaţi. Nu ştiţi să împărtăşiţi. Nu ştiţi decât să împroşcaţi, să atacaţi, uneori să vă apăraţi. În numele ţării mele, vă rog să nu vă bateţi joc de mine, de copiii mei, de visurile mele de a rămâne aici. Ca şi eu o să îmi bat joc de votul meu şi mi-l voi anula precum şi voi o să îmi anulaţi toate speranţele într-o ţară mai frumoasă. Nu sunt mândru că sunt român, nu am chef de lucruri bine făcute, nu vreau una bună, nu vreau idei originale. Alea se tot practică. Vreau să fiţi oameni corecţi şi să ne lăsaţi să trăim în ţara asta, fără să vă ardem pe rug la prima ocazie. Lăsaţi-ne să votăm ca să vă lăsăm să trăiţi ca preşedinte.

Oaia lupului.


 Se naşte scriitura de mai jos din pofta de a tăia lâna de la oi şi de a fugări lupul prin pădure. Este Halloween şi mulţi se îmbracă în fel de fel de costumaţii, cu sau fără intenţie să reprezinte vreun anumit personaj înfricoşător. Ce-i drept, nu e nimic înfricoşător. Genul feminin oscilează între sublim, elegant, doar un machiaj şi lăsând impresia artistică să primeze şi goticul pornografic. Când nu ai imaginaţie, te rogi să ai un gluteus maximus bine pronunţat şi o cupă câştigată de la Mama Natură. Când nu poţi veni decât într-o costumaţie care începe cu “sexy” şi completaţi cu orice altceva vreţi, atunci, Halloween este Valentine’s fără bomboane, dar cu aceeaşi impresie de a agăţa un mascul de care să te plângi că e la fel ca toţi alţii. Genul masculin atinge limita de bun simţ când devine un Joker fără pachetul de cărţi, un Ţepeş stilat, deloc macabru sau combinaţii relativ uşoare, cale lungă de la un cosplay practicat de fanii fervenţi, iubitori cititori de reviste cu benzi desenate. Dar nu e vorba de oi şi de lup la persoane machiate, îmbrăcate şi îmbătate, după caz. Oile şi lupul vin când îi iei pe toţi de mai sus, pe fiecare în parte şi te gândeşti care-i scopul să fii sexy asistenta sau Jokerul dat cu fard şi ruj întins fără imaginaţie.

Halloween este o sărbătoare importată. La fel ca orice import, e practicat pentru că se practică, e practicat pentru că aduce bani, e practicat pentru că toţi o fac, tu de ce nu ai face-o. Halloween la bază nu ştiu dacă însemna sexy asistenta, drăgălăşenii amuzante sau parada modei într-un club, că poate cineva o să plece cu picioarele desfăcute sau cu şliţul coborât. La noi, românii, băştinaşii acestei ţări, mâine ar fi moşii de iarnă, un fel de Halloween, dar fără costume, fără spirit de oi plutind prin aer, fără nimic comercial, fără petreceri tematice, fără hârtie igienică devalorizată să întrupezi o mumie de mâna a treia. La ţară, bunicii noştri se vor lua de cap să afle că comemorarea morţilor, a sfinţilor, a tot ce este de pe lumea cealaltă se face cu un Jack, un Jager, un Joker sau o japiţă îmbrăcată cât mai sumar ca să fie înfricoşătoare. Când primeşti o farfurie de pomană, nu-ţi iese sufletul pe afară, nici ca băiat nu eşti alb ca varul. Când mergi la ceva sobru, legat de moarte, fie ea o tradiţie de care nu te mai interesează, că doar bunica o mai practică, mergi la modul cel mai serios. Aşa că de ce să mergi în club, vineri seara, îmbrăcat la modul dezbrăcat pentru fete sau îmbrăcat normal şi doar cu var pe chip pentru băieţi, şi să te crezi în spiritul sărbătorii. Nici măcar bătut la porţi cu “ne daţi, ori nu ne daţi”, nici măcar o idee de înfricoşător, nici măcar comemorat vreo rudă de care te-ai despărţit şi căruia vrei să îi aduci un omagiu sincer.

Oaia şi cu lupul în ţara asta merg la pas. Lupul n-o mănâncă, atâta timp cât oaia se lasa mâncată. Treaba e simplă. Când e foame de ceva, lupul cere, oaia serveşte. Când e îndestulare, oaia cere, lupul îi da câte un smoc de iarbă. Cât să nu bată la ochi, cât să creadă oaia că e bine. În afară de o sărbătoare importată, avem alte lucruri importate. Toate bune, toate proaste. Dar exportăm lucruri bune. Singurele demne de menţionat sunt inteligența şi forţa de muncă. Şi, ca cetăţean, care nu-i nici oaie, nu-i nici lup, ce sunt? Cioban la oi? Turist la stână? Client al cașului sănătos? Vânător de blană de lup? Vorbesc în numele meu şi mă declar doar un cetăţean care vede, nu crede, cercetează, aşteaptă schimbarea, vrea altceva şi îşi dă seama că ai nevoie de multe oi să faci o brânză bună şi câţiva lupi să bagi spaima în oi. Azi pe lângă faptul că “sărbătorim” moartea prin costume deocheate, se încheie şi bâlciul măscăricilor, carnavalul de gogoşi şi fum împroşcat în ochi. Votează, votează, alege, votează, alege. Fiecare candidat cu ideile lui scoase tocmai din grădina lui Dumnezeu, fix acea grădină unde toţi proştii sar gardul. România arată educată. Dar e România care scrie pe Facebook. E România cu nişte şcoli în spate, e România care n-a trăit roşul unic, e România care adoră alte culori, e România cealaltă. Nu musai o Românie mai bună, dar o Românie care caută altceva. Nu e nici oaie, nu e nici lup, nu e nici cioban. E mai mult de un spirit de turmă. E o idee de schimbare. Un principiu simplu. Când este democraţie, mergi şi votezi.

Am început textul cu pipițe despuiate şi Joker-i văruiţi şi termin cu votul. Nu cred că sunt prea departe una de alta. Atâta curvăsăraie s-a văzut cât a fost campanie şi atâta praf în ochi s-a împroşcat în stânga şi în dreapta, că am stat într-o sărbătoare continuă a morţilor. A morţilor de foame. A morţilor trimişi la vot. Nu dau nume de partide, de candidaţi, de idei. E vorba că fiecare om care nu vrea paşaport de Congo, să voteze altfel. Iar cel care vrea pomana porcului tocmai de la preşedinte, să rămână cu pomană. O singură dată pe an, să mănânce îndestulat şi apoi să rabde de foame. Nu am viziuni de cerşetor de bani, de găleţi din plastic, de sticle uleioase să îmi fac gogoşile pe care le voi mânca de la ei. Dacă vreau ceva de la ciobanul care să conducă oile proaste şi mai puţin proaste din ţara asta, este să le înveţe să pască. Să nu aştepte smocul de iarbă de la lup. Că şi lupul, ca ciobanul, îşi vede de lungul nasului. Oaia e bună şi cu brânză, şi cu lână şi mâncată. Că o mănâncă ciobanul de Paşti, că o înhaţă lupul când are chef, oaia tot pică de proastă. Aşa că, să facă bine să mănânce să se deştepte. Dacă tot moare, să fie cu mândrie. Nu te vinzi, nu te dai degeaba. Pentru toate oile din ţară, mânaţi-vă una pe alta în ţarcul de votare şi daţi cu botul pe cineva! Altă iarbă nu mai primiţi. Dar un cioban tot o să aveţi. Măcar să nu fie un ţap ispăşitor.

Sâmbăta Stejarului.


Sună alarma. Sună ocupat. Oboseala avea o şedinţă cu patul. Peste jumătate de ceas, se îndura iar să sune. Îi resping apelul, sunt treaz ca să nu lenevesc toată ziua. Gaşca de la 4 este în toiul pregătirilor pentru excursia deja devenită tradiţie. Bagaje la uşă, mic dejun pe furiş, pe fugă prin casă, copios, săţios, forfota de dinainte de orice plecare, chiar şi una deja intens repetată şi exersată. Cum oboseala fusese scoasă din şedinţa, acum fiecare era un ghem de energie, rostogolindu-ne la viteze diferite. Mai rapid, mai săritor, mai molcom, mai agale, dar fiecare cu scop. Ne reîntregim gasca pe parcurs şi îi dăm bice, de fapt, îi dă pedala domnu’ maistru de ceremonii şi după un scurt popas programat, după un galop printre maşini mergând în drumul lor grăbit, ajungem la ţară. Veselie, forfota, tevatură. Dar toate cu cap, toate la pas. Ne grăbim, dar mai încet, mai sigur, să ne bucurăm de aer, de apă, de pământ, de ploaie, de tot ce era. Şi era destul care să ne bucure.

Pe lângă moartea mea, gutuiul şi gutuile care îmi făceau cu ochiul de parcă amintirile din copilărie vor fi mereu veşnic prezente, aveam porumb de iulie, verde ca bradul, roşii coapte, cu aromă, să simţi că mănânci o roşie, struguri albaştri ca marea, care deja căutau să facă spuma vinului. Şi întreaga atmosferă de linişte, într-o curte lângă o fâşie de verde, lângă un susur de apă, ceva care să te facă împăcat cu ideea că eşti la ţară. Semnalul la telefon era doar de complezenţă, în rest semnalele că va fi o zi productivă se anunţau singure. Nu era canicula, vântul era blând, aveam programul deja stabilit. Apa îşi cerea pompa, ca să nu mai chinuie săraca fântână, şi aşa trecută prin ororile timpului. Găinile aveau un contract prin care se stipula că trebuie să aibă cotineaţa adecvată, conform normelor de bun simţ. Şi ne-am concentrat pe ambele. Sigur şi bine. Nimeni nu plânge dacă nu se fac, dar e şi păcat dacă poţi să le faci. Aşa am fost pe rând, personaje din balada lui Manole, calfe şi zidari. Am fost şi electricieni de ocazie. De-o singură ocazie, una bună şi definitivă. În cazul în care uitasem din epoca în care eram copil cum a fost la construit de coteţ de porci, mortarul mi-a fost martor la reevocarea acelor amintiri. Cărămizile stând straja de jur împrejur făceau să fie forma şi sens în acel coteţ. Finalitatea lui s-ar fi lăsat aşteptată, dar era un lucru irevocabil de sigur.

Cei 3 meşteri mari s-au achitat de fântână, i-au dat un cordon cimentat cu hărnicie, apoi marele meşter s-a apucat de ridicat straturi peste straturi de cărămizi pentru cei 4 fantastici înaripaţi din curte. Încet, ucenicul de mine fură meserie, mortarul a fost rezolvat, acum zidăria se cerea explorată. Mai întâi cu explorarea mormanului de cărămizi după acele bucăţi care erau vrednice să fie pereţii edificiului galinaceu. Ulterior, după o oră de explorat, am avansat la realizarea amestecului şi turnarea lui în găleată. Par lucru derizorii, să te bucuri sau să menţionezi de ele, dar în momentul în care le faci, merită menţionate, au un iz şi un haz aparte. Cu ceva pauză de masă, cu ceva time-out de la o ploaie nesigură pe stropii ei, am căutat să terminăm mortarul. E păcat de el să fie martorul timpului şi să stea ţeapăn atâta vreme în alt loc decât cel pe care îl merită. Cu un ultim avânt patriotic, am dat gata tot amestecul, am dat o formă coerentă pereţilor şi ne-am făcut planuri pentru proxima ocazie.

Dacă erau pregătiri de plecare, acum la plecarea spre casă, alte pregătiri, să nu ne uităm capul acolo de atâta oboseala acumulată şi bagaje puse în diferite locuri. Oricum, deja o dădeam în depanări de amintiri, de râsete izvorâte din copilăria fiecăruia. Mai ales că aveam ce evocă, aveam starea necesară să ne bucurăm de ceea ce este între noi că rude. Râdem, muncim, dar tot ne bucurăm de muncă. Ziua lungă devenise foarte scurtă când Soarele s-a hotărât să respecte orarul de apus şi răsărit cotidian. Întunericul face multe în capul omului, dar cel mai sigur îl anunţă că trebuie să mai meargă şi acasă, să facă băiţa, să mănânce, să doarmă. O zi de muncă se cunoaşte şi a doua zi, când ai energie să te bucuri de ce ai realizat. Şi asta am făcut. Înapoi în maşini, înapoi la sursă, cu duşul făcut de cu grabă şi cu somnul pândind chiar de la intrare. Poate mai greu la unii, dar şi când pândeşti, trebuie să ai răbdare, că oricum îţi vei prinde “victima”. Iară noi, toată gaşca harnică şi veselă de la 4, cădem pradă somnului. Şi asta doar pentru că trebuie, nu că am vrea. În fond, dacă nu dormi, cum să te bucuri că a trecut o zi plină de aventuri?

Mărturisiri de vineri.


Ziua a început pe când era deja mijlocul nopţii. Mereu când am de pregătit o călătorie, fie ea de o zi, de o săptămână, de o lună, de tot, tot am de bibilit cu o seară înainte. Nu am atâta timp pentru o călătorie cât am în seara de dinainte. Şi pe lângă bagajul făcut, pe lângă obligaţiile pe care mi le-am asumat, am stat să îmi organizez şi muzica. Nimic important, doar ceva ce voiam să fac şi fix în seara când ar fi trebuit să dorm mai devreme, că m-aş fi trezit când niciun cocos n-ar fi îndrăznit să mârâie a dimineaţa, am stat şi am ordonat şi am transformat din ceva în cu totul altceva mai organizat colecţia mea de muzică. E vastă, e diversă, e peste tot şi voiam o parte să fie şi pe iPod, să am ce ascultă pe drum, pe drumuri, în drum spre, la revenire, la plecare. Şi pe lângă minuţiozitatea organizării muzicale, am avut parte de un periplu la fel de muzical. Dar asta este scriitura pentru finalul călătoriei mele. Ideea era că gândul meu a fost captat de muzică, somnul meu a fost ţinut prizonier benevol de o fiinţă dragă şi intenţia mea de a dormi s-a lăsat greu convinsă şi la fel de uşor s-a lăsat înduplecata atunci când eram beat de somn pe microbuz.

La ora 4 dimineaţa, după 90 de minute de somn intensiv, extensiv, persuasiv şi agresiv, am luat cel mai copios mic dejun posibil, să ştiu că mă ţine până când s-ar fi terminat afacerile mele capitale. După o jumătate de ceas, eram deja împachetat, îmbrăcat, încălţat, pregătit şi gata de aterizare de la etajul 8 la parterul taxiului aşteptând clientul izbăvitor de somn. După o sclipire de volan şi o amăgire a legilor rutiere, taxiul era într-o clipită la autogara. Pe scaun încep să îmi planific somnul. Doar că altcineva avea alte planuri cu mine. Voi să îi ziceţi soarta, eu îi zic “awwww”. Aşa exclam şi aşa se identifica momentul în timp şi spaţiu când o fiinţă poate fi atât de drăguţă şi atât de adorabilă, încât nu rămâne să zici decât “awwww”. E cuvânt patentat, e marca înregistrată şi în afară de ea, nimeni nu o mai zice atât de frumos. De altfel, dacă ar zice altcineva asta, aş simţi că sunt furat de sentimente foarte personale. Până dă să plece domnul şofer, mai matinal ca mine, mult mai treaz din fire, gropiţele din glasul ei mi-au bucurat dimineaţa. Deşi sunt miop, ea era chioară de somn. A îndurat atâta nesomn, atâta plictiseală, atâta învăţat doar ca să stea de gardă în pijamale cu desenele copilăriei. Şi ca să mă însoţească în drumul meu spre capitală.

Somnul face ravagii în lat. Bate 5:30 şi gropitele se cufundă în lumea viselor. Eu mă cufund în lumea literară. Încep a scrie epitafe, elogii, elucubraţii şi epigrame sentimentale. Timpul trece, mai scriu un gând. Somnul tot persista. Am tresărit din lumea celor care privesc dimineaţă cu ochii larg deschişi spre lumea celor care adoră dimineaţă pentru că pot dormi până târziu. Se face 8. Bucureştiul zice bună dimineaţa. Eu doar îi dau play. Am de ajuns din punctul A în punctul B. Detaliile dintre două puncte fac că drumul să fie parcurs în linie dreaptă. Nu mă foiesc, nu mă rotesc în jurul cozii. Metrou, schimbare de magistrala, autobuz, staţie, parc, acasă. Acasă dau peste minunea în versiunea 1.11.361. În curând, va primi un update la versiunea 2.0, multă aşteptată versiune, de fapt cred că întreg motivul pentru care am jurnal de călătorie este să mă asigur că acel upgrade va fi delicios, plin de zâmbete şi veselie. Altă motivaţie nu aş avea să aştept un upgrade al unei minuni deja minunate şi adorabile.

Ne rotim, ne învârtim, şi în oraş cu toţi ieşim. Zâmbetul de fix sub un metru şi creatoarea de zâmbete într-o parte, eu călător de vise în partea în care ar trebui să îmi hotărăsc viitorul. Un interviu, scurt, cuprinzător. Voi fi sunat să ştiu dacă a meritat să stau 10 minute pe scaun să îmi povestesc viaţă şi să ştiu ce am de făcut pentru o provocare. Fiind mărturisire de vineri, rămân la ideea că a meritat. Spovedania dominicala va decide cât de meritoriu a fost prezenţa mea în acel context. Interviul cu numărul doi era un examen. Pe care l-am făcut, pe care nu l-am luat. Dar nu mi-am refuzat ocazia să mă testez, să ştiu unde am de reparat, unde am de îmbunătăţit. Din două interviuri, am un singur drum în minte. Să ajung înapoi spre casă. Am o afacere de terminat. Somnul meu trebuie hrănit cu două, poate trei ore de odihnă. Ca să ştiu o treabă. Foamea nu cerea mare lucru. Doar o porţie de “hrăneşte-mă”. A primit-o destul de târziu, dar atât de bine a primit-o, că nu mai îndrăzneşte până dimineaţă să mai zică “mi-e foame”. Cel mult va sechestra un pahar cu apă toată noaptea.

Sunt în miezul nopţii, somnul mă mituieşte la fiecare cuvânt înşirat pe ecran. Toate-s bune. Sunt într-un loc unde am parte de linişte. Am zâmbete copilăreşti, am amintiri haiduceşti, am un suflet care încearcă să bată în contra-timp. Doar timpul petrecut aici îmi va povesti la final cât de mult a contat să îmi iau gândul de la plictiseală şi să mă arunc cu inima înainte în a face o bucurie din tot sufletul. Şi vorbim de suflete, toate sufletele care au luat parte la ziua de astăzi sunt pe punctul de a dormi, dorm neîntoarse sau caută somnul, eu în speţă fiind căutător de pat şi perna. Doar să descânt ultimele păcate cotidiene. Cu un pui la cuptor îmbrăcat în cartofi moi şi asezonaţi cu iscusinţă culinară am terminat ziua. Foamea a fost dată gata, oboseala şi-a retras toate ocarele iar lauda bucătarului a fost meritata cu prisosinţă. Acum, înainte să termin, vreau să mulţumesc trupului meu că nu a făcut nazuri sub obârşia oboselii, sub nazurile unui mic dejun pentru toată ziua sau că n-a îndrăznit să răcească într-o vreme cu soare care adia ca un taifun. Vineri a fost bogată. În vorbe, în fapte, în emoţii, în mărturisiri. Sper ca somnul să fie bogat în ore de odihnă şi vise care prind realitatea de picioare. Noapte bună călător de ocazie festivă.

Cum se face.


Pentru că uneori este mai uşor să primeşti instrucţiuni cum se realizează o anumită acţiune, cum se construieşte un anumit obiect, am zis că n-ar fi rău să îmi ofer propria manieră de a construi un român, de a-l manufacturiza din prima secundă când se naşte până în momentul în care îl apucă nevoia să zică: “Frumoasă ţară, păcat că e locuită”. Sunt de câţiva ani în ţara asta, am fost şi prin alte ţări şi cred că am o experienţă câtuşi de mică să fiu în stare să pot oferi un tutorial despre cum se construieşte un român. Cu toate că există parodii de tot felul pentru a lua în bătaie de joc, deşi se oferă exemple din realitate, pentru a lua la mişto, pentru a scoate la suprafaţă cât de aiuriţi suntem ca naţie, tutorialul se vrea unul sincer, cu toate că în multe ocazii, sinceritatea nu se împacă bine cu amabilitatea şi unii oameni se vor simţi jigniţi într-un mod involuntar, deşi ar trebui să se simtă iluminaţi dintr-un punct de vedere sau altul. Fără prea multe detalii, să încep a construi românul. După şablon propriu.

Înainte să te naşti, trebuie să ştii de unde vii. În mare parte, părinţii tăi sunt căsătoriţi de maxim 3 ani şi se hotărăsc să aibă un moştenitor. Tu eşti acela. Dacă te interesează şi ce părinţi ai, ceri prea mult. Vremurile nu mai sunt ca înainte, acum poţi avea parte de tot felul de exemple parentale, fie oameni cu facultăţi, masterate şi doctorate la bord care vor avea un pui de român la 30 de ani, fie oameni scoşi din aerul rural şi vor avea mai mulţi pui de român la 19 ani. După cum ţi-e norocul, dar tot pui de român vei fi. Singura diferenţă va fi când o să ai primul telefon şi dacă ajungi la şcoală după ce mergi 10 km pe jos sau te lăsa vreun părinte în faţa şcolii înainte să meargă la muncă. Să zicem că eşti născut. Ai mari şanse să nu păţeşti nimic la naştere, doar să nu ai parte de o clinică de stat. La particular, nu dai șpagă, plăteşti doar serviciile. Bine nu tu, pui de român, ci părinţii tăi. Dar ai garanţia că din momentul în care te-ai născut, o să şi trăieşti. Dacă eşti cumva într-un spital de stat, roagă-te să aibă toate rudele tale bani de șpagă, să nu ai vreo boală de care nu a zis domn doctor la timp, să nu cumva să te abandoneze în lift, în ghenă sau mai ştii pe unde. Că mai sunt cazuri, ţi-am zis doar că vei avea părinţi diferiţi, mult prea diferiţi faţă de vremurile în care apărusem eu. Acum trebuie să creşti, mare ca bradul, lat precum gardul.

Dacă mama ta este din clanul celor care au studii, te vei hrăni bine, sănătos, nu o să mănânci toate prostiile, pentru că nu are bani de altceva. Dacă mama ta este provocată mental, o să mănânci regeşte până se duce sânul dulce al mamei şi apoi o să mănânci ce găseşte la magazin, ce mai poate găti şi ea, măcar să nu moară copilaşul de foame. De principiu, tatăl tău, o să existe în peisaj în 30% din cazuri, cu mare noroc îl vei vedea jumătate din zi, cealaltă fiind plecat la muncă, să te întreţină şi pe tine şi pe mama ta. Cum ţi-o fi norocul. Scutece, cărucioare, poze de la botez, de la tăierea moţului, de la prima băiţă, de la primul mers la mare. O să le ai pe toate. Ghinionul tău că le vei avea dispuse în public să te vadă toţi, să nu mai ai niciun secret faţă de nimeni. Cu menţiunea că anumite poze vor fi de bun simţ, dacă părinţii tăi sunt români şcoliţi prin alte părţi şi alte poze vor fi crimă împotriva bunului simţ dacă părinţii tăi sunt cu liceul terminat şi căsătoriţi imediat după. Roagă-te să ai parte de bun simţ, ca să nu regreţi că toate rudele te-au văzut în cele mai ciudate ipostaze, fără să le dai tu voie.

Eşti deja mare, ajungi la şcoală. O să înveţi poezii pe care o să le uiţi, o să zici că harta ţării e un peşte, o să auzi de Creangă, Eminescu şi tot neamul lor şi o să mergi cu ei de mână până termini liceul. Cu mult noroc, o să îţi placă şi o să îi ţii minte drept eroii copilăriei tale. Asta dacă nu apuci să ai tabletă, telefon, excursii, toate nazurile făcute sau mai rău, să te pună în faţa televizorului să consumi toate năzdrăvăniile difuzate fără pauză. Roagă-i pe părinţii tăi, că eşti român, să nu te lase prea mult la televizor, că ştii tu din surse sigure că îşi bat joc de ţara ta, deşi nu ar avea motiv să o facă. Tu cât timp ai crescut, ai mers în vacanţe şi în concedii cu familia şi ai văzut lucruri frumoase. Deşi erau ghiolbani, ţărani, neciopliţi, prefăcuţi, ahtiaţi după bani sau şmenari de cea mai joasă speţă, ţi-au plăcut râul, ramul, marea, muntele, satele, mănăstirile, prietenii tăi, verdeţurile pe care credeai că doar în parc s-ar găsi. Roagă-i pe părinţii tăi să îţi citească înainte să adormi. Să nu se culce pe zgomot de antene dereglate sau realităţi încuiate la minte. Să stea cu tine să citiţi împreună cărţi străine, să vedeţi cum sunt alţii, poate nu vă plângeţi că ai noştri nu sunt buni. Oricum te vei plânge că nu ai, că de ce e aşa, că dincolo e mai civilizat.

Şi ajungi la prima ieşire din ţară. Acel dincolo, pentru tine şi o să zici, ce frumos e, dar avem internetul mai bun. Ce civilizat e, dar noi avem fete mai frumoase, ce curat e, dar sunt prea stricţi, ce preţuri mari au, dar ce salarii au. O să zici că vrei înapoi în ţară, după ce îţi dai seama că e prea bine pentru tine aici şi că nu eşti obişnuit să adopţi altă ţară. Îţi place prea mult România ta. Ai femeile tale frumoase, verdele tău de brad, internetul tău aproape gratis de la care poţi “împrumuta” fără nicio jenă, pentru că salariile sunt proaste, singura motivaţie. Sau că nu ai altă oportunitate să fii “legal” cu muzica, filmele şi jocurile. Chiar dacă, la salariul tău îţi permiţi un joc pe an şi 10 melodii pe lună. O să zici că era bine în Germania. Dar e mult de muncă, sunt prea disciplinaţi, nu au haz ca aici. Şi te complaci cu situaţia ta. Dacă vrei să te complaci. Fiind român, ai mai multe şanse. Creşti în mediocritate, cu televizor, mâncare proastă, mers la şcoală de nevoie, nicio pasiune constructivă. Şi când te faci mare şi dai piept cu viaţa, vrei să te îmbogăţeşti cât mai repede, că uite cât de mult fură ăia de la conducere, tu de ce să rămâi sărac. Creşti educat, cu multe cărţi, cu informaţii la tot pasul, cu părinţi care au grijă de tine, mergi la școală dar te ocupi de viaţa ta și în afara şcolii. Faci sport, călătoreşti, ai un hobby de care eşti sigur că o să îţi aducă bani peste câţiva ani. Nu vrei bani mulţi, vrei să munceşti să îţi fie bine, dar să munceşti ce îţi place. Îţi respecţi părinţii, îi ajuţi la bătrâneţe, zâmbeşti mult, îţi place viaţa la ţară, deşi ai crescut la oraş. Nu învinovăţeşti ţara pentru cum am ajuns noi şi cauţi să îţi fie bine, fără să furi, fără să dai în cap, fără să zici că dincolo e mai bine.

Acum că eşti român, să te porţi ca un român. Ai de ales. Scuipi seminţe sau incurgitezi teatru pe pâine. Stai în slapi cu maieu în faţa blocului sau faci o excursie în afara oraşului, să vizitezi ceva ce ai fi vrut să vezi de multă vreme. Înjuri că nimeni nu face nimic şi eşti şomer şi joci la păcănele sau eşti implicat în câte-un proiect în fiecare loc în care ai fost. Mănânci de parcă vine sfârşitul lumii la fiecare sărbătoare când eşti cu toate rudele sau încerci să fii cumpătat, chiar o să dăruieşti dacă ai prea mult celor care nu au acelaşi noroc ca al tău. Faci mişto de ăia care învaţă la şcoală, te ţii de bişniţă şi apoi te miri de ce colegul tău are 5000 de euro salariu la o multinaţională, că oricum era cu ochii în carte, altceva nu ştia. Mergi mereu la mare şi te plângi că e scump sau te duci la bulgari, că la ei este mai ieftin, când poţi alege alte ţări cu plaje şi mai frumoase. Mergi la munte la Poiana, unde te plângi de aglomeraţie la dus şi la întors şi prietenii tăi mai educaţi stau prin Austria şi îţi spun cât de liniştitor a fost. Mănânci pâine albă cu parizer sau salam şi zici că îţi este rău şi te-ai îngrăşat. Ai prieteni care sunt la sală, merg la alergat prin parc, fac înot, dans şi au uitat ce gust are pâinea de 1 leu sau că la carmangerie există salam sau parizer. Alegi să cheltui bani des şi prost în loc să investeşti rar şi bine. Cumperi unde găseşti mai ieftin şi zici că era prost că s-a stricat în loc să investeşti în lucru de calitate să te ţină o viaţă de om.

Mergi la nuntă să duci darul, pentru că te-a invitat şi oricum o să îl inviţi şi tu, ca să îţi poţi lua casă pe 30 de ani. Faci nuntă bombastică, să vină cât mai mulţi ca să ai bani să îţi iei casă pe 30 de ani. Te plângi că ai de plătit rate, ai uitat să mai studiezi să ai un salariu mai bun sau să te angajeze pe bani mai mulţi. O să rămâi la locul de muncă destui ani dacă îţi e frică de schimbare. O să ai copil. Următorul pui de român. Ai grijă de el, să nu ajungă românul care se plânge că e român. Educă-l să repare ce e stricat, nu să arunce sau să arate cu degetul. Educă-l să înveţe mereu, nu doar că îl obligă şcoala, ci pentru că o să fie un om mai bun. Educă-l să caute alternative sănătoase la tot ce face. Că turma ajunge unde vrea ciobanul, nu unde trebuie. Educă-l să crească un român aşa cum tot găseşti printre poveştile românilor fericiţi că s-au născut în România. Nu sunt mulţi, dar datorită lor, încă îţi mai place şi ţie ţara asta. Datorită lor, deşi e locuită ţara asta, avem o ţară frumoasă. Păstreaz-o frumoasă pentru puiul tău de român.