Răbdare


De fel sunt foarte răbdător. De fel îndur cam tot ce e nevoie să îndur că să iasă treaba bine. Şi cumva, săptămâna asta trebuie să fiu foarte răbdător. Şi nu pentru că am auzit în seară asta teoria şi practica modului cum să ai răbdare, ci pentru că nu bănuiam când am venit că voi avea aşa răbdare. Nu va gândiţi că sunt torturat, că sunt spălat pe creier, ci pur şi simplu nu am avut tangenţă cu un astfel de mod de viaţă şi încerc să îl înţeleg şi să îl consider ca fiind unul normal pentru confesiunea în cauză. Nu cred că am pomenit despre ce confesiune este şi nici nu am de gând. Creştinul tot creştin rămâne, indiferent cum se închină, când şi cât de des pomeneşte numele Domnului într-o discuţie. Mi-am asumat această experienţă şi tot ce ar fi decurs din ea şi într-un fel mă bucur că pot să îmi demonstrez că sunt tolerant, răbdător şi înţelept în a înţelege oamenii. În fiecare seară, prind drag de ei şi le consider activităţile ca fiind pline de tâlc şi voie bună. Dacă ar fi ceva care mă face să mă bucur de experienţa asta este faptul că lumea din jurul meu este bine dispusă, mai ales cei trecuţi de vârsta a doua debordează de fericire. Sunt gazde liniştite, fericite, calde şi împăciuitoare. Te fac să te simţi că aparţii unei familii, cu toate că eu mă consider, din propria mea perspectivă, ca fiind un pic paria. Dar pentru ei, orice suflet de om este la fel de important ca al lor şi este tratat cu aceeaşi căldură indiferent de unde vine şi ce face.

Totuşi, să vorbesc şi despre răbdarea la modul general, că în particular sunt o mare de calmitate care abia aşteaptă să inunde gândurile celor care mă calcă pe nervi. Sunt liniştit de fel. Chiar cuminte şi calm. Chipul meu arată a om calm, care nu poate fi dărâmat imediat. Şi apoi, intervin spiriduşii care se adună şi cresc şi mă fac să cresc nivelul presiunii. Şi din fericire, atât pentru mine, cât şi pentru alţii, nu a fost nevoie să dau drumul la supapă în public. Dacă a fost nevoie să erup ca un vulcan, populaţia era departe, la siguranţă, supapa era deschisă într-o manieră pacifistă şi nimeni nu a trebuit să îndure nervii şi dracii pe care îi aveam în momentul cu pricina. Dar răbdarea unora nu poate să fie la fel de uşor de controlat. Şi subiectul de astăzi al emisiunii cam despre asta a discutat. Cum să fii răbdător, cum să înduri, cum să tolerezi, cum să te controlezi, cum să fii un om mai înţelept şi să ierţi greşelile celor de lângă ţine pentru a nu fi mânios. Şi cumva le dau mare dreptate, chit că aş face-o doar din spectrul logic şi nu din perspectiva din care argumentează calităţile unui om răbdător. Eu nu iau răbdarea ca fiind un dar divin, ci ca un compus de factori care s-au finisat în timp. Consider răbdarea şi toleranţa ca un cumul de experienţe care te duc într-un loc în care te simţi liniştit şi gândurile sunt liniare, fără să îţi provoci spasme mentale.

Răbdarea unui om vine din ce a pătimit, din ce a învăţat să absoarbă şi din ce ştie să elibereze în momentele esenţiale ale vieţii. Nimeni nu-i destul de puternic să fie răbdător până la capăt în orice situaţie. Eu mi-am pierdut cumpătul la locul de muncă, atunci când eram prin facultate. Dar m-am dus în altă cameră, am dat puternic cu pumnul în masă, am refulat faţă de cei care îmi ştiau necazul şi am mers mai departe. Nu am reuşit să îmi pierd cumpătul într-o relaţie pentru că sunt de părere că e mai important să aibă dreptate draga mea decât să mă simt eu cel care a câştigat o ceartă sau un argument pe care îl consideram valid. În fond, bărbaţii sunt logici şi femeile sunt emoţionale. Dar femeile ţin minte tot şi bărbaţii uită imediat. Din acest motiv, o las pe ea să aibă dreptate atunci când simt că discuţia s-ar duce într-un loc de unde nu putem ieşi cu zâmbetul pe buze. Şi dacă mă culc mai bosumflat că a fost un egal în deplasare, mă trezesc bucuros că am scos un punct dintr-o partidă dificilă. Iar cu o femeie, nu trebuie să fii doar răbdător, ci trebuie să fii şi înţelept. Să consideri adevărul ei ca fiind la fel de bun sau chiar mai bun decât adevărul tău. Pentru că şi ea va face la fel la un moment dat. Şi e de preferat că ea să îşi aducă aminte că tu ai fost gentleman şi ai lăsat de la tine pentru că va lasă şi ea din orgoliul ei şi din dorinţa ei de a avea mereu dreptate din ce îşi aduce aminte mai bine ca tine.

Răbdarea în viaţă profesională vine ca un efect al următoarei logici: dacă şeful era mai deştept ca tine, tu nu aveai loc de muncă. Şi dacă şeful e mai răbdător ca tine, tu vei avea în continuare un loc de muncă. Nu trebuie să mă dau exemplu că nu accept şefi care îmi scot peri albi din cap, am avut în tinereţea mea studenţească şi destul de recentă, apoteoza şefului care se pricepe la fel de bine la ce are de făcut cum mă pricep eu la a pilota submarine cu o eşarfă la ochi. Sau mai bine spus, şeful era şef, nu era lider. Era şeful care te punea să faci, că sigur se aştepta să îi faci şi treaba lui. Şi răbdarea e absolut necesară. Nu de alta, dar încă nu eşti şef să îţi permiţi să sari cu gura la superiorul tău dintr-un motiv care poate nu are bază reală peste cinci minute. Dar nici nu eşti atât de înţelept încât să îţi dai seama că poate ce te-a făcut să îţi sară pepenii va fi un lucru de la care şi tu vei fi enervat din cauza unui subaltern. Un fel de empatie profesională. Ai voie să greşeşti oricât de mult, doar să nu repeţi aceeaşi greşeală. Că atunci, nu este greşeală, este doar rea intenţie şi lipsă de preocupare. Plus că trebuie să fii un angajat model. Când eşti profesionist, îţi permiţi în ipostaze foarte rare să arăţi emoţii. Trebuie să fii obiectiv, trebuie să îţi faci treaba şi să te intereseze doar rezultatul final. Emoţiile şi refulările de după îşi au locul doar când se termină programul, iei halba în mână şi începi să-ţi îneci frustrările.

Răbdarea în sinele personal vine de la tot ce ai primit şi nu puteai să dai. Ai primit nervi, griji, injurii, batjocuri, aluzii şi iluzii făcute ţandăra. Dar un om răbdător e un om care înţelege şi merge mai departe. Dacă eşti înţelept, dacă te simţi un bunic la 30 de ani care ştie şi pricepe cum se învârte roata, aştepţi să laşi de la tine şi să îl faci pe celălalt să considere că a zis un lucru bun. Cum ar fi să refulezi de fiecare dată, să ai mereu dreptate, să fie mereu cum vrei tu. Ar fi de vis, dar ar fi şi o lume tare singuratică. Atunci când doar tu ai dreptate, deşi există o mie şi unul de adevăruri, tinzi să te crezi buricul pământului când lumea este ochi şi urechi la nevoile tale. La fel ca într-o relaţie, şi înăuntrul minţii tale, a personalităţii tale, trebuie să accepţi că există şi alţii şi că au la fel de mare dreptate, dacă nu chiar mai multă. Şi în timp, de la “doar eu am dreptate” vei ajunge la “dreptatea este a fiecăruia”. Rămâne doar să fii călcat în picioare destul timp ca să ştii să îţi calci peste mândrie şi să îţi pese mai degrabă de binele celui de lângă tine decât argumentul câştigat poate pe nemeritat. Şi pentru cine a avut răbdare, le doresc să aibă în continuare, că poate ajung să înoate printr-un ocean de stări de bine. Şi pentru cine se întreabă, încă nu am fost convertit. Dar uneori, un subiect este corect dezbătut pentru că şi eu aleg să le dau dreptate dintr-o perspectiva pe care o pot acceptă. Asta duce la toleranţă, linişte şi inspiraţie în scris.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s