Monologul fericirii.


Trebuia să fie decalogul, dar n-am niciun munte de pe care să mă cobor. Putea să fie decalogul, că am barbă şi destule motive să dau porunci pentru a fi un om fericit. Putea să fie dialogul, doar că eu scriu, voi citiţi, aşa că rămâne monologul. Fericirea e ceva simplu de atins. Pur şi simplu îţi iei papucii în picioare şi începi să dansezi pe un râu plin cu lavă. Sau dacă nu e destul de simplu, te îmbraci cu o haină de o tonă pe tine şi te duci la înot în Oceanul Pacific. Cred că e destul de clar, nu mai e nevoie să îţi recomand să te iei la trântă cu un grizzly pentru o bucată de somon, să vezi atunci fericirea întruchipată. Dar, cum mereu sunt oameni care nu îşi pot imagina o horă deasupra Vezuviului fix când erupe, sau care n-au o haină de o tonă pe acasă, fericirea poate fi explicată şi altfel. În cuvinte mult mai simple, în imagini mult mai vizuale şi mai pământeşti.

Să mă iau pe mine drept cobai, şi aşa-s pufos ca un porcuşor de Guineea şi la fel de expus la experimente din partea societăţii. Ca să fiu fericit, trebuie să zâmbesc. Şi atât. Sunt fericit. Şi aici se termină textul. Doar că, eu nu-s porcuşor de Guinneea, sunt un om stupid de complicat şi pentru a fi fericit, e nevoie ca Andromeda, Calea Lactee şi mai găsiţi voi încă două galaxii trebuie să fie aliniate. Şi în timp ce ele se aliniază, planetele din acele galaxii se dezaliniază în aşa hal, încât eu sunt dereglat complet de numărul mare de motive necesare pentru a fi fericit. Să zicem că beau un pahar de vin alb, după o zi stresantă la muncă. Nu-s fericit atunci. Sunt doar alcoolic în recuperare. Să zicem că mănânc o prăjitură făcută de mine, duminică seara, după ce tot weekendul am stat să mă gândesc ce o să gătesc. Nu sunt fericit cu o bucată de amandină ingerată în organismul meu. Sunt un diabetic în plină dezvoltare. Să zicem că fac o băiţă, foarte caldă, foarte lungă, foarte aromată cu săpunuri naturale. Nu sunt un om mai pufos, mai curat, mai liniştit. Sunt doar un cetăţean care nu mai miroase după o zi de lucru printre arome destul de greu de digerat. Să zicem că îmi place de o fată, şi cumva, şi ei îi place de mine. Sunt fericit. Doar dacă n-ar fi câteva sute de miliarde de motive pentru care nu o pot vedea, nu mă poate vedea. Atunci, nu sunt fericit, sunt doar un sadic în aşteptare. Că ştiu că o voi vedea, ştiu că o să mă vadă. Dar niciunul nu ştie cât mai avem de tras pisica de coadă şi timpul de pendul ca să ne vedem. Asta dacă timpul e problema, şi nu spaţiul, sau banii, sau alte detalii imperturbabile. Dar să zicem, că pot fi fericit, marginal şi ipotetic vorbind, dar pot fi fericit.

Pentru că ideea textului mi-a fost suflată de oameni mult mai fericiţi ca mine şi mai puţin stresaţi cu definiţia fericirii, este de datoria mea să vă ilustrez şi câteva sfaturi, reguli şi indicii cum să gâdilaţi fericirea fix în talpă, cu un cui, înroşit, de zece centimetri. Cam aşa e feciriea. O să începi să mori de râs, înainte să mori efectiv de nervi că nu o atingi mai repede. Şi pentru că sfaturile se dau, cu toate că ele se cer, prima dată ar fi cazul să lăsaţi trecutul la modul trecut. Dacă fata aia de care îţi place din clasa I, deja e măritată, e cazul să îţi placă o cămaşa de forţă, eşti un om dus de prea mulţi ani de-acasă. Dacă momentul ăla de la prima întâlnire, când n-ai sărutat-o pentru că te gândeai că se gândeşte la ce te gândeşti tu despre ea, n-a trecut din mintea ta, pune mâna şi fă-ţi o injecţie cu Alzheimer. Fata aia e cu altu, tu nu o mai săruţi nici la Paştele Cailor şi regretul ăla e pus în capul tău doar ca să faci tu singur mişto de tine. Dacă o întrebi acuma, ea sigur a uitat, e prea fericită că a fost sărutată de cine trebuia, când trebuia.

După ce eşti conştient că secunda care a trecut, dusă a fost, urmează pasul numărul doi. Fă paşi dacă nu eşti fericit unde te afli. Înţeleg că suntem într-o lume perfectă, unde fiecare loc de muncă este fix acel loc de muncă perfect, cu un şef perfect, cu o atmosferă perfectă, cu un salariu perfect, şi doar tu eşti viermele care strică peisajul. Dacă nu îţi place de atâta lapte şi miere, du-te în altă parte, lasă-i pe oamenii care îţi răpesc din fericirea ta profund nejustificată. Sau invers. Du-te în locurile în care vrei să te complaci cu aceeaşi atmosferă care te bagă în boală. Oricum ar fi, nu eşti copac să putrezeşti într-un singur loc. E cazul să fii şi un scaiete, să te ia vântul şi să poposeşti şi prin alte iaduri mai frumoase. Altfel, o să regreţi că ai suferit doar într-un singur loc şi nu ai fost fericit în mai multe. Fă ce îţi place, fă ce nu îţi place, dar măcar să ai garanţia că tu faci asta şi nu te pune nimeni să îţi tai singur craca de sub picioare. Şi dacă îţi place de o fată, spune-i fetei, nu te aştepta să afle la televizor. Dacă nu îţi place de o fată, ascunde-te într-o groapă adâncă, trebuie să fii idiot să nu îţi placă de o fată. Sau poate eşti fată şi atunci, ai toate motivele să nu îţi placă de o fată. Nu încep să judec.

Dacă fericirea încă e prin sfere echivoce, deșuete şi total obscure pentru voi, înseamnă că sunteţi bătuţi în cap. Fericirea e ceva foarte simplu de atins. Gândiţi-vă că sunteţi într-un avion, mergând cu viteza luminii şi fericirea e la autostop. E aproape imposibil să te gândeşti că nu vei opri să o iei şi pe ea cu tine. Doar că o să pui frână după ce ai trecut la câteva miliarde de kilometri distanţă de ea. Cam aşa e şi în viaţă. Ceva ce e simplu de atins, îl cam depăşeşti la foarte mare distanţă. E legea naturii, a supracompensarii prostiei umane pentru lucruri mărunte. Să te gândeşti că iubeşti o fată, că vrei să o faci fericită şi tu eşti taurul comunal, că boul satului ai fost de când te ştii. Să te gândeşti că vrei să ai o familie, dar regina dacă te vede, îşi face sepuku după fiecare masă. Să te gândeşti că vrei să fii fericit, dar fericirea e surdă, mută, oarbă, oloagă şi invizibilă. Eşti absolut conştient că o vei atinge, că o vei îndrăgi. Singura problemă este dacă şi ea, o să te înţeleagă pe tine. Noi, ca oameni, suntem creaturi simple. Singura problemă este că reuşim să complicăm şi fericirea. Să o atingem imediat cum o vedem. După 50 de ani, după două galaxii distanţă, după ce regretul e mai mare decât orice tortură aplicată în iad. Şi atunci, cu mâna pe inimă, cu șlapii în picioare, cu tonă în spate, începi să zici că eşti fericit. Pe fundul mării, fix când Etna începe să erupă. Atunci să vezi un om fericit!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s