Ca să te iubesc pe tine


Ca să te iubesc pe tine, i-am zis inimii:

Aşteaptă…

Lasă-ţi gândurile să zburde

Şi te bucură de ea

Tot mai tare,

Şi mai tare

Ca o ploaie estivală

Ce te scaldă-ntr-o seară…

Stai, inimă, stai după ea!

Ca să te iubesc pe tine, i-am zis sufletului:

Ia-o-n braţe…

Şi fugi cu ea până unde poţi vedea cu ochii –

Dintr-o zare nesfârşită unde visele-s cernute

Pe o apă zbuciumată lângă valurile mărunte,

Ţine-o, suflete, în brațe!

Ca să te iubesc pe tine, i-am zis vieţii:

Stai pe loc…

Şi împleteşte-mi cu ardoare tot ce-i foc

Şi mă face mare

Alungește-mi zilele-n cale

Şi lasă-mi sufletul inundat de soare

Dintre moarte şi iubire,

Stai! Stai-n loc, viaţă, stai!

Ca să te iubesc pe tine,

Pentru tine au tânjit

Inima,

Sufletul,

Viaţa,

S-au rugat de tine-n șoaptă

Iar şi iar…

Dintre toate buzele de femeie, ale tale vrăji-mi fac,

Lanţurile mintii-s rupte

Şi…iubirea n-a pierit!

Anunțuri

Femeia 3.0


Pentru că suntem în secolul tehnologiei, m-am gândit să „fabric” o femeie în funcţie de ce componente mi-aş dori să conțină calculatorul-femeie al visurilor mele, de ce mi-aş dori să facă şi la cum m-aş gândi eu că o femeie s-ar comporta dacă ar fi fost un calculator performant. Mai întâi de toate, nu sunt misogin, nu sunt răutăcios, pur şi simplu fac un exerciţiu de imaginaţie cu două dintre lucrurile pentru care am o fascinaţie mai mare ca de obicei. Fiind bărbat, femeia îmi stă pe creier şi fiind şi Ovidiu, gadgeturile şi electronicele sunt la ordinea zilei. Aşa că ar fi cazul să încep să asamblez femeia. Sper doar să existe destule echipamente să am de unde să umplu coşul de cumpărături şi să am destulă răbdare să o pun cap la cap.

Mai întâi, să mă ocup de procesor. Nu poate să fie unul normal de la Intel. Trebuie să fie unul cuantic. Să ţină minte absolut tot. Dar absolut tot, la orice moment al zilei, să fie capabil să îţi zică instant ce ai făcut în secolul trecut, îmbrăcat într-o cămaşă de un anumit model, cu un parfum de o anumită aromă. Deci procesorul trebuie să fie de ultimă generaţie, cuantic, cu cele mai mari viteze, să reziste la uzura morală şi fizică şi să fie capabil să se răcorească repede, să nu cumva să facă implozie de la atâta procesare. Şi dacă am procesor, musai să am şi cooler pentru procesor. Şi cel mai bun cooler este cardul de credit. Sau poate o lectură. Sau poate un film. Sau poate un întreg ansamblu de răcire pe bază de vin roşu, ciocolată, flori şi cumpărături. Încă nu sunt hotărât de buget, dar m-aş baza pe ceva încercat şi sigur, aşa că merg pe cardul de credit. De acolo, procesorul hotărăşte cât de mult are nevoie de un influx de aer proaspăt financiar pentru a calma calculele intense la care este supus.

Placa de bază trebuie să fie ceva rezistent, să pot pune peste ea cât mai multe şi să nu am frică de faptul că o să clacheze sub sarcini grele. Mă gândeam la ceva pentru servere, unităţi grafice, una cât mai mare, cât mai rezistentă, dacă se poate, să aibă şi ea răcirea ei proprie. Niciodată nu ştii cât de tare se poate încălzi tot corpul unei femei atunci când o pui să ţină sub ea cât mai multe periferice. Mai ales că am nevoie de o placă video cât mai bună, să surprindă toate detaliile, să conectez cât mai multe harduri, să ţină minte cât mai mult, să aibă de unde scoate toate informaţiile şi amintirile de care are nevoie pentru a fi fericită. Şi apoi, mici chestii precum capacitatea de a auzi tot, absolut tot, chiar şi atunci când bărbatul gândeşte, ea să ştie tot înainte ca el să înceapă să formuleze gândul. Să aibă un net foarte bun, să se poată conecta cu fiecare persoană din jurul ei. Instant dacă s-ar putea, atunci când faci conexiunea cu ea, deja să ţină minte toate parolele, datele şi impresiile despre tine. Şi ca bonus, i-aş pune şi ceva placă de captură, să aibă abilitatea să preia şi din partea altora amintirile şi informaţiile. Şi la nevoie, să le acceseze cât mai repede. Şi nu în ultimul rând, ceva memorie RAM, în cazul în care simte că este volatilă şi începe să se enerveze, dacă i-am dat un restart la toate procesele active, să uite de toate necazurile şi toţi nervii de care are parte şi să revină la sistemul normal de operare.

Dacă tot am pomenit de toate perifericele posibile, să mă leg de placa video. Fără ea, nu o poţi vedea, nu te poate vedea. Trebuie să fie ultima variantă, ultimul model. Să ducă tot ce poate duce spectrul vizual. Când te uiţi la ea, să îi vezi toate detaliile. Fiecare poligon, fiecare umbră, fiecare latură şi colţ al personalităţii ei să fie perfect vizibil. Dacă se poate, să îţi permită să extinzi viziunea pe cât mai multe monitoare. Rezoluţia să fie nelimitată. Să nu stea legată de nişte cifre pe ecran. La fiecare joc, program, film pe care îl are în faţa ei, să îşi permită să se extindă oricât, să fie mereu cu detaliile date la maxim. Mai mult de atât, să îi permită placa video să ruleze cele mai intense programe precum machiatul, înfrumuseţatul, cumpărăturile de haine, cremele de faţă, băiţa de relaxare. Acolo, interfaţa grafică suferă mici modificări şi e nevoie de toţi pixelii prezenţi pentru a asigura o imagine clară. Nu vrei să te lase la greu tocmai când îşi face update la driverii care o fac să fie ea cum este ea. O femeie complexă.

Ultima şi nu cea din urmă trebuie să fie carcasa. Să încape tot ce am enumerat mai sus. Să fie rezistentă, dură, frumoasă, să te lauzi cu ea oriunde ai pune-o. Să fie adaptabilă, în cazul în care vrei să mai adaugi resurse sau periferice. Ar trebui o carcasă din fier forjat, ar trebui o carcasă din perne pufoase, ar trebui o carcasă din aluminiu, ar trebui o carcasă din titan, ar trebui o carcasă din piese LEGO. Ar trebui o carcasă mare, ar trebui o carcasă cu multe compartimente secrete. Ar trebui o carcasă pe care vrei să o ţii la vedere, mai ceva ca un trofeu, nu ceva de care uiţi că e acolo, doar pentru că a venit la pachet cu calculatorul. Mai ales că trebuie să ducă şi sursa de curent, sufletul care animă toată maşinăria numită femeia. Şi sursa de curent trebuie să fie mereu pe poziţii, să nu îşi permită să se închidă doar când îţi este lumea mai dragă. Să ofere cât mai multă putere electrică consumatorilor din ea. Că ea se consumă foarte mult. Este empatică, este grijulie, este atentă şi mereu are ceva de calculat şi procesat în mintea ei şi în sufletul ei.

Pe final, să vorbim de cel mai puţin evident aspect, dar cel care face să meargă totul. Sistemul de operare. Dacă îi pui sistemul celor cu mărul muşcat, trebuie să ştii că e gratuit, dar trebuie să dai o căruţă de bani pe toată unitatea. E frumoasă, e uşoară, face multe, e râvnită de mai toţi, e gratuit să îi faci update, dar te costă o mână şi un picior dacă păţeşte ceva. Ştii că dai un ban pe tot pachetul, dar vei schimba tot pachetul dacă ai ghinion să nu îţi meargă bine o singură componentă internă. Dacă pui sistemul cu ferestre zecimale, o poţi lua legal sau o poţi lua de la un prieten de pe stick. Nu e musai să ai licenţă pentru ea, umbli cu ea doar ca să îţi faci treaba. Uneori o să te joci pe ea, alteori o să munceşti pe ea, alteori o ai doar să te uiţi la un film. Nu ai garanţia că o să fie totul fără probleme, că nu te trezeşti cu paraziţi interni care o să îţi strice experienţa. În fond, dacă dai bani, ştii că o să meargă tot ce pui pe ea, dacă împrumuţi de la bibliotecă tot ce vrei să pui pe ea, să te aştepţi ca la final să îţi expire norocul şi mandatul. Şi dacă vrei să pui un sistem gratuit, făcut de toţi, aşteaptă-te să te pricepi foarte bine la tot ce înseamnă experienţa de utilizare. Dacă nu eşti un cap axat pe bibilit, nu vei avea viaţă uşoară cu ea. O fi totul gratuit, dar o să fie mereu puţin sub ce oferă companiile cu bani. Vei simţi mereu nevoia să adaugi şi să adaugi, dar te vei chinui şi o să cauţi ajutorul din afară. Dar până la urmă, tot trebuie să alegi ceva, că degeaba ai o carcasă frumoasă cu o configuraţie perfectă dacă nu te poţi bucura de ea.

Dragă utilizatorule, cam asta îţi este configuraţia pentru femeia viitorului privită dintr-un unghi tehnic. Ea, femeia, este mai mult decât tehnologia de lângă tine. Chit că mereu se va încurca în butoane, că va alege tot ce e strălucitor, ea o să te caute pe tine, că ştie că eşti cavalerul ei care o va scoate din impas, care îi va instala iar sistemul de operare că dă rateuri, că îi va găsi un film, că îi va repara calculatorul dacă nu mai merge internetul, dacă are nevoie să îi micşorezi o poză. Femeia nu ţine cont de cifre agăţate lângă o piesă electronică, nu ţine cont de banii pe care îi dai pe un calculator, ţine cont doar să îşi facă treaba cu el. Nu ţine cont de firmă, doar dacă îi zici tu că e mai bună una faţă de alta. Ea ţine cont doar de experienţa şi de ea însăşi. Dacă e fericită cu ce are, niciodată nu o să caute să îmbunătăţească un calculator. Îl schimbă sau te roagă să îi faci ceva să meargă mai bine. Femeia e calculatorul la care te vei chinui cel mai mult, dar alături de care vei avea cea mai extraordinară experienţă. Vei avea cel mai bun film cu ea, cele mai memorabile jocuri şi cele mai intense programe de rulare pe care ţi le poţi imagina. Femeia o să te facă să uiţi că există online, virtual sau tehnic. O să te facă să fii organic, darnic şi dornic.

Răbdare


De fel sunt foarte răbdător. De fel îndur cam tot ce e nevoie să îndur că să iasă treaba bine. Şi cumva, săptămâna asta trebuie să fiu foarte răbdător. Şi nu pentru că am auzit în seară asta teoria şi practica modului cum să ai răbdare, ci pentru că nu bănuiam când am venit că voi avea aşa răbdare. Nu va gândiţi că sunt torturat, că sunt spălat pe creier, ci pur şi simplu nu am avut tangenţă cu un astfel de mod de viaţă şi încerc să îl înţeleg şi să îl consider ca fiind unul normal pentru confesiunea în cauză. Nu cred că am pomenit despre ce confesiune este şi nici nu am de gând. Creştinul tot creştin rămâne, indiferent cum se închină, când şi cât de des pomeneşte numele Domnului într-o discuţie. Mi-am asumat această experienţă şi tot ce ar fi decurs din ea şi într-un fel mă bucur că pot să îmi demonstrez că sunt tolerant, răbdător şi înţelept în a înţelege oamenii. În fiecare seară, prind drag de ei şi le consider activităţile ca fiind pline de tâlc şi voie bună. Dacă ar fi ceva care mă face să mă bucur de experienţa asta este faptul că lumea din jurul meu este bine dispusă, mai ales cei trecuţi de vârsta a doua debordează de fericire. Sunt gazde liniştite, fericite, calde şi împăciuitoare. Te fac să te simţi că aparţii unei familii, cu toate că eu mă consider, din propria mea perspectivă, ca fiind un pic paria. Dar pentru ei, orice suflet de om este la fel de important ca al lor şi este tratat cu aceeaşi căldură indiferent de unde vine şi ce face.

Totuşi, să vorbesc şi despre răbdarea la modul general, că în particular sunt o mare de calmitate care abia aşteaptă să inunde gândurile celor care mă calcă pe nervi. Sunt liniştit de fel. Chiar cuminte şi calm. Chipul meu arată a om calm, care nu poate fi dărâmat imediat. Şi apoi, intervin spiriduşii care se adună şi cresc şi mă fac să cresc nivelul presiunii. Şi din fericire, atât pentru mine, cât şi pentru alţii, nu a fost nevoie să dau drumul la supapă în public. Dacă a fost nevoie să erup ca un vulcan, populaţia era departe, la siguranţă, supapa era deschisă într-o manieră pacifistă şi nimeni nu a trebuit să îndure nervii şi dracii pe care îi aveam în momentul cu pricina. Dar răbdarea unora nu poate să fie la fel de uşor de controlat. Şi subiectul de astăzi al emisiunii cam despre asta a discutat. Cum să fii răbdător, cum să înduri, cum să tolerezi, cum să te controlezi, cum să fii un om mai înţelept şi să ierţi greşelile celor de lângă ţine pentru a nu fi mânios. Şi cumva le dau mare dreptate, chit că aş face-o doar din spectrul logic şi nu din perspectiva din care argumentează calităţile unui om răbdător. Eu nu iau răbdarea ca fiind un dar divin, ci ca un compus de factori care s-au finisat în timp. Consider răbdarea şi toleranţa ca un cumul de experienţe care te duc într-un loc în care te simţi liniştit şi gândurile sunt liniare, fără să îţi provoci spasme mentale.

Răbdarea unui om vine din ce a pătimit, din ce a învăţat să absoarbă şi din ce ştie să elibereze în momentele esenţiale ale vieţii. Nimeni nu-i destul de puternic să fie răbdător până la capăt în orice situaţie. Eu mi-am pierdut cumpătul la locul de muncă, atunci când eram prin facultate. Dar m-am dus în altă cameră, am dat puternic cu pumnul în masă, am refulat faţă de cei care îmi ştiau necazul şi am mers mai departe. Nu am reuşit să îmi pierd cumpătul într-o relaţie pentru că sunt de părere că e mai important să aibă dreptate draga mea decât să mă simt eu cel care a câştigat o ceartă sau un argument pe care îl consideram valid. În fond, bărbaţii sunt logici şi femeile sunt emoţionale. Dar femeile ţin minte tot şi bărbaţii uită imediat. Din acest motiv, o las pe ea să aibă dreptate atunci când simt că discuţia s-ar duce într-un loc de unde nu putem ieşi cu zâmbetul pe buze. Şi dacă mă culc mai bosumflat că a fost un egal în deplasare, mă trezesc bucuros că am scos un punct dintr-o partidă dificilă. Iar cu o femeie, nu trebuie să fii doar răbdător, ci trebuie să fii şi înţelept. Să consideri adevărul ei ca fiind la fel de bun sau chiar mai bun decât adevărul tău. Pentru că şi ea va face la fel la un moment dat. Şi e de preferat că ea să îşi aducă aminte că tu ai fost gentleman şi ai lăsat de la tine pentru că va lasă şi ea din orgoliul ei şi din dorinţa ei de a avea mereu dreptate din ce îşi aduce aminte mai bine ca tine.

Răbdarea în viaţă profesională vine ca un efect al următoarei logici: dacă şeful era mai deştept ca tine, tu nu aveai loc de muncă. Şi dacă şeful e mai răbdător ca tine, tu vei avea în continuare un loc de muncă. Nu trebuie să mă dau exemplu că nu accept şefi care îmi scot peri albi din cap, am avut în tinereţea mea studenţească şi destul de recentă, apoteoza şefului care se pricepe la fel de bine la ce are de făcut cum mă pricep eu la a pilota submarine cu o eşarfă la ochi. Sau mai bine spus, şeful era şef, nu era lider. Era şeful care te punea să faci, că sigur se aştepta să îi faci şi treaba lui. Şi răbdarea e absolut necesară. Nu de alta, dar încă nu eşti şef să îţi permiţi să sari cu gura la superiorul tău dintr-un motiv care poate nu are bază reală peste cinci minute. Dar nici nu eşti atât de înţelept încât să îţi dai seama că poate ce te-a făcut să îţi sară pepenii va fi un lucru de la care şi tu vei fi enervat din cauza unui subaltern. Un fel de empatie profesională. Ai voie să greşeşti oricât de mult, doar să nu repeţi aceeaşi greşeală. Că atunci, nu este greşeală, este doar rea intenţie şi lipsă de preocupare. Plus că trebuie să fii un angajat model. Când eşti profesionist, îţi permiţi în ipostaze foarte rare să arăţi emoţii. Trebuie să fii obiectiv, trebuie să îţi faci treaba şi să te intereseze doar rezultatul final. Emoţiile şi refulările de după îşi au locul doar când se termină programul, iei halba în mână şi începi să-ţi îneci frustrările.

Răbdarea în sinele personal vine de la tot ce ai primit şi nu puteai să dai. Ai primit nervi, griji, injurii, batjocuri, aluzii şi iluzii făcute ţandăra. Dar un om răbdător e un om care înţelege şi merge mai departe. Dacă eşti înţelept, dacă te simţi un bunic la 30 de ani care ştie şi pricepe cum se învârte roata, aştepţi să laşi de la tine şi să îl faci pe celălalt să considere că a zis un lucru bun. Cum ar fi să refulezi de fiecare dată, să ai mereu dreptate, să fie mereu cum vrei tu. Ar fi de vis, dar ar fi şi o lume tare singuratică. Atunci când doar tu ai dreptate, deşi există o mie şi unul de adevăruri, tinzi să te crezi buricul pământului când lumea este ochi şi urechi la nevoile tale. La fel ca într-o relaţie, şi înăuntrul minţii tale, a personalităţii tale, trebuie să accepţi că există şi alţii şi că au la fel de mare dreptate, dacă nu chiar mai multă. Şi în timp, de la “doar eu am dreptate” vei ajunge la “dreptatea este a fiecăruia”. Rămâne doar să fii călcat în picioare destul timp ca să ştii să îţi calci peste mândrie şi să îţi pese mai degrabă de binele celui de lângă tine decât argumentul câştigat poate pe nemeritat. Şi pentru cine a avut răbdare, le doresc să aibă în continuare, că poate ajung să înoate printr-un ocean de stări de bine. Şi pentru cine se întreabă, încă nu am fost convertit. Dar uneori, un subiect este corect dezbătut pentru că şi eu aleg să le dau dreptate dintr-o perspectiva pe care o pot acceptă. Asta duce la toleranţă, linişte şi inspiraţie în scris.

Credință


Mai mult ca sigur am scris despre asta. Deşi am pomenit doar despre religie. Şi am zis când am aflat că despre asta se va discuta, că voi umple câteva pagini bune cu opinia mea despre credinţă. Apoi a venit emisiunea în cauză şi mi-am zis că nu voi scrie. Că nu pot să jignesc credinţa omului. Religia e un subiect, credinţă e mult mai mult de atât. Şi nu poţi să arunci cu pietre în oameni pentru că vor să creadă şi o fac de aşa natură încât eu, ca om care crede foarte puţin sau chiar deloc, nu reuşesc să înţeleg stâlpul credinţei şi universul în care îşi desfăşoară toate activităţile. Acesta este jurnal de cazarmă şi deja se termină a treia zi integrală trăită printre oameni a căror credinţă este de nestrămutat, la fel cum şi a mea dorinţă de a fi logic şi argumentat este de nemişcat. În seara asta, am auzit o singură propoziţie cu care am fost de acord. Şi pe care am zis-o înainte să o aud în seara asta. Că religia şi credinţa nu au semnul egal între ele. Şi pentru că nu au semnul egal, nu pot să fiu de acord cu universul de credinţă a umanităţii dacă distorsionează realitatea. De fel, am luat-o prin toate stagiile credinţei. Făceam şi târguri cu Doamne Doamne, să îmi dea cutare, că mă rog zilnic un an întreg. Asta când eram copil. Voiam eu musai ceva şi m-am rugat şi am fost cât am putut de cuminte, că voiam eu să se întâmple acel lucru. Nu s-a întâmplat, m-am supărat şi am încetat să mă rog. Nu mi-a plecat credinţa pe arătură, dar am încercat să nu o mai fac pe sistemul “dă-mi că sigur îţi dau şi eu pentru ce îmi vei da”.
Avansând timpul spre adolescenţă, deja încercam să intru în graţiile divine ţinând toate posturile. Eram stâlpul de credinţă în familie. Uită-te la Ovidiu cum are răbdare şi ţine toate posturile de peste an, cum se abţine el de la mâncare, dar păcătuieşte de îţi stă mintea. Mi se zicea părinte, eram întrebat dacă am înclinaţii de călugărire. Cam asta este viziunea externă când un om încearcă să se apropie de divin. Îi dai dreptate şi îl trimiţi mai aproape de Dumnezeu, pentru că ăsta este universul de aşteptări. Dacă respecţi un set de reguli, de paşi, sigur o să fii mai aproape de Dumnezeu. Vă anunţ că nu e cazul. De la Ovidiu care ţine toate posturile de peste an, care mergea la biserica de sărbători, care se spovedea, care se împărtăşea, care chiar credea că e musai să cred în Doamne Doamne, am ajuns la stadiul în care îi cred pe cuvânt pe cei care sunt credincioşi şi cam atât. Le dau dreptate că acela este universul lor, acolo este limita lor de viziune şi pentru că sunt şi destul de răbdător de fel şi un pic cam sufletist, nu sunt ateu perfect, ci doar agnostic.
Nu pentru că e mare diferenţa între ateism şi agnosticism sau nu pentru că nu mi-aş permite raţional vorbind să fiu ateu convins, dar pentru că prefer să las o uşă de respect între cei care îşi guvernează viaţa după un set de reguli, valori sau credinţe care pot fi sau nu valabile şi între mine, care deşi nu mai respect acele canoane pentru a obţine rezultatul necesar, merg pe acelaşi set de reguli. Dar foarte uşor interpretabile. Creştinul face bine şi se roagă, şi ţine posturile, şi e bun la suflet, şi crede în Dumnezeu în speranţa că o să câştige la Loto şi va ajunge în Rai. Sau că va avea mai multe şanse să nu ajungă în iad. Că după ce e tânăr şi matur şi îşi trăieşte viaţa, când ajunge la o vârstă, pune pauză la toată păcătoşenia lui şi începe să se întoarcă spre Dumnezeu. Dacă mă refer doar la cultele unde am habar. Aici nu am habar cum funcţionează, aşa că nu voi da prea multe exemple, dar cert este că Dumnezeu este pilonul principal al acestor oameni şi tot ce înseamnă viaţă, moarte, logică, argument, fapte şi cuvânt, vine şi pleacă spre Dumnezeu. Pentru ei este foarte simplu să vorbească despre asta. Doar despre asta vorbesc, doar cu asta se ocupă. Dacă nu o fac la biserică, o fac acasă, dacă nu o fac acasă, o fac pe unde apucă. În psihicul lor, credinţa e acolo. E rădăcina de la care toate pornesc şi unde cam toate se opresc.
Din acest motiv, nu am încercat şi nu cred că o să mă încumet să îi întreb despre aspecte ale vieţii care nu îl au pe Dumnezeul lor în locul central. De fapt, încerc să mă feresc să combin universul “păcătos” de “necredincios” al meu cu universul lor. Deja observ o discrepanţă foarte mare în discursul public. Dacă cineva, cu sau fără pregătire teologică, cu sau fără chemare, dar care e foarte prezent în viaţă creştină a comunităţii, primeşte “binecuvântarea” să transmită mai departe Cuvântul, acela este echivalentul unui prooroc pentru acea comunitate. Eu încă sunt mirat, perplex uimit şi foarte dat peste cap că se poate discuta despre Dumnezeu şi valorile care ţin de divinitate cu o aşa de mare uşurinţă. Nu sunt mirat de preoţii şi înalţii prelaţi din ortodoxie, pe ei chiar nu îi cred prea bine dacă vorbesc de timpul actual. Debitează lucruri mult prea generale care pot fi prea uşor interpretate şi care nu reuşesc să suscite un interes atât de mare pentru mine încât să mă sperie faptul că discursul lor poate influenţa comunitatea. Ba mai mult, românii încep să privească mai critic biserica. Dar aici, comunitatea trăieşte pentru biserică şi prin biserică. Şi dacă un discurs, despre un subiect normal sau extraordinar, e exprimat într-un mod euforic, plin de viaţă, acel subiect o să fie momentul de cotitură în gândirea enoriaşilor.
Culmea este că în timp ce ascultam ce se discuta pe scenă, eram sigur că voi ţine minte şi voi scrie. Şi imediat cum s-a oprit din vorbit, s-a şters tot cu buretele. Fie universul meu de aşteptări este atât de greu de impresionat încât trebuie să fie o furtună de vorbe să mă dea peste cap, fie chiar nu era coerenţă în ce se discuta şi creierul meu nu avea de ce să înmagazineze acele idei. Oricare ar fi explicaţia, ştiu că ţin minte doar dihotomia religie şi credinţă şi că nu înţeleg de ce se răsteşte vorbitorul către public, de ce este nevoie de atâta energie şi vervă pentru a discuta despre ceva care nu se poate discuta de pe o scenă. Eu am în cap o singură imagine a divinităţii. E posibil să fie deformată sau chiar puţin idealistă. M-am uitat într-o vreme la Iisus din Nazaret şi acolo asociam tot ce ştiam despre religie, divinitate, credinţă cu figura actorului care îl interpreta pe Iisus. Chiar m-a scos din câteva gânduri negre ceea ce asociam cu ceea ce îmi trebuia să ştiu despre mine. Dar a trecut ceva vreme de când nu mai revin la o figura actoricească şi la simbolul pe care îl întruchipează pentru a-mi găsi un substrat de coerenţă mentală, spirituală sau personală.
Dar ştiu că nu pot vorbi despre credinţă sau despre propria persoană în timp ce mă răstesc, în timp ce vorbele mele nu ajung coerent şi complet la cei care vor să le asculte. Din acest motiv scriu şi nu fac audio/video blog. Dacă printr-un absurd chiar nu scriu bine, fiecare poate să îmi aducă argumente că ceea ce este scris nu este conform cu realitatea. Plus că citind în propria-ţi voce, asimilezi exact cum îţi doreşti. Dar nu pot, cu riscul să mă repet, să asociez transmiterea unui discurs atât de important precum este cel al credinţei printr-o voce ridicată, printr-o atitudine foarte ferventă. E în totală contradicţie cu ce cred eu despre credinţă. Cine o are, o ţine pentru el, o are doar pentru el, nu o are că să îi demonstreze altuia că el e creştin, crede şi merită izbăvirea. Religia fiind altă factură, cu ea defilezi şi umbli împopoţonat în aur şi safire pentru a predica în numele unei religii pe care o ai. Dar credinţa e secretul tău pe care îl ai doar cu tine. Îţi zici ţie că ai un Tată pe sus pe acolo, crezi că poate vei fi ajutat, crezi că poate merită să crezi şi să îţi conduci viaţa după acele principii. Dar nu trebuie să crezi că există o regulă care te recompensează pentru că ai fost uşa de biserică. Nu de alta, dar multe uşi de biserici au fost sparte pentru a fura din cutia milei.
Există o tipologie de oameni care merg pe principiul cauză-efect. Dacă fac bine, Dumnezeu mă vede, mă trece în catastif, dacă mai şi cred, mai adaugă nişte bulinute roşii şi la final de viaţă, îmi adună punctajul şi mă trece clasa. O să stau în rândul celor veşnici. Eu sunt de părere că faci un bine pentru că setul de principii pe care îl ai şi după care te conduci te fac să fii un om care face bine. Nu cauţi să fii recompensat, nu cauţi să ai lumânări aprinse la vii, pomeni făcute după ce mori. Faci un bine pentru că eşti în puterea de a face bine. Ai mintea, capacitatea, puterea şi ambiţia să rezolvi un lucru pe care cineva te roagă să îl faci în mod benevolent. Şi cred că asta e cel mai bun tip de creştin. Dacă ar putea fi încadrat aici. La fel şi cu gândurile curate, vorbele bune şi atitudinea pioasă. Prefer să fiu aşa păcătos cum mă cred, dar să nu defilez cu aur la gât, să nu mă dau rege peste populaţie, să nu mă bazez pe credinţa mea că am o bogăţie, poate meritată, poate nu. În fond, cei care acumulează palate peste palate şi datorează asta credinţei şi lui Dumnezeu mie îmi deformează toate aşteptările că aşa ar trebui să fie un creştin. Încă sunt de părere că cei mai sinceri oameni, care sunt conştienţi că fac păcate, care nu se strofoacă să îşi dea în petec de fiecare dată, sunt cei care au şanse mai mari de a fi consideraţi oameni buni. Nu pot asocia bogăţia cu smerenia. Nu pot pune pe acelaşi taler omul bogat, care vrea să fie rege cu o credinţă umilă şi reverenţă faţă de cele divine. Prefer să mă afisez ca fiind păcătos, ateu, agnostic, cum m-or vedea alţii, dar să îmi bat capul de fiecare dată când mi se cere ajutorul, să nu adorm până nu rezolv, să rup de la mine să aibă altul şi să vreau să văd un bine pe chipurile altora. Chiar dacă înjur, păcătuiesc, râvnesc şi îmi doresc, nu dobândesc bogăţii nemăsurate şi le pun în cârca lui Dumnezeu, că sigur şi-a dorit că eu să fiu uimitor de bogat ca să am o credinţă de nestrămutat.
Pe final, vă las cu un gând. E foarte uzitat pe internet pentru a face discrepanţa dintre un creştin care acumulează averi şi un ateu care face bine. Bill Gates e ateu, dar pompează bani să vindece fel de fel de boli. Pastorii iehoviştilor şi scientologilor sau a altor culte religioase au avioane private şi nu fac niciun bine. De fapt, ce vorbesc de pastori. Luaţi-l pe Daniel şi vila lui lângă lac, pe care a dat un ban şi a ştiut că merită. Dacă mi-aş baza aşteptările pe ce bine face Daniel şi pe ce bine face Bill Gates, aş trăi ca un ateu mai degrabă ştiind că am vindecat un continent de malarie şi am eradicat foamea. Şi asta fără să mă îmbrac în aur şi să vorbesc de parcă vorbele mele vor schimba evenimentele cotidiene. Dintr-o catedrală dorită pentru a “mântui” neamul aş face un loc, de orice fel vreţi să fie, care să ajute neamul. Să nu mai fie aşa de bătut în cap, să nu mai fie aşa de analfabet, să nu mai fie aşa de credul, să nu mai fie aşa de cocalar până la urmă. Inclusiv credinţa afişată ostentativ e dovada lipsei de educaţie. O să par tare evlavios acuma, dar Iisus mai mult ca sigur nu se lăuda că e cutare şi cutare. Pur şi simplu le dădea dreptate celor care îl întrebau dacă este sau nu este Fiul Omului. Aşa că, dacă vreţi să credeţi, faceţi-o în mintea voastră, faceţi-o pentru voi. O să fie la fel de bine pentru voi, sus în ceruri, dacă vă ajută asta. Eu dacă vreau să cred în ceva, cred în faptul că ceea ce sunt şi felul cum mă prezint nu este rezultatul aşteptărilor mele, că la final o să ies premiant cu coroniţă şi voi cânta în corul celor drepţi. Că poate alţii vor vrea mai mult asta şi eu le fur şansa la izbăvire. Şi un “creştin” adevărat îşi ajută aproapele. Aşa că vă las să fiţi mai aproape de Dumnezeu. Eu ştiu unde mă aflu şi cât mai am până acolo.

Greu îi să fii copil


De fapt nu e foarte greu să fii copil. E foarte greu să fii părinte inteligent cu un copil şi mai inteligent şi cu o viziune şi mai îngustă în ceea ce priveşte educaţia lui. Cu toate că subiectul emisiunii de azi a fost despre cum să îţi educi copiii, despre cum să le zici că sunt într-un fel sau în alt fel, eu nu îmi permit să scriu cum s-a vorbit. În primul rând pentru că nu am educaţia religioasă necesară pentru a face asta. Şi în al doilea rând pentru că nu sunt părinte cum au fost vorbitorii. Dar sunt aproape de a fi părinte. Să zicem că mai am cam vreo 5-7 ani şi îmi pun mintea în ordine şi mă hotărăsc să am grijă de un suflet mai mult decât de sufletul meu. Şi ca să fiu şi mai obiectiv în acest subiect, am fost copil la viaţa mea, încă mă consider destul de copil în aspectele care mă menţin destul de tânăr şi inocent în ceea ce priveşte viaţa. Refuz să cresc în aspectele unde chiar nu e nevoie să fiu matur. Ca să nu trag pisica de blană şi mătura de coadă, să expun o părere mai coerentă decât ce am auzit în această seară.
Părinţii au o mare vină că sunt cum sunt, pentru că mereu îşi doresc să dea cât mai mult, tot ce e mai bun, tot ce nu a fost pe vremea lor, să aibă copiii lor. Copiii au o vină pentru că cer şi încep să facă precum dracii prin mintea păcătoşilor dacă nu primesc ceea ce vor. Şi ciclul acesta se perpetuează până în punctul în care nimeni nu îşi dă seama unde s-a greşit şi de ce copiii sunt răsfăţaţi, nu sunt buni de nimic, îşi doresc totul imediat şi pe loc şi se comportă aiurea, ca să nu folosesc alt cuvânt, atunci când nu le iese ceva. Părinţii, indiferent dacă sunt ai mei şi deja se aşteaptă să fie bunici sau proaspăt părinţii care au copiii prin vârsta în care deja cer orice-uri, se lasă pradă la bunăvoinţa şi dragostea pentru copii. Le oferă totul, aproape totul şi gândesc după, dacă e bine ce au oferit sau cum au oferit. Recunosc, părinţii mei mi-au dat cam tot ce îmi trebuia. Nu musai tot ce voiam, dar tot ce aveam nevoie să fiu fericit, liniştit şi împăcat, am primit. Poate mai târziu ca alţii, poate nu la fel de bun ca alţii, dar în timp, dacă mi-a trebuit ceva să mă dezvolt, am primit. Chiar cu riscul să le lipsească lor ceva, dar sunt de părere că au fost mai chibzuiţi decât reuşesc unii părinţi să fie. Chiar şi cu educaţia lor minimală şi cu lipsurile de care duc parte zilnic, au avut înţelepciunea să îmi dea ce am nevoie.
Acum, fiind la vârsta la care îmi iau tot ce vreau, când vreau şi când pot, părinţii mei doar îmi oferă ce cred ei că mă ajută în continuare. Că vor fi mereu părinţi. Dar am găsit şi cazuri mai ciudate, în care bogăţia acumulată de părinţi se traduce prin răsfăţ şi lipsa cumpătării la copii. Nunţi opulente, bogăţii nemăsurate pentru care copiii lor poate nu erau pregătiţi să le aibă. Să primeşti de Crăciun console, drone, avioane, maşini, excursii şi tot felul de nebunii la o vârstă la care poate ţi-ar fi fost de ajuns un Crăciun în familie, doar cu ceva simbolic s-a cam dus. Şi nu îi judec, nici nu pot să le zic ceva. În fond, părinţii ştiu mai bine ce e potrivit pentru copiii lor. Chiar şi într-o paranoia dezolantă, când îşi doresc să ştie absolut tot despre copiii lor. Să afle ce fac, unde sunt, dacă au păţit ceva, dacă le este bine, dacă o duc bine pe unde sunt. Şi după aceea, vor recunoaşte cu jumătate de gură că nu e bine ce fac. Că la vârstă lor, nu aveau nevoie de atâta supraveghere, că era suficient să ştie mama sau tata că ei au plecat afară şi că vor veni mai pe seară.
Am tot bătut apa în piuă doar pe un subiect. Dar e unul şi mai sensibil. Şi nu o să mă feresc de el, indiferent cine va citi şi ce busolă are în suflet. Ca părinte, deşi îi vrei binele copilului tău, nu îi poţi insufla în mod coercitiv, la modul “că aşa face toată familia”, orientarea religioasă sau credinţa. Pentru cine a văzut “The Life of Pi” sau pentru cine a citit cartea, deşi e mai puţin probabil, eroul principal a avut un noroc fantastic când a ajuns la o vârstă potrivită. Ceea ce nu vei pomeni în România în cazul părinţilor cu ochelari de cal. Pi a primit acordul, tacit sau nu, de a explora orice religie îşi doreşte el. Că voia să vadă cum e hinduismul, islamismul, creştinismul, nu conta ce, el avea voie să exploreze, să se roage cu ei, să citească ce citesc ei, să facă ce fac acei credincioşi din acele rituri.
Uite că aici nu e cazul la părinţii de prin ţărişoara noastră. Sau poate nu am dat eu de acei părinţi atât de iluminaţi încât să fie de acord cu explorarea spirituală a copiilor lor. Dacă s-a născut de un rit, apăi, doar să fie trăznit de vreo forţă mai divină ca al lor Dumnezeu îşi va schimba religia. Fetele o duc şi mai rău când vor creşte, că ele din iubire, îşi vor schimba religia pentru soţ. Dar e alt capitol acela. Mă refer strict la părinţi şi la copii. Te consideri părinte modern, înţelept, sau cum se mai considerau vorbitorii de pe scenă, dar insişti că ai tăi copii să fie educaţi şi să se bazeze doar pe religia ta sau pe ritul tău. Eu am fost educat creştin şi undeva pe parcurs, până să apară “Life of Pi”, eu deja consideram să explorez religiile. Nu ziceam să fiu în fiecare săptămână prin câte-o religie, dar măcar să citesc să văd ce poate debita fiecare carte de căpătai a fiecărei religii mari din lume. Acum, în apogeul explorării mele, avansez spre agnosticism teistic. Sună pompos, dar sunt un om care nu vrea să se certe cu ceilalţi oameni când e vorba de Doamne Doamne. Le dau dreptate, îi cred pe cuvânt şi merg mai departe. Mai ales că îmi dau seama că oamenii care consideră că sunt cel mai aproape de Doamne Doamne, cam pierd din vedere multe dorind să fie atât de aproape.
Totuşi, subiectul nu este despre oameni care se dau pioşi şi locuiesc în palate sau care predică şi se doresc a fi regi. Subiectul este despre părinţi care ar putea să vadă în copiii lor ce e mai bun şi în schimb le oferă doar ce este mai bun şi le blochează calea spre succes nefiind acolo lângă ei. Am avut un elev care mi-a zis că învaţă bine ca să stea părinţii lui cu el mai mult. Eu învăţam bine pentru că eram genial. Fără falsă modestie. Genetic vorbind, eram construit să fiu genial la şcoală. Nu făceam niciun efort şi prindeam ce era de prins, logica nu o lua pe arătură şi atenţia mea era hiperprezentă pe acel subiect. Dar nu o făceam ca să primesc atenţia părinţilor mei. Era un efect faptul că eram cuminte la şcoală şi că aveam note mari. Îi scuteam de cheltuieli cu meditaţiile sau nervi că al lor copil, la câte primeşte, nu se descurcă la şcoală.
Astăzi, am elevi care fac sute de meditaţii pe săptămână, că trebuie să ajungă unde e mama sau unde e tata. Meserii care sigur le asigură bani. Sub nicio formă să nu încerce cel mic să fie ce vrea el. Poate să încerce asta în timpul liber, să aibă personalitate, dar pentru viitor, să se facă medic, doctor, avocat, poliţist. Meseriile părinţilor sau meserii şi mai bune ca ale părinţilor. Să nu îl pună norocul să fie fierar, actor, cântăreţ, că moare de foame în secolul ăsta. Dar nici să nu îl pună norocul pe părinte să îl întrebe pe copil de ce nu este fericit unde este dacă îl obligă, îl forţează prin argumente poate bune, poate mai puţin bune, să meargă pe aceeaşi alee plină de verdeaţă din vremea părinţilor lui. Dragii mei părinţi, şi nu mă refer la ai mei, ci la părinţii care au chef să citească ce le zic aici, încercaţi să lăsaţi copilul să fie geniu în felul lui. Deşi ţara are nevoie de medici, de doctori, de avocaţi, de fel de fel de meserii bine plătite, copilul are nevoie de voi până se face mare, apoi are nevoie de fericire atunci când ştie cum arată şi sub ce forme se înfăţişează copilului devenit adult. Copilul nu are nevoie în mod absolut de drone, console, banii voştri sau răsfăţul vostru. Dacă ai putea să îi captezi atenţia doar cu prezenţa ta, ai fi cel mai înţelept. Dar dacă nu poţi, oferă-i lucruri şi roagă-te că o să fie cuminte cu ele. Până când o să fie mare şi o să vrea să fie alături de oameni şi nu de obiecte. Şi atunci, poate o să fie el mai înţelept ca părinte şi o să îi ofere atenţia şi prezenţa lui propriului copil.
O mică şi foarte scurtă concluzie, că sigur m-a luat valul. Părinţii sunt greu de înţeles de copii. Dacă nu le oferă totul, nu sunt părinţi buni. Dacă le oferă totul, de ce nu le oferă şi prezenţa lor. Dacă nu îi ceartă, sunt părinţi prea naivi şi prea indulgenţi, dacă îi ceartă, sunt de modă veche. Orice ar face, părinţii nu au cale de scăpare şi nu vor reuşi să ajungă la capăt cu ai lor copii. La fel de valabil este şi pentru cei mici. Dacă sunt cuminţi, păi de ce nu au viaţă în ei. Dacă sunt obraznici, de ce nu ar fi şi ei cuminţi ca alţi copii. Dacă învaţă bine, sigur nu au timp de prieteni. Dacă au prea mulţi prieteni, când se mai preocupă de şcoală şi de viitorul lor. Orice ar fi, cineva se va apuca să le zică una alta amândurora. Dar liberul arbitru vine de la ambii. Am avut parte de părinţi care au folosit metodele lor, nu aveau educaţie modernă să creadă în psihologie, în fel de fel de variante de educaţie. Au considerat că îmi oferă cea mai bună educaţie şi psihicul meu m-a educat să cred că primesc educaţia pe care o merit.
Cu toate că abia în facultate, având o a doua pereche de părinţi, am fost educat în mod intensiv să cunosc viaţa aşa cum este ea, chiar şi aşa, consider că părinţii au datoria să fie deschişi la minte, să le ofere portiţe de explorare. Dacă al lor copil vrea să se închine la Vishna, deşi tu te rogi la Doamne Doamne, lasă-l că nu face rău. La câţi zei sunt pe lume, al tău e cel mai bun şi al lui e cel mai tare. Contează ca el să fie fericit. În asta constă iubirea de părinte, să fie copilul fericit şi bine unde este. Dacă eşti habotnic, obtuz la minte, prea închistat în propria credinţă vei uita să laşi copilul să zboare. Lasă-l să se ducă unde e fericit, stai în umbra lui şi bucură-te de ceea ce a ajuns, cu un mic ajutor din partea ta. Biblic vorbind, ei trebuie să crească şi tu trebuie să descreşti. Fiecare generaţie o să fie mai bună ca aia de dinaintea ei. E un fapt dovedit. Dragi părinţi, fiţi deschişi. Dragi copii, fiţi buni cu părinţii voştri. Din ce au, vă oferă totul. Chiar şi de n-ar avea mai nimic.

Plictiseală


Deşi subiectul din această seară a fost plictiseala, nu aş putea zice că m-am plictisit. Dar nu vreau să vorbesc despre plictiseală din prisma din care s-a vorbit în seara asta, nu pentru că nu au fost câteva aspecte valide care au fost foarte bine punctate, ci pentru că nu am studiile necesare pentru care să argumentez acele explicaţii şi să mă fac credibil. Eu vorbesc despre plictiseală pentru că am fost pus în situaţia în care am auzit în stânga şi în dreapta, că lumea se plictiseşte, indiferent dacă stătea degeaba, indiferent dacă era angrenat în sute de activităţi. Auzeam replica “mă plictisesc” sau “m-am plictisit” şi deja intram într-o convulsie mentală. Nu reuşeam să îmi dau seama de unde vine plictiseala umană. Dacă stau să mă uit la cei care se plictisesc, fie sunt prea energici şi nu reuşesc să îşi contenească izvorul de creativitate şi deja o dau în blazare şi satisfacţie inutilă cu propriul ego, fie sunt prea lipsiţi de energie să aibă chef să se ocupe de ceva care să le facă plictiseală să emigreze. Ce-i drept, generaţia din care fac parte tinerii de azi este una în care viteza şi imediatul dictează. De la cine am auzit că se plictiseşte, era din generaţia asta. Nu era boşorog ca mine sau dinozaur ca părinţii mei. Era un tânăr de două zeci de ani neîmpliniţi care la câţiva paşi făcut în viaţă, deja îşi permitea să se plictisească. Fie într-o relaţie, fie în studii, fie în distracţie. Deja le gustase pe toate şi tot ce înseamnă viaţa trăită la maxim era un deja-vu deja fumat.

Eu sunt contra plictiselii exprimate. O să mă răstignesc singur pe un perete înţesat cu lame de tăiat dacă o să zic că m-am plictisit. Nici nu sunt într-un univers care să îmi permită să am aşa stare, nici nu am puterea mentală să recunosc că le-am făcut pe toate, daţi-mi mie să gust din toate ca să îmi dau seama unde se sfârşeşte limita umanităţii. Plictiseala vine din psihic. Nu cred că trupul, după ce toată ziua bună ziua pompează sânge şi oxigen şi tot felul de elemente care te ţin în viaţă, şi-ar permite să te anunţe, prin ceva foarte feroce, că s-a plictisit de treaba pe care o face, de rolul pe care îl are şi chiar are nevoie să îşi exprime făţiş şi vădit plictiseala pe care o are faţă de ţine. Nu cred că creierul, după ce te face să fii conştient de ţine însuţi are chef într-o zi cu soare să oprească orice funcţie şi să te lase să fii idiot respirând, că nici aia nu ai mai reuşi să faci. Ajungi la stadiul de prea leneş şi plictisit de viaţă ca să mai ai chef să respiri. Şi nu face bine nimănui ca trupul, mai ales creierul care îţi dictează starea de plictiseală să îşi declare propria stare de plictiseală. Dar omul, aşa raţional şi conştient cum este el, îşi permite să îşi declare starea asta de “je m’enfiche” dacă ştiu să pronunţ bine în franceză literară. Dacă tot am fost martorul auditiv şi vizual la discuţia despre plictiseală, măcar o idee să preiau de acolo, deşi nu cu aceeaşi explicaţie, în niciun caz cu aceeaşi viziune şi sub nicio formă sub acelaşi aspect al opiniei exprimate.

Plictiseala într-o familie e ucigătoare. Plictiseală în familie e moartea pasiunii. Începând de la plictiseala în relaţie până la căsnicie şi până la bătrâneţea înţeleaptă. Dar dacă te plictiseşti, îţi cam dai singur cu tesla-n coate şi cu ciocanu peste bilele de ping pong. Ca bărbat, că femeia are alte arhetipuri ale plictiselii. Ea trebuie menţinută într-o stare perpetuă de interes. Nu doar faţă de tine ci şi faţă de ea însăşi. Femeia dacă ajunge să se sature de ea, tu eşti primul care o să observe prin starea bruscă de solitudine pe care o vei primi drept recompensă. Bărbatul când se plictiseşte, face lucru manual, oboseşte, se culcă şi îşi dă reset la creier. Din acest motiv, bărbaţii au capacitatea uimitoare să nu se gândească la absolut nimic şi femeile au capacitatea fantastică şi greu de înţeles să se gândească la absolut tot. Nu o să intru foarte în amănunt în psihologia masculină şi feminină sau în biologia gândirii umane din perspectiva genului, dar trebuie să se înţeleagă că plictiseala vine din ambele părţi, doar că una este uşor de combătut, în funcţie de cât de puternic este stereotipul iar cealaltă trebuie combătută zilnic pentru că interesul este unul la fel de trecător ca o zi de vara.

Bărbaţii sunt cei care ascultă, dar nu bagă la cap şi femeile sunt cele care vorbesc, dar nu vor să înţeleagă ceea ce au zis. Poţi face un bărbat fericit din trei elemente şi poţi pierde o femeie în fericirea ei dacă nu îi dai cel puţin un element. Dacă la noi totul trebuie să fie palpabil, uşor de înţeles, cât mai concret, femeile trebuie să fie filosofia în stare pură şi uneori, spiritualitatea concentrată în paşi mărunţi şi în gânduri sublime. Şi din acest motiv, ca să nu divaghez prea tare de la plictiseala feminină de care am avut parte cel puţin la nivel declarativ, într-un cuplu, dacă se instalează plictiseala, e cazul ca cineva să încerce să facă bungee jumping cu sentimentele celuilalt, cu gândurile, cu interesele. Să va ferească sfântul de bărbaţi norocoşi să-i provocaţi unei femeie o stare de plictiseală. Chiar de monotonie. Chiar de “românism” de genul “las-o că merge aşa”. O să ajungeţi într-o stare mai îngrozitoare decât Tartarul. Niciun bărbat nu îşi doreşte după ce investeşte energie să aducă o femeie în pat, pentru că acolo este punctul de maxim interes pentru el, să se trezească într-o stare de “atâta pot, atâta fac” şi să nu îşi dea seama de ce femeia merge în altă parte, că poate o fi patul mai profund şi discuţia mai savuroasă.

Nicio femeie nu îşi doreşte să ia înfăţişarea unei lămpi, a unui bibelou, a unui trofeu de vânătoare cu care să te lauzi într-o seară cu prietenii. Pentru că imediat se plictiseşte să stea locului şi caute să se exprime. Şi când o femeie începe să se exprime, pune pauză la tot că are multe de zis. Din acest motiv, într-o notă pozitivă, din gama celor care duc relaţiile la extaz şi femeile pe culmile plăcerii, faceţi bărbaţi cumva şi faceţi nefăcutul pentru femei, nezisul să fie normă şi gândurile de normalitate să fie puse la naftalină. Nu vă cer să fiţi genii, nebuni, clovni, cascadori. Dar vă cer să aveţi curaj să nu va plictisiţi făcând acelaşi lucru care iese bine doar pentru că aveţi garanţia că merge şi nu se va termina. Femeia nu se satură doar cu binele. Din acest motiv ea caută băieţii răi ca să se mărite cu băiatul bun. Dacă inima ei nu galopează şi nu îşi ţine respiraţia sub faptele tale, o să vezi cum îţi face cu mânuţa.

Şi pentru că sigur nu v-aţi plictisit citind despre plictiseală, vă mai zic şi cum a decurs ziua mea. M-am trezit instant de patru ori pe noapte datorită şi din cauza căldurii care îmi zicea că acum nu este iarnă. Mi-am achitat “datoriile” mele de a face poze faine prin care să nu uit ce experimentez. Şi mai toată ziua, am fost pe câmpul muncii ca toată seară să iasă bine. Şi dacă stau să îl cred pe cel care ne zice cum să facem, a ieşit foarte bine pentru prima seară. Mai rămâne să repetăm şi să îmbunătăţim treaba pentru încă nouă seri plus vreo două dimineţi. Şi la final de zi, mă bucur doar că sunt cum sunt şi că nu am un corset al gândirii care să mă oblige să judec, care să mă facă să privesc cu ochelari de cal viața altui om. Fericirea îmbracă multe forme, şi dacă cea pe care am văzut-o azi este greu de înţeles de mine, nu înseamnă că nu este o fericire la fel de îmbucurătoare precum o faptă bună făcută din suflet. Indiferent de orientare spirituală, chiar şi de absenţa ei.

În fond, omul judecă omul după faptele bune, după lipsa lor şi după intenţia de a le face fără vreo recompensă imediată. Iar dacă apuci să te plictiseşti făcând fapte bune, nu faci destule. Şi cea mai bună faptă pe care o pot face eu personal este să scriu pentru mine şi pentru cei care au curiozitatea să urmărească gândurile mele. Şi dacă printr-un absurd vă plictisiţi să citiţi ceea ce scriu, vă promit că am să scriu şi mai mult, ca să fie motivaţia mai mare să va plictisiţi de atâtea gânduri aruncate într-un mod coerent pe ecran. Pentru ca mâine să nu sune alarma şi eu să îi dau ton ocupat, închei transmisia şi vă las în gândurile voastre lipsite de microbul plictiselii. Sunt curios cine numără la final de câte ori am zis cuvântul plictiseală să îmi zică şi mie cât de tare am bătut apa în piua pe subiectul asta deloc plictisitor.

 Drumu-i lung


Pentru că m-am anunţat că o să întârzii cu textul, deja trebuie să ştiţi că nu sunt la birou, nu sunt acasă, nu sunt nici măcar în judeţul în care eu scriu de obicei. Sunt tocmai într-un sat din judeţul Bacău, cred că e oraş cu valenţe rurale sau sat cu valenţe urbane. Oricum ar fi, o să fie interesantă experienţa pe care o am. Mai ales că îmi desfăşor treaba într-o biserică. Exceptând nunţile de anul trecut, nu am o prea mare tangenţă cu biserica şi filmarea din ea. Dar de data asta, învăţ ceva nou. Nu doar cum se desfăşoară treaba într-o biserică în materie de filmare, ci şi cum se face munca într-o echipa atunci când subiectul sau emisiunea în cauza sunt de altă factură decât cea obişnuită. Cel mai fascinant lucru este că deşi înclinaţia mea religioasă de fel este una minimă, de data aceasta, nu îmi permit să fiu un om care crede sau nu crede în Doamne Doamne. Trebuie să fiu un om care acceptă tot ce cred cei din jurul lui, să consider că universul de credinţă a celor care mă înconjoară este cel mai bun univers de credinţă şi că subiectele abordate sunt de un interes la fel de mare precum sunt gadgeturile pentru mine. Orice ar fi, această experienţă o să fie una în care toleranţa şi răbdarea mea o să fie puse, nu la încercare, că doar nu îmi va întinde nimeni nervii la maxim, ci mai degrabă o să fie puse sub un alt spectru decât cel normal. Mai ales că e prima experienţă în care sunt într-o filmare departe de sursă mea de trăi zilnic.
Şi pentru asta, mi-am luat şi avionul cu mine, cu tot cu monitor, mi-am luat toate gândurile că zece zile o să duc viaţă de nabab şi am început să mă gândesc cum să îmi încarc timpul în acest răstimp dintre filmări. Şi singura soluţie este să editez în delir. Şi am ce edita. De la spoturi de orice fel până la reportaje şi emisiuni de toate felurile. Dacă nu o să îmi fac un portofoliu atât de diferit şi de divers, încât n-o să mai îmi doresc să încerc nimic nou, făcându-le chiar pe toate. Dar până acolo, mai e mult de tras la jug sau de tras pe casetă, card sau hard. Că idee, lumea din această zona este de altă factură decât cea cu care sunt obişnuit. Nu doar că religia le permite să fie oameni mai umani, dar şi fiindcă sunt într-un sat cum este acesta, îşi permit şi au tot timpul de pe lume să fie oamenii pe care îi credeai dispăruţi din România. Nu îi văd sub spectrul credinţei lor, ci îi văd sub spectrul interesului pe care îl au faţă de subiectele sau zona de interes care se va desfăşura la aceste emisiuni. Ei sunt mai interesaţi decât alţii să facă bine, să ajute, să fie auziţi, ascultaţi, să vorbească şi să transmită lucruri de bine, despre bine, pentru a face un bine pentru cel care este în căutare de linişte. Eu de fel, sunt destul de liniştit. Sunt împăcat cu mine şi judecată mea stereotipică este cumva înăbuşită de starea de euforie că particip la ceva care poate aduce o bucurie sau cel puţin, poate influenţa într-un mod plăcut o bucată însemnată de oameni, nu doar din această zonă, ci şi cei care se vor uita live la acele emisiuni. Pentru că totul o să fie live. Dacă am greşit, ne asumăm, încercăm să nu o mai facem şi mergem înainte. Că în viaţă. Nu poţi să te duci la sursă vieţii să îi zici că ai greşit şi să te lase să o iei de la capăt. Accepţi şi mergi înainte cu ceea ce ai făcut. Şi dacă cineva zicea că televiziunea este un mediu steril sau că zona asta de lucru este una în care îţi pierzi umanitatea, avea dreptate. Doar că nu este vina televiziunii, este vina acelora care cred că pot fi schimbaţi de factori externi mai puţini influenţi decât propria convingere în binele pe care îl fac.
Ca să rezum ziua, care încă nu s-a încheiat până nu public acest text, după amiază mi-am luat zborul din capitală, am străbătut câteva judeţe până în Oituz şi după ce am ajuns, ne-am înfipt direct în asamblare, cablare, testare, iluminare şi sincronizare cu satelitul. Gazdele erau un pic îngrijorate că nu mai lăsăm treaba şi pe mâine şi că suntem foarte ambiţioşi să terminăm totul înainte să vină miezul nopţii. Dar parcă e mai bine să adormi ştiind că toate treburile ţi-s făcute, toată ograda ţi-i curată şi că dimineaţă când te-ai trezit, lucrurile sunt aşa cum le-ai lăsat şi treaba ta se rezumă la a verifica tot ce ai lăsat cablat şi aranjat. Deja mă repet un pic obsesiv, dar o să fie interesant. Nu mă vedeam făcând asta, nu credeam că o să vreau să fac asta cât mai bine, dar când mă gândesc că universul nu se învârte în jurul a ce vreau eu ci se desfăşoară pentru mai binele tuturor, toate părerile şi gândurile de bine sau mai puţin bine sunt în plan secund. Am timp când ajung acasă să îmi las impresiile la cald sau la foarte rece către echipă pentru a vedea dacă această experienţă o pot repeta sau nu. Dar până acolo, munca trebuie făcută, oamenii trebuie să fie mulţumiţi şi scriitura trebuie să continue cât mai bine. Vă las cu un ultim gând: chiar dacă ai o părere şi nu coincide cu a altora, ţine-o pentru ţine dacă libertatea lor este lezată de părerea ta. Reciproca este la fel de valabilă. Iertare pentru cei care aşteptau un text mai amuzant, dar dacă am întârziat, nu am avut timp să despachetez şi umorul din geantă. Mâine dimineaţă o să îl servesc în porţie dublă şi textul care va veni o să fie presărat cu ceva umor subtil, fin şi foarte apreciat. Până atunci, să mergem la nani. Scris de pe un laptop împrumutat și publicat, semnat, recepționat de pe telefon.