Parcă n-aş pleca.


Ca orice carte bună, finalul vine în mod abrupt. Ca orice film bun, cineva trebuie să rămână în picioare. Ca orice drum spre Bucureşti, încă nu sunt în punctul în care să rămân şi să nu revin. Dar trebuie să revin. Sunt şi alte lucruri de făcut acasă, cu toate că aş vrea să îmi fac o altă casă, un alt acasă, al meu, într-o cutie nouă din afară căreia pot să gândesc tot ce vreau şi pot să fac fix ce îmi doresc. E duminică, după o sâmbătă înlemnită de emoţii, astăzi, e doar o zi de relaxare şi revedere cu cel mic. Somnul n-a fost deranjat, orele s-au aliniat cât să mă refac. Energia oricum era pe acolo, doar că era ordonată sub alte forme. În loc să mă împart între voluntariat şi pofta de a trăi, acum a trebuit doar să fiu unchiul Ovidiu.

Nepoţelul meu este energia întruchipată. Dacă tăticul lui e om de fizică, el de ce nu ar fi însăşi energia în chip uman. Dar e nemaipomenit sentimentul. Îmi fac rodajul pentru copiii mei, îmi testez răbdările, ideile şi creativitatea să menţin atenţia unui copil trează. Mai ales că spaţiul în care trebuie să se desfăşoare nu i-ar permite să ardă toată energia aşa cum ar face-o pe afară. Dar dacă trebuie să îl liniştim, există metode destul de simple. Cel puţin, dacă ştiu că are de mers la năniță, îl temperez. Mă pun în pat, îl pun să se joace prin prejma patului, îl fac să urce în pat, să îi fac poftă somnului. Dar până la somnicul de după amiază, vine prânzul făcut de bunica. Şi atât de bun-bun e papa bun făcut de buni, că nu are cum să îl refuze. Zice el nu, dar când îi povesteşti ce frăţior micuţ o să aibă lângă el, tot refuzul se transformă în gura mare, hap, o linguriţă de ciorbiţă. Şi tot aşa, cu poveşti şi cu guriţa mare, hap şi papă tot castronelul de ciorbiţă. Şi cum prânzul îşi cere siesta, în pătuţ cu el. Şi cred că a fost pentru prima dată când a cerut să vin şi eu să dorm cu el, atât de dor i-o fi fost. Şi trioul unchiu Ovidiu, Pateuțu şi bunica se ducea în dormitor, trăgea jaluzele şi punea băieţelul la somnic. Aproape trei ore, am stat lângă el, mângâindu-l pe burtică sau pe căpşor, dacă se mai trezea şi îmi dădeam seama ce fain e sentimentul. Că puteam să stau treaz, să fac alte lucruri, dar le-aş fi făcut în linişte, aşa că somnul cu el a fost cu mult mai recomfortant, mai ales că aveam drum spre casă, îmi prindea bine un pui de somn.

La 6 seara, eram deja cu bagajul făcut, pe uşă ieşit şi către staţie pornit. Aveam mai puţin de o oră să ajung la gară, să iau bilet şi să fiu în tren. Cum deja drumul de la vărul meu până la gară e destul de bătătorit, n-am avut emoţii. Ci doar transpiraţii de la faptul că afară e prea frig şi în metrou mult prea cald. Dar o să rezolv şi asta în timp. Cu muzica prin urechi, cu metroul fiind mai eficient ca oricând, mă văd cu un sfert de ceas ajuns înainte să plece trenul. Deja aveam timp să iau bilet, apă, covrigi şi să mă uit liniştit după caleaşca mea trasă de o mârţoagă destul de învechită. Cele trei ore şi jumătate au trecut uşor. Am avut o companie de zile mari şi tot drumul am avut ce discuta. Şi încet, încet, ajungând către casă, încercam să îmi dau seama că am revenit pe plaiurile natale, unde totul merge la pas şi de unde am iar gânduri să caut forfota din capitală. Până la următorul drum, mă bucur că mi-am reîncărcat gândurile cu idei şi pofte de a face lucruri mari. Norocul a făcut să rezist atâtea ore nedormite, dar şi când mă gândesc câte am trăit în zilele astea, se merită orice oboseală care oricum va fi refăcută într-o săptămână. Abia s-a terminat o călătorie, abia aştept să fac o alta. Cât mai permanentă de data asta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s