Distrugătorul de bicicletă


Voiam să fie ceva cu “Ladri di Biciclette”, dar nu mi-am furat propria bicicletă din curte, ci doar mi-am distrus propria bicicletă din curte. Ca perspectivă, nu era a mea, era a tatălui meu. A rezistat ea săraca de când a făcut tata 18 ani până când aveam eu 10 ani, dar după ce am hotărât să învăţ să merg pe bicicletă, i-am dezintegrat integritatea morală. Oarecum, un om nu poate să îi facă asta unei biciclete, mai ales la o vârstă aşa de mică, mai ales dintr-o singură încercare. Dar am reuşit. Am luat o bicicletă, o rusească roşie, cu portbagaj pe faţă şi pe spate şi i-am distrus foița şi pedalele. Dintr-o singură încercare, fără să îmi propun. Parcă am aterizat pe lună şi am uitat să pun benzină în rachetă. Intenţia era să merg pe bicicletă, rezultatul a fost să fiu exilat vreo trei ani. Nu m-am atins de vreo bicicletă până când nu am crezut că o pot controla, fără să mă trezesc cu nişte pinioane prin mână. Dar până la a merge pe bicicletă, am distrus o bicicletă. Să prezentăm detaliile pentru procesul care a urmat după.

Ca orice dezastru povestibil, era o vară plină de aventuri. Nu verile de acum, unde eşti trăznit de căldură, de haine rupte pe nişte fete sărace cu duhul. Era o vară de care îmi pot aminti oricând. Nu îmi ştiu vârsta de atunci, dar eram mic, dornic să învăţ să merg pe bicicletă. Pentru că eram cel mai mic copil de pe uliţă care nu ştia să meargă pe două roţi. Îmi aduc aminte, şi acum, oricâţi ani ar trece, de Alin, un flăcăuaş de un metru şi fără niciun zâmbet, care, deşi era mai scund, mai mic, mai tânăr, mai necopt ca mine, mergea pe bicicletă de parcă acolo s-a născut. Şi atunci, eu, mic cum era, îmi doream să învăţ. Şi din păcate, din fericire şi din alte motive indecise, singura bicicletă pe care puteam experimenta, fără să mă simt rău, era fix bicicleta tatălui meu. Una mare. Mare de tot. O rusească roşie. El o primise cadou la majorat şi de atunci până să pun eu mâna pe ea, nu cred că a fost reparată atât de intens, exceptând nişte pene la roţi şi poate nişte sârmă la spiţe, să arate mai bine. Eu cred că am fost motivul principal că ruseasca să primească o reparaţie capitală. Pentru cine a mers pe biciclete ruseşti, ştiţi că sunt variantele cu cadru şi cele pentru doamne. Tata o avea pe aceea cu cadru, chiar cu portbagaj pe faţă şi încă unul pe spate. Dar asta e pentru altă poveste, treaba era că bicicleta era mare şi pentru cât de dornic eram eu, destul de incomodă să învăţ din prima să merg pe ea.

Liviu, mergea pe bicicletă, Nicu, de vis-à-vis, era maestru pe bicicleta lui, Vali, vecinul de lângă, de aceeaşi vârstă ca a mea, mergea de parcă era bicicleta umană. Eu, mergeam pe jos sau pe portbagaj dacă mă lăsau şi pe mine. Şi atunci, cum să nu vrei să înveţi? Doar că nu ştiam să cer ajutorul, nu ştiam să mă prind cum funcţionează. Doar m-am urcat şi m-am rugat să nu îmi sparg capul. Şi dacă un cap de copil încăpăţânat e mai greu de spart, o foiţă de bicicletă e uşor de stricat, nişte pedale mai uşor de distrus şi lanţul la fel de simplu de rupt. Nu făcusem prea mulţi paşi, nu apucasem să dau din pedale prea mult, doar cât am realizat că mă dau de pământ şi n-o să iasă prea bine. După ce m-am dezmeticit, aşa întreg şi plin de praf, am realizat că o să plouă cu pucioasă pe capul meu. Am distrus mijlocul de transport şi distracţie din curte. Liviu nu ştiu dacă mi-a făcut mare lucru, ce avea să facă, dar unchiul meu şi-a ieşit din pepeni. Dar tot nu mi-au făcut nimic. Atâta ca nu am avut voie să ating o bicicletă câţiva ani. Ceva mult mai grav decât o bătaie.

Când a fost timpul să învăţ să merg, am făcut-o dintr-o singură mişcare şi nu m-am oprit până când nu am mers pe bicicletă până la gară şi înapoi. Când a fost timpul, am mers tot pe o rusească mare, tot într-o vară, dar atunci, era curajul ăla nebun în care îţi doreşti să înveţi odată şi pentru totdeauna să mergi. Deja cred că mă apropiam de vârsta buletinului şi simţeam că pierd verile degeaba dacă nu fac câte-o plimbare pe două roţi. Şi din momentul în care am înţeles care-i procesul, am folosit cât am putut de mult orice bicicletă pe care am avut-o pe mână. Şi sentimentul, ca atunci, ca şi acum, e înălţător. Când ies la o plimbare la ţară pe două roţi, îmi aduc aminte de copilărie şi cât de fain a fost. Poate cei de acolo deja au maşini, scutere, fel de fel de biciclete mai noi, dar ruseasca lui tata nu se compară. E ca şi când continui să merg pe acele drumuri, fiul tatălui meu. Şi pentru cei care îl ştiau pe tata, imaginea cu mine pe bicicletă le mai stoarce câte-o lacrimă. În fond, la ţară, veşnicia rămâne în amintiri simple. Şi o bicicletă este cea mai simplă amintire. Tu, bicicleta, picioarele tale şi un drum care se termină în câmp. Te mai opreşti doar la început de toamnă, când drumul te duce spre casă. Spre acasă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s