Duhneşte a deja-vu


Acu’ doi ani, tot azi, mă lăudam sus şi tare că o să scriu zilnic. Aproape că reuşisem, mai aveam nevoie de juma’ de an. Acu’ un an, ăsta care fix se terminară, mă lăudam iar că scriu zi de zi timp de un an. Pe la final de februarie deja m-a luat cu blocajul scriitoricesc şi sictirul muncii la stat şi mi-a pierit tot cheful să las gândurile să facă sprinturi pe ecran. Anul ăsta, care e încă prin faşă, abia conceput de artificii şi clişee la televizor se vrea a fi anul în care nu mai îmi plâng de milă că sunt acasă, într-un sat uitat de soartă. Deja am intenţii capitaliste, cu fiţe şi figuri de om arogant de harnic. Şi din acest motiv, nu am să mă laud că o să scriu zilnic. Ba mai mult, nici nu vă zic că o să scriu zilnic. Vă ameninţ că n-o să scăpaţi de scriitura mea. Am nişte gânduri lăsate la dospit vreo zece luni de zile. Atâtea s-au întâmplat pe lume şi prin mine în atâta amar de vreme că te gândeşti dacă timpul e relativ şi zece luni se scurg în zece ani.

Că tot v-am luat uşor şi direct din cufăru’ cu amintiri, să vă zic aşa, în mare, pe uscat şi cu aere de filosof, ce am pătimit mai tare că profetu’ d’alu’ Nazaretu’. Mai întâi şi mai întâi, mi-am dat seama că eu nu am ce căuta la muncă în instituţiile statului. Îţi pleacă mândria, îţi fuge imaginaţia pe câmp, toată stima de sine se spânzură cu birocraţia de la stat. Pofta de a munci se usucă printre cafele de secretare sictirite. Te trezeşti că ai un şef care e mândru de perioada când se scria cu creionul şi se tasta la maşina de scris, cu câte-un deget din cauza ojei de pe unghii care nu s-a uscat complet în timp ce vorbeşti cu vecina la telefonul arhaic, ăla de învârteai de roată şi puneai prefix să sune. Şeful, mare om cu sute de mii de facultăţi, la fel ca orice politician prieten cu DNA, deşi duhnea a experiență scolastică şi academică şi didactică, era totuşi un şef. Nu era lider, nu era manager, nu era un far din Alexandria care să te inspire. Mai degrabă transpirai de nervi când te gândeşti că ţi-e şef, că ştii că are facultăţi făcute între două pauze de cafea şi trei cursuri de perfecţionare să dea bine la dosar. Ca să închei acest capitol, să nu mă trezesc că o să mă pună naiba să am chef să lucrez la stat, că singur îmi dau demisia înainte să mă apuc să muncesc. Efectiv nu am ce căuta la stat. Cel puţin nu la statul degeaba la locul de muncă.

Sper că v-aţi luat o cană cu ceva de băgat pe gât, că mai aveţi de mâncat  ciorbă cu scriitura asta. Cine avea chef de ceva uşor, să ia o Cola Light, că mai are de îndurat litere pe ecran. După ce mi-am băgat demisia pe foaie şi mândria înapoi în cap, am fost racolat într-un mod care să îmi gâdile orgoliul la o activitate pe care nu credeam că o voi face, nici acum că n-o mai fac, fiind pauză de păcate, nu îmi dau seama de ce am făcut-o. Mă făcui videograf de evenimente cu caracter alb şi petrecăreţ. Şi două, trei botezuri acolo, să fie treaba mai diversă. Am băgat la nunţi anul ăsta, nici să mă însor în fiecare an, n-o să reuşesc să am atâtea câte am filmat. Şi abia e un sezon. La cum am eu chef să îmi adun anul ăsta în fel de fel de activităţi, la orizont deja văd următoarele nunţi pline de oameni relativ bătuţi în cap. Fără să-i jignesc, dar la nuntă, omul, oricât de educat ar vrea să fie, tot se dă peste cap, parcă e plătit să facă tumba pe banii invitaţilor şi să arate cât e de sculă pe basculă şi cât de mare-n parcare poate să fie atunci când îi dă voie nevasta să se dea în petec.

Ca să rezum, că nu-i loc de povestit atâtea nunţi şi atâţia oameni care se cred buricul pământului, nunţile la care am fost mi-au demonstrat că oamenii cu bani au relativ puţină minte în comparaţie cu cât ai vrea să aibă pentru nivelul de bogăţie afişată. Oamenii cu mai puţini bani şi cu poftă de viaţă, au multă poftă de viaţă şi puţin interes să dea bine pe cameră. Dacă le pui o horă, o să îţi danseze până fac gaură în covor. Oamenii inteligenţi o să se dea în petec abia dimineaţa, când pleacă primele două categorii. Şi chiar şi atunci, oamenii inteligenţi se scutură de câteva puncte IQ doar pentru că este un eveniment unde au voie să danseze pe orice muzică pe care nu ar asculta-o nici cu securea deasupra capului. Dimineaţa la o nuntă este momentul în care orice păcătos este absolvit de vină pentru că dansează pe manele, deşi la început îl vedeai că fiind ducele acelui regat. Dar am învăţat. Multe. Cel puţin, dacă are chef soţia mea să mă facă de rahat la o nuntă, n-are nicio şansă, am mai multă experienţă decât orice om divorţat de trei ori şi însurat din plictiseală.

Din fericire, anul care tocmai şi-a făcut sepuku nu a fost plin doar de nunţi. A avut şi câteva botezuri. De ele aş pomeni din alt unghi. Petrecerile nu au nicio vină că există, în fond, orice bebeluş proaspăt botezat simte o nevoie acută şi de nepătruns de a sta în căruciorul lui, îmbrobodit până în gât cu o mie de straturi de haine, cu o sută de pălării şi toate briz-brizurile cumpărate de la piaţă, că atâta imaginaţie poţi avea. Aşa a fost şi la mine. Eram îmbrăcat în hainele casei de modă „Mama şi bunica”, cu un ciuf roşu să nu mă deoache cineva. Ca să nu deviez ca trenul pe lângă gara Basarab, botezurile sunt prilejul în care îmi dau seama că părinţii pe care i-am întâlnit şi pe care sigur îi voi mai întâlni au o imaginaţie fabuloasă. Sunt atât de creativi, atât de evlavioşi în a-şi denumi odrasla, că începi să te gândeşti la toate cărţile pe care nu le-au citit de au putut să clocească un nume pentru bebeluşul lor. Eu sunt Ovidiu că aşa era naşul meu şi Ionel că eram pe vremea când sfinţii din nume erau mai obligatorii ca RCA-ul. Acuma, în anul de glorie care nu mai respiră de la atâtea petarde, părinţii aleg nume magice. De basm. Scoase fix din cutia cu surprize. Serafim, Jose Armando George, Miguel Cătălin, Loredan Carmin, Alessia Fernanda Marimar Rosalinda Ioana, Prinţesa lu’ tata. Şi fel de fel de combinaţii pentru care nu reuşesc să îmi bat capul, că ţin la sănătatea lui. Oricum, vă daţi seama ce părinţi citiţi şi telenovelizati are România.

Un alt aspect demn de pomenit este acela al singurătăţii. De fapt, nu singurătatea e cea care îţi freacă nervii mai tare ca un politician care îţi promite autostradă de la sud la nord. Ci faptul că te încăpăţânezi să crezi că nu eşti singur şi totuşi să te trezeşti după o vreme că cercul tău de prieteni nici măcar nu are o rază de speranţă şi că de ziua ta, mergi la un film pentru copii şi te simţi bine că părinţii acelor copii nu pricep toate glumele pentru că se duc de nevoie. Dar te învaţă multe singurătatea. Foarte multe. Te învaţă că mintea omului este un produs fantastic având factori externi şi interni care duc la un rezultat mirobolant. Cel mai convingător rezultat după acest an care îmi face cu mâna din avion este că nu am înnebunit. Cel puţin, nu mai mult decât aş fi reuşit să înnebunesc după ce vedeam cupluri dansând şi eu le filmam momentele lor de tandreţe socială. Nu am clacat fizic, mental, spiritual, financiar sau psihologic. După un sezon dus în cârcă precum Harap Alb pe mârţoaga lui, reuşeam să ştiu cum mă cheamă, eram în stare să vorbesc cu lumea şi să nu am emoţii, n-am avut intenţii kamikaze de a-mi blestema soarta. Totul era roz, fuchsia şi magenta în mintea mea. O fi şi de la culoarea pe care mai toate localurile o folosesc la nunţile lor. Cine o fi inventat sau a venit cu ideea să pui mov rozaliu pe pereţi la o nuntă trebuie ars pe rug la foc mărunt. Dacă stau să mă gândesc cât de singur am fost şi cât de singur m-am simţit, cred că am avut momente când eram cu gândul la umanitatea unora şi mă consideram robot şi îmi dădeam seama că se putea şi mai rău.

Singurătatea m-a ajutat să îmi dau seama că nu poţi muri de la aşa ceva. Nu am răcit, deşi s-au răcit multe prietenii din cauza absenţei mele în acelaşi oraş cu prietenii mei. Nu am păţit nimic, deşi nu s-a întâmplat nimic să păţesc ceva. Doar am transpirat în timp ce trebuia să filmez o mireasă care trebuia să arate impecabil. Nu am murit de foame, la nunta poţi mânca orice îţi vine, de nu-ţi mai vine să pofteşti la somon, atât de divers e meniul de nuntă. Nu am murit de somn, deşi am pupat o nuntă una după alta şi doar un somn cât să am motive să mă spăl pe ochi. Nu am stat degeaba şi asta a fost elementul care m-a ţinut pe linia de plutire. Dacă stai singur şi te rogi la pereţi şi aştepţi să pice din cer câte-o minune la pachet cu spălarea păcatelor, o să înnebuneşti. Dar dacă eşti crunt de singur şi totuşi, pui mâna şi faci ceva, se duce toată vara, toată toamna şi tot anul destul de repede. Numa’ să nu ai timp să îţi plângi de milă, că viaţa nu îţi dă batiste în care să îţi tragi sufletul.

În timp ce anul se punea pe scris testamentul de final, viaţa mi-a oferit prilejul să îi fac în ciudă singurătăţii. Şi cum eu, moldovean fiind, nu refuz mâncare gratis şi ocazie să fac în ciudă cuiva, am plecat din cătunul de sub munte şi m-am dus unde sunt acuma. Fix în buricul capitalei, deşi la cum sunt amplasat, cred că sunt mai degrabă la tâmplă ei, fix lângă ureche, unde bubuie muzica de anul nou. La jumătatea lui noiembrie, lună în care nunţile îţi fac cu mâna şi tu dai din picioare către capitala, am poposit pe post de bonă fără bonificaţii şi bucătar fără sort la reşedinţa unde aveam să îmi dau seama dacă rolul de tată trebuie exersat sau pot prinde barza din zbor. Dacă cineva avea dubii, barza nu aduce copilaşi, aşa că orice prilej să te dai şmecher că schimbi scutece e numa’ bun pentru viitor. Sau să dai de mâncare, să faci de mâncare, să ai răbdare, să te mulezi pe mintea unui copil sunt activităţi pe care nu le poţi face pentru prima dată perfect. Ori primeşti instrucţiuni ca pentru idioţi, ori te rogi să n-o faci de oaie până la final de zi. Şi orarul meu de egoist, de culcat cu cocoşul şi trezit cu lenea în spate şi-a făcut bagajul mai bine decât mi-l făcusem eu pentru Bucureşti. Mă trezeam cu cei mici, mă culcam la aceeaşi oră cu cei mari. Şi în gândul meu mă rugam să rezist. Sau să nu stric mai tare aluatul în care m-am băgat.

Ca orice poveste pe care o începi pentru că te roagă naratorul, peripeţiile mele de ajutor secundar, ca personaj auxiliar s-au încheiat când am pus mâna să mă aliez cu încă unul dornic să împartă câţiva metri pătraţi în capitala asta. Şi de-o lună sunt chiriaş cu ambiţii într-un apartament pe care încerc să îl fac să pară ca fiind acasă. Pentru că nu poţi plăti chiria cu o partidă de table sau nu mănânci ciorba cu respect, am făcut rost şi de un loc de muncă, deşi îl consider mai degrabă o continuare a ceea ce făceam în mod normal. Şi cum nu îmi rup creierii să mă chinui să muncesc, ci doar fur meserie şi aplic ce ştiu de câţiva ani buni, locul de muncă e de fapt un loc de joacă plătit. Cu oameni faini şi atmosferă nepoluată de fiţe corporatriste. Şi dacă laitmotivul anului a fost singurătatea, ţin să vă anunţ că nu este un laitmotiv, este o cutumă deja. Şi cred că ajută. Dacă nu reuşeşti să faci păcate cu dracii pe care îi ai când eşti singur cuc, nu vei reuşi să fii un om dat dracu’ atunci când te pune cineva să fii ambiţios printre oameni. O fi omul mai uman printre umanitate, dar uneori are nevoie şi de o cură de el însuşi pentru a coase orice petec în care ar putea să se dea dacă nu e pregătit mental pentru ce i-ar oferi viaţa.

Vă felicit că aţi avut răbdare şi ambiţie să ajungeţi la final. Aveţi o prăjitură de la mine cu prima ocazie pe care mi-o acordaţi să mă dau şmecher că ştiu să gătesc. Pentru că e musai să îmi doresc ceva de la bebeluşul ăsta de an, îmi doresc să îşi vadă de treabă, că eu nu îl deranjez. Am planurile mele, schiţele mele, ambiţiile mele. Nu e nevoie să vină să îmi bată la uşă să îmi spună că vrea să fie mai bun, că nu îl cred. Sunt eu mai bun ca el, pentru că ştiu ce vreau să fac cu mine. Anul să fie sănătos, că mă iau după el la capitolul ăsta. Anul să fie bogat cu toată lumea, că poate îmi rămâne şi mie de o jucărie. Anul să fie plin de gogoşi electorale, că poate cineva se încumetă să construiască ceva şi pentru naţia asta credulă. Anul să fie plin de gânduri bune, că atâtea înjurături suntem în stare să scoatem pe gură, că una în minus sigur ajută. Anul să fie plin de fapte bune, dar făcute înainte de-un dezastru. Anul să fie plin de oameni frumoşi, care îţi vor închide televizorul şi te vor scoate afară, unde sunt multe de făcut. Anul să fie plin de nunţi, botezuri, evenimente în care se bea şi se dansează, ca să iasă banu’ pentru cine are nevoie de bani. Anul să fie plin de nopţi albe cu gânduri colorate pentru cei care au gânduri de procreere. Anul să fie plin de zile însorite pentru cei care merg ca măgaru-n ceaţă. Anul să fie plin de textele mele, ca să vă săturaţi de ele. Amin pentru evlavioşi, pe data viitoare pentru cei mai curioşi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s