Credință


Mai mult ca sigur am scris despre asta. Deşi am pomenit doar despre religie. Şi am zis când am aflat că despre asta se va discuta, că voi umple câteva pagini bune cu opinia mea despre credinţă. Apoi a venit emisiunea în cauză şi mi-am zis că nu voi scrie. Că nu pot să jignesc credinţa omului. Religia e un subiect, credinţă e mult mai mult de atât. Şi nu poţi să arunci cu pietre în oameni pentru că vor să creadă şi o fac de aşa natură încât eu, ca om care crede foarte puţin sau chiar deloc, nu reuşesc să înţeleg stâlpul credinţei şi universul în care îşi desfăşoară toate activităţile. Acesta este jurnal de cazarmă şi deja se termină a treia zi integrală trăită printre oameni a căror credinţă este de nestrămutat, la fel cum şi a mea dorinţă de a fi logic şi argumentat este de nemişcat. În seara asta, am auzit o singură propoziţie cu care am fost de acord. Şi pe care am zis-o înainte să o aud în seara asta. Că religia şi credinţa nu au semnul egal între ele. Şi pentru că nu au semnul egal, nu pot să fiu de acord cu universul de credinţă a umanităţii dacă distorsionează realitatea. De fel, am luat-o prin toate stagiile credinţei. Făceam şi târguri cu Doamne Doamne, să îmi dea cutare, că mă rog zilnic un an întreg. Asta când eram copil. Voiam eu musai ceva şi m-am rugat şi am fost cât am putut de cuminte, că voiam eu să se întâmple acel lucru. Nu s-a întâmplat, m-am supărat şi am încetat să mă rog. Nu mi-a plecat credinţa pe arătură, dar am încercat să nu o mai fac pe sistemul “dă-mi că sigur îţi dau şi eu pentru ce îmi vei da”.
Avansând timpul spre adolescenţă, deja încercam să intru în graţiile divine ţinând toate posturile. Eram stâlpul de credinţă în familie. Uită-te la Ovidiu cum are răbdare şi ţine toate posturile de peste an, cum se abţine el de la mâncare, dar păcătuieşte de îţi stă mintea. Mi se zicea părinte, eram întrebat dacă am înclinaţii de călugărire. Cam asta este viziunea externă când un om încearcă să se apropie de divin. Îi dai dreptate şi îl trimiţi mai aproape de Dumnezeu, pentru că ăsta este universul de aşteptări. Dacă respecţi un set de reguli, de paşi, sigur o să fii mai aproape de Dumnezeu. Vă anunţ că nu e cazul. De la Ovidiu care ţine toate posturile de peste an, care mergea la biserica de sărbători, care se spovedea, care se împărtăşea, care chiar credea că e musai să cred în Doamne Doamne, am ajuns la stadiul în care îi cred pe cuvânt pe cei care sunt credincioşi şi cam atât. Le dau dreptate că acela este universul lor, acolo este limita lor de viziune şi pentru că sunt şi destul de răbdător de fel şi un pic cam sufletist, nu sunt ateu perfect, ci doar agnostic.
Nu pentru că e mare diferenţa între ateism şi agnosticism sau nu pentru că nu mi-aş permite raţional vorbind să fiu ateu convins, dar pentru că prefer să las o uşă de respect între cei care îşi guvernează viaţa după un set de reguli, valori sau credinţe care pot fi sau nu valabile şi între mine, care deşi nu mai respect acele canoane pentru a obţine rezultatul necesar, merg pe acelaşi set de reguli. Dar foarte uşor interpretabile. Creştinul face bine şi se roagă, şi ţine posturile, şi e bun la suflet, şi crede în Dumnezeu în speranţa că o să câştige la Loto şi va ajunge în Rai. Sau că va avea mai multe şanse să nu ajungă în iad. Că după ce e tânăr şi matur şi îşi trăieşte viaţa, când ajunge la o vârstă, pune pauză la toată păcătoşenia lui şi începe să se întoarcă spre Dumnezeu. Dacă mă refer doar la cultele unde am habar. Aici nu am habar cum funcţionează, aşa că nu voi da prea multe exemple, dar cert este că Dumnezeu este pilonul principal al acestor oameni şi tot ce înseamnă viaţă, moarte, logică, argument, fapte şi cuvânt, vine şi pleacă spre Dumnezeu. Pentru ei este foarte simplu să vorbească despre asta. Doar despre asta vorbesc, doar cu asta se ocupă. Dacă nu o fac la biserică, o fac acasă, dacă nu o fac acasă, o fac pe unde apucă. În psihicul lor, credinţa e acolo. E rădăcina de la care toate pornesc şi unde cam toate se opresc.
Din acest motiv, nu am încercat şi nu cred că o să mă încumet să îi întreb despre aspecte ale vieţii care nu îl au pe Dumnezeul lor în locul central. De fapt, încerc să mă feresc să combin universul “păcătos” de “necredincios” al meu cu universul lor. Deja observ o discrepanţă foarte mare în discursul public. Dacă cineva, cu sau fără pregătire teologică, cu sau fără chemare, dar care e foarte prezent în viaţă creştină a comunităţii, primeşte “binecuvântarea” să transmită mai departe Cuvântul, acela este echivalentul unui prooroc pentru acea comunitate. Eu încă sunt mirat, perplex uimit şi foarte dat peste cap că se poate discuta despre Dumnezeu şi valorile care ţin de divinitate cu o aşa de mare uşurinţă. Nu sunt mirat de preoţii şi înalţii prelaţi din ortodoxie, pe ei chiar nu îi cred prea bine dacă vorbesc de timpul actual. Debitează lucruri mult prea generale care pot fi prea uşor interpretate şi care nu reuşesc să suscite un interes atât de mare pentru mine încât să mă sperie faptul că discursul lor poate influenţa comunitatea. Ba mai mult, românii încep să privească mai critic biserica. Dar aici, comunitatea trăieşte pentru biserică şi prin biserică. Şi dacă un discurs, despre un subiect normal sau extraordinar, e exprimat într-un mod euforic, plin de viaţă, acel subiect o să fie momentul de cotitură în gândirea enoriaşilor.
Culmea este că în timp ce ascultam ce se discuta pe scenă, eram sigur că voi ţine minte şi voi scrie. Şi imediat cum s-a oprit din vorbit, s-a şters tot cu buretele. Fie universul meu de aşteptări este atât de greu de impresionat încât trebuie să fie o furtună de vorbe să mă dea peste cap, fie chiar nu era coerenţă în ce se discuta şi creierul meu nu avea de ce să înmagazineze acele idei. Oricare ar fi explicaţia, ştiu că ţin minte doar dihotomia religie şi credinţă şi că nu înţeleg de ce se răsteşte vorbitorul către public, de ce este nevoie de atâta energie şi vervă pentru a discuta despre ceva care nu se poate discuta de pe o scenă. Eu am în cap o singură imagine a divinităţii. E posibil să fie deformată sau chiar puţin idealistă. M-am uitat într-o vreme la Iisus din Nazaret şi acolo asociam tot ce ştiam despre religie, divinitate, credinţă cu figura actorului care îl interpreta pe Iisus. Chiar m-a scos din câteva gânduri negre ceea ce asociam cu ceea ce îmi trebuia să ştiu despre mine. Dar a trecut ceva vreme de când nu mai revin la o figura actoricească şi la simbolul pe care îl întruchipează pentru a-mi găsi un substrat de coerenţă mentală, spirituală sau personală.
Dar ştiu că nu pot vorbi despre credinţă sau despre propria persoană în timp ce mă răstesc, în timp ce vorbele mele nu ajung coerent şi complet la cei care vor să le asculte. Din acest motiv scriu şi nu fac audio/video blog. Dacă printr-un absurd chiar nu scriu bine, fiecare poate să îmi aducă argumente că ceea ce este scris nu este conform cu realitatea. Plus că citind în propria-ţi voce, asimilezi exact cum îţi doreşti. Dar nu pot, cu riscul să mă repet, să asociez transmiterea unui discurs atât de important precum este cel al credinţei printr-o voce ridicată, printr-o atitudine foarte ferventă. E în totală contradicţie cu ce cred eu despre credinţă. Cine o are, o ţine pentru el, o are doar pentru el, nu o are că să îi demonstreze altuia că el e creştin, crede şi merită izbăvirea. Religia fiind altă factură, cu ea defilezi şi umbli împopoţonat în aur şi safire pentru a predica în numele unei religii pe care o ai. Dar credinţa e secretul tău pe care îl ai doar cu tine. Îţi zici ţie că ai un Tată pe sus pe acolo, crezi că poate vei fi ajutat, crezi că poate merită să crezi şi să îţi conduci viaţa după acele principii. Dar nu trebuie să crezi că există o regulă care te recompensează pentru că ai fost uşa de biserică. Nu de alta, dar multe uşi de biserici au fost sparte pentru a fura din cutia milei.
Există o tipologie de oameni care merg pe principiul cauză-efect. Dacă fac bine, Dumnezeu mă vede, mă trece în catastif, dacă mai şi cred, mai adaugă nişte bulinute roşii şi la final de viaţă, îmi adună punctajul şi mă trece clasa. O să stau în rândul celor veşnici. Eu sunt de părere că faci un bine pentru că setul de principii pe care îl ai şi după care te conduci te fac să fii un om care face bine. Nu cauţi să fii recompensat, nu cauţi să ai lumânări aprinse la vii, pomeni făcute după ce mori. Faci un bine pentru că eşti în puterea de a face bine. Ai mintea, capacitatea, puterea şi ambiţia să rezolvi un lucru pe care cineva te roagă să îl faci în mod benevolent. Şi cred că asta e cel mai bun tip de creştin. Dacă ar putea fi încadrat aici. La fel şi cu gândurile curate, vorbele bune şi atitudinea pioasă. Prefer să fiu aşa păcătos cum mă cred, dar să nu defilez cu aur la gât, să nu mă dau rege peste populaţie, să nu mă bazez pe credinţa mea că am o bogăţie, poate meritată, poate nu. În fond, cei care acumulează palate peste palate şi datorează asta credinţei şi lui Dumnezeu mie îmi deformează toate aşteptările că aşa ar trebui să fie un creştin. Încă sunt de părere că cei mai sinceri oameni, care sunt conştienţi că fac păcate, care nu se strofoacă să îşi dea în petec de fiecare dată, sunt cei care au şanse mai mari de a fi consideraţi oameni buni. Nu pot asocia bogăţia cu smerenia. Nu pot pune pe acelaşi taler omul bogat, care vrea să fie rege cu o credinţă umilă şi reverenţă faţă de cele divine. Prefer să mă afisez ca fiind păcătos, ateu, agnostic, cum m-or vedea alţii, dar să îmi bat capul de fiecare dată când mi se cere ajutorul, să nu adorm până nu rezolv, să rup de la mine să aibă altul şi să vreau să văd un bine pe chipurile altora. Chiar dacă înjur, păcătuiesc, râvnesc şi îmi doresc, nu dobândesc bogăţii nemăsurate şi le pun în cârca lui Dumnezeu, că sigur şi-a dorit că eu să fiu uimitor de bogat ca să am o credinţă de nestrămutat.
Pe final, vă las cu un gând. E foarte uzitat pe internet pentru a face discrepanţa dintre un creştin care acumulează averi şi un ateu care face bine. Bill Gates e ateu, dar pompează bani să vindece fel de fel de boli. Pastorii iehoviştilor şi scientologilor sau a altor culte religioase au avioane private şi nu fac niciun bine. De fapt, ce vorbesc de pastori. Luaţi-l pe Daniel şi vila lui lângă lac, pe care a dat un ban şi a ştiut că merită. Dacă mi-aş baza aşteptările pe ce bine face Daniel şi pe ce bine face Bill Gates, aş trăi ca un ateu mai degrabă ştiind că am vindecat un continent de malarie şi am eradicat foamea. Şi asta fără să mă îmbrac în aur şi să vorbesc de parcă vorbele mele vor schimba evenimentele cotidiene. Dintr-o catedrală dorită pentru a “mântui” neamul aş face un loc, de orice fel vreţi să fie, care să ajute neamul. Să nu mai fie aşa de bătut în cap, să nu mai fie aşa de analfabet, să nu mai fie aşa de credul, să nu mai fie aşa de cocalar până la urmă. Inclusiv credinţa afişată ostentativ e dovada lipsei de educaţie. O să par tare evlavios acuma, dar Iisus mai mult ca sigur nu se lăuda că e cutare şi cutare. Pur şi simplu le dădea dreptate celor care îl întrebau dacă este sau nu este Fiul Omului. Aşa că, dacă vreţi să credeţi, faceţi-o în mintea voastră, faceţi-o pentru voi. O să fie la fel de bine pentru voi, sus în ceruri, dacă vă ajută asta. Eu dacă vreau să cred în ceva, cred în faptul că ceea ce sunt şi felul cum mă prezint nu este rezultatul aşteptărilor mele, că la final o să ies premiant cu coroniţă şi voi cânta în corul celor drepţi. Că poate alţii vor vrea mai mult asta şi eu le fur şansa la izbăvire. Şi un “creştin” adevărat îşi ajută aproapele. Aşa că vă las să fiţi mai aproape de Dumnezeu. Eu ştiu unde mă aflu şi cât mai am până acolo.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s