Furie.


Nu sunt furios pe nimeni. Doar s-a nimerit ca în urma focului care m-a cuprins ieri, astăzi am fost în stare să mă uit la un film. Pur şi simplu, mai degrabă ca să stau în pat şi să nu dorm. E filmul “Fury” cu Brad Pitt, idolul femeilor care mai au idoli. Ce-i drept, după o vârstă, mare idol nu ştiu dacă eşti, deşi omul ştie o treabă cu actoria. N-o fi el de Oscar anul ăsta, n-o fi el mare actor pe 2014, dar filmul a fost ok pentru ce stare aveam. Singura problemă pe care nu mi-o puteam scoate din cap era faptul că era tuns, aproape la fel, dacă nu chiar identic cu personajul lui din “Inglorious Basterds”. Şi ăla era film de război, şi acolo trebuia să omoare naziști. Aşa că nu ştiu, dacă omul a vrut să rămână în personajul de atunci, dacă aşa erau frezele de soldaţi în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Freză, pentru cine nu ştie, este preluată de la un pokemon. De la Pidgeot. Ca să aveţi o idee. Şi băieţii din zilele noastre, o cam poartă. Ca să aveţi altă idee asupra filmului. Sunt prea mult variabile să te întrebi la un aşa film. La per total, cine nu l-a văzut, poate să îl împrumute din bibliotecă şi să îşi dea cu părerea.

În timp ce mă uitam la film, eram sigur că o să îi fac un fel de recenzie. Foarte serioasă, foarte sobră, aşa cum îi stă filmului. Doar că sunt prea multe lucruri care nu mi-au plăcut ca să le egalizeze pe cele care mi-au plăcut. Dacă e un film bun? Da, te poţi uita la el, chit că la două ore, l-aş fi scurtat măcar cu 20 de minute. E bun în ideea în care se vrea a fi realist. Vezi capete retezate de obuze, vezi cadavre făcute una cu pământul, vezi ce nu îţi poţi imagina că e într-un război. Şi totuşi, nu sunt atât de impresionat. Nu pentru că regizorul sau producătorul nu au reuşit să îmi transmită starea specifică din război, ci pentru că atitudinea celor patru eroi era una miserupistă, oricât de nobilă ar fi părut în accepţiunea lor. În cazul în care istoria va bate la cap, americanii au intrat în război că s-au amestecat alţii în ograda lor şi le-au trezit orgoliul. Ei nu aveau chef, stare şi nici răbdare să ducă un război cum au făcut-o britanicii de exemplu. Şi când a trebuit să vină în Europa, au venit cu surle şi trâmbiţe, să cureţe tot ce însemna ocupaţie nazistă. Şi filosofia lor era împuşcăm acum, punem întrebări dacă e cazul. Şi cam ăsta era cazul şi în filmul ăsta. Cu toate că genocidul nazist era unul “justificat” după mintea lor, faptul că se considerau îndreptăţiţi de o putere divină să facă asta şi că orice nazist era rău, duce filosofia filmului spre alte meleaguri, prea profunde ca să fie dezbătute în film.

Pentru cine nu l-a văzut, să detaliez cel puţin povestea şi ce conţine ea. Se ia un Brad Pitt, comandant de tanc, încă trei bravi eroi, prieteni, supuşi de ai lui, cvartetul de oameni care făceau tancul să fie util. După câteva minute, se mai adăugă un tânăr, deloc brav suflet, un novice în toată deplinătatea cuvântului, pe post de şofer de dreapta, cel care se ocupă de mitralieră din fața tancului. În total, cinci americani, cu toate că unul era mexican, dar să zicem, cinci vorbitori de americănească, într-o cruciadă aproape sfântă după mintea lor, să cureţe Germania de nazişti. De naziştii cu SS pe epoleţi. Acolo le fierbea sângele în vene. Şi pentru că filmul se numeşte “Fury”, tancul lor poartă acest nume. Singura mea problemă, ca un om care a devorat destule documentare pe Discovery ce ţineau de acest război şi toate maşinăriile care l-au făcut să fie atât de sângeros, este că tancul lor este cel mai prost tanc, sau poate printre cele mai proaste tancuri care au putut să fie în acea perioadă pe front. Era un tanc, model Sherman, mic ca o cutie de conserve şi cu atâta eficacitate ca un cuţit de unt pe o scoarţă de stejar.

De obicei, la recenzii, nu dau din poveste pe afară. Omul să aibă răbdare şi poftă să îl vadă. Nici aici, chiar dacă aş povesti, mare lucru nu am ce zice, că firul narativ e liniar. Ştii că ăştia cinci soldaţi şi tancul lor trebuie să omoare nazişti. Că au un scop mai mare de atât, că e vreo linie de sosire unde se opresc, asta ţine de cât de profund voiau să îl facă. Şi nu prea au reuşit. Linia de sosire însemna că din cinci rămânea unul. Cel mai pricăjit, ăla cu cel mai mare noroc în a trăi să vadă şi cum se termină războiul. Mai ales că după jumătatea filmului, şi aşa destul de lung, îţi cam dai seama că ori trăiesc toţi, mari eroi, ori se curăţă primii şi rămâne ultimul venit. La capitolul personaje, cred că regizorul a încercat, deşi e numele unui tanc ce dă titulatura filmului, să creioneze şi personalitatea personajelor. Măcar să le deosebeşti. Cum e căpitanul, cum e ăla care încarcă obuzele, cum e ăla care trage obuzele, cum e ăla care conduce tancul. La modul general, le deosebeşti, măcar fizic, ştii că unul e tuns cu un castron în cap, altul e mexican, unul e Shia LeBeouf şi cu asta zic tot. Ultimul venit e plat. Adică îl poţi băga în orice alt film şi aceeaşi figură speriată o să aibă. Şi în timp ce mă uitam la el ca personaj, încercam să îmi dau seama dacă e capabil să scoată şi altă expresie în afară de cea de om speriat. Şi la un moment dat, a reuşit să zâmbească, fix după ce a ieşit din dormitor cu o Emma.

Cum filmul lung, nebunia mea, nici recenzia n-ar trebui să se întindă la fel de mult. Ca puncte forte, pentru cine are nevoie de motive să îl vadă, exceptându-l pe Brad Pitt, deşi mă mir că bărbaţii se vor uita la el că joacă Pitt, dar să zicem, ca punct forte este realismul scenelor. Pentru cine vrea retezări, explozii, atmosfera grotească specifică unui război mondial, filmul cam oferă asta. E discutabilă treabă dacă îl compari cu alte filme pe aceeaşi temă, dar eu am început să mă râd la un moment dat că reuşisem să intru în atmosferă. Dialogul e plan. Nu ieşi de acolo un om mai iluminat, nu înţelegi că războiul a fost crunt. Îţi dai seama doar că americanii erau trimişi în Europa să omoare nazişti, fără să pună prea multe întrebări. Povestea e de tipul jocurilor Call Of Duty. Du-te cu tancul, curăță un checkpoint, continuă, până când vine timpul să avansezi la stagiul următor. Fix impresia asta am avut-o, că mă uitam la două, trei nivele din Call of Duty 2, ceva mai teatrale şi cu gândul că după zece minute de luptă, iar se opresc, iar câştigă un oraş, iar continuă. Şi pentru asta, fără să ştiu ce notă i-o fi dat comunitatea, îl las să oscileze la un 7 şi ceva. Nu mai mult de atât. E bun, dar nu atât de bun să îl văd iar.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s