Abia începe!


Azi e ziua doi din Summit. E terminat în momentul la care scriu eu asta. Toată lumea a fost fericită, premiată, felicitată, conectată, înzestrată, iluminată, entuziasmată, impresionată, amuzată, muncită, amuzantă şi fascinantă. Eu am plecat de acolo cu gândul că nu o să mai dau peste aşa ceva decât dacă revin la anul şi repet treaba. În rest, ce am găsit acolo, nu musai că era un hotel interesant cu toate stelele de pe cer în materie de lux, ci pentru că oamenii de acolo erau din alt univers. România lor e România pe care toţi o visăm şi nu ştim că ea are o realitate palpabilă, cu care poţi da noroc, cu care poţi schimba idei, cu care te poţi mândri că stai la un pahar de vorbă şi poţi pune ţara la cale. România antreprenorilor, România voluntarilor, România oamenilor cu trei ore dormite pe noapte şi care continuă să îşi facă treaba. Oamenii care fac aceasta Românie îşi doresc să aducă şi restul ţării în această horă cu iz futurist. Dar nu mă apuc să laud oamenii, am făcut-o şi ieri, aş face-o şi azi, dar se înţelege cât de perfectibilă este ţara noastră cu o astfel de tipologie umană. Vreau mai degrabă, în scris, să las gândurile acumulate şi în ziua care s-a încheiat cu multe zâmbete să contureze ce fel am fost eu schimbat la nivel de subconştient.

Contextul pe care îl ofer este că eu oricum sunt conştient că voi avea un an interesant. Fără să fiu conştient de asta, astăzi, în ultima zi de summit, după ce toate oceanele s-au întâlnit în  acelaşi punct, după ce toate diplomele prin care îţi arătau că însemni ceva şi nu eşti un praf de sare s-au împărţit, după ce “unchiul” Iulian a împărţit apelative în stânga şi în dreapta şi ne-a descris în cele mai perfecte moduri posibile, am înţeles unde m-am aflat. Nu eram la un hotel de prea multe stele să le socotesc. Nu eram la un eveniment cu oameni care sunt directori, preşedinţi, parteneri de afaceri, schimbători de mentalitate. Nu eram la un eveniment cu alţi voluntari. Nu eram la un eveniment unde la final începeai să plângi că se termină şi nu ştii când îi mai vezi pe cei cu care ai împărţit aproape 35 de ore legate din 48 de ore trăite. Nu eram la un eveniment unde am venit şi după ce plec de acolo, mai ţin minte ceva o săptămână şi după aceea totul se disipă.

Evenimentul la care am fost mi-a arătat altceva. În primul rând, eu dacă am o idee, merg cu ea, oricât de personală ar fi. M-am dus şi ieri, m-am dus şi azi la oameni şi le-am zis doar de ideea asta. Aşa mic ca voluntar cum eram, le-am zis doar despre ce vreau să fac şi cât de împlinit o să fiu după ce ajung la obiectivul meu. Mi-a arătat că voluntarii de acolo vor fi conducătorii ţării în domeniul lor. Mi-a arătat că antreprenorii prezenţi în aceeaşi sală cu un amator în ale afacerilor ca mine, sunt oameni care te pot schimba doar dacă îţi strâng mâna sau se uită de trei ori la tine cu o privire aprobatoare, că ce faci e foarte bine. Mi-a arătat că există un grup compact şi coerent de oameni care sunt capabili să te ajute. Mai mult decât încerci tu să îi ajuţi. Oricâte pagini de live-text aş fi scris, nu pot compara micul meu ajutor cu tot ajutorul pe care l-am primit. Cel mai important ajutor fiind încrederea în mine. Când la final de zi, afli că, eşti “o combinaţie de calm tibetan şi precizie elveţiană”, începi să uiţi ce voiai să zici şi începi să delirezi în faţa unor oameni cu care oricum ai stat mai toată ziua prin preajmă.

În mod normal, ar fi trebuit să zic şi despre ce s-a discutat, că nu eşti impresionat doar că nişte oameni se află prin preajma ta şi sunt importanţi. Subiectele de azi au fost parcă oferite cadou minţii mele. Nu voiam să mă consider profesor sau învăţător sau om care predă. Dar eram conştient că educaţia ajută enorm. Azi, educaţia a fost hiperprezentă. Atât prin prisma oamenilor care şi-au împărtăşit experienţa, cât şi prin modul cum era privită educaţia. Şi începeam să cred că pe undeva sunt nişte greşeli de abordare. Aceşti oameni au idei atât de bune, atât de interesante şi le aplică şi noi tot ne plângem că nu merge treaba. Poate nu peste tot, dar unde există aceşti oameni, ceva se schimbă. Oricât de mică ar fi schimbarea, ea există şi e de datoria mea, care îşi doreşte o schimbare într-un domeniu precum educaţia, să o fac auzită peste tot. Dacă în Timişoara există Edu4Life, cel mai perfect proiect pe care am putut să îl aud explicat în ultima perioadă, de ce să nu fie peste tot. Oricum va fi. Dar să fie alţi oameni care să preia cât mai repede ideea, să începem să adunăm becuri iluminate şi să facem lumină în ţara asta. Educaţia a fost o temă importantă, nu pentru că e la modă toată treaba, ci pentru că acei antreprenori, aveau salariaţi. Dacă salariaţii rămân la stadiul “de fac ce zice şefu’ şi nimic mai mult”, o să rămânem în groapa în care ne aflăm. Dacă salariaţii vor evolua prin educaţie personală, prin noi metode prin care să fie educaţi încă de mici, nu doar că acoperim groapa, dar începe să facem munţi de bani. Oamenii de acolo mi-au arătat că un om educat, harnic şi creativ nu moare de foame, ba mai mult, e capabil să le dea şi altora de mâncare. Doar că trebuie să vii mereu cu ceva de la tine să oferi, ca să ai şansa să tot primeşti câţiva ani buni de acum încolo.

Şi la final, am rămas cu percepţia că acei “bogătani” cu funcţii, denumiţi antreprenori nu erau cum ai crede când vezi oameni la costum cu funcţii. Ei chiar sunt individualităţi altruiste. Personaje unice şi irepetabile, dar capabile să ofere mereu din ceea ce ştiu. Şi cu astfel de oameni, eu cred că o să rămân în ţara asta. Am cu cine lucra, am ce schimba. De ce să fie mereu România o ţară cu potenţial şi atât? Mi-au arătat că avem atâtea calităţi. Atâtea abilităţi. Atâţia oameni interesanţi. E cazul să se vadă schimbarea. Cât mai bine, cât mai profund. Şi apoi, dintr-un potenţial enorm, vom fi mai degrabă o ţară aşa cum sunt ţările de afară, la care tot aspirăm. Ca o concluzie după două zile de eveniment, după prea puţine ore de somn, după bufete suedeze, după voluntari pe care abia aştept să îi revăd, după ce un grup de oameni m-a marcat profund prin modul cum sunt şi ce fac, vreau să fie în fiecare zi un micro-summit, nu pentru că n-au ce face oamenii cu timpul lor, ci pentru că într-o oră atâtea idei se pot naşte, încât ai putea oferi fiecărui roman o idee şi bani să şi-o facă. Doar să ştie cum, să vrea şi să pună osul la treabă. Mie nu îmi lipseşte nimic ca om după acest summit. Am ajuns să îmi dau seama că orice lucru mărunt pe care îl faci, o să te ajute. Chiar şi o vorbă schimbată în cinci minute cu un director. Şi pentru asta, le mulţumesc tuturor celor care au fost în preajma mea când am primit diploma. Datorită lor vreau să revin, mai degrabă, vreau doar să vin şi să nu mai plec. E mult prea frumos în România lor să mai vrei să pleci vreodată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s