Când ţi-e rău…


…nu mai poţi să faci nimic. Începi să o arzi teatral, să respiri sacadat, să îţi usuci buzele de durere. Astăzi, a fost una din zile în care teatrul durerilor personale a ieşit la o reprezentaţie de nota zece. M-a cuprins năduful pe nepusă masă, m-au luat toate durerile facerii de rău şi fără să îmi dau seama, începeam să văd totul la dublu. Cât era durerea de mare, atât de intensă era dorinţa să nu mă mai doară. Când eşti obişnuit să nu te doară, imediat cum eşti năpăstuit de vreo răceală, de vreo gripă, de vreo viroză, începi să îţi faci filme în cap. De unde am luat-o, sper să ajung acasă în pat. Şi, pentru că nu am fost de foarte multă vreme răcit, bolnav, cu dureri de orice fel pe care să nu le pot controla, începeam să respir greu. Începeam să mă mişc mai domol ca melcul. Îmi doream doar să stau jos. Nici scaunul nu era destul de bun, nici canapeaua de la birou nu era destul de călduroasă. Şi aşteptam ca distanţa dintre mine şi patul care mă va face bine să se micşoreze.

Şi în paşi de bătrân blestemat de durerea căldurii interioare, până acasă, am mers spășit. Cumva, parcă regretam ce am păţit. Fără să îmi dau seama de unde s-a întâmplat toată tărăşenia. Şi oricât de obişnuit ai fi cu durerea, niciodată nu eşti încântat să te doară. Nici durerea din suflet nu e ceva de lepădat, dar când trupul te înţeapă, te mănâncă, te înjunghie, te face scrum, îţi doreşti să adormi instant, să te dedublezi. Şi în momentul în care am atins patul, am început să troznesc precum lemnele pe foc. Fiecare oscior, fiecare muşchi din corpul meu, ţipa după miracolul somnului. Şi deodată, se făcuse linişte. Îmi auzeam respiraţia, eram conştient de cât mă doare. Şi adormisem. Mult. Ore peste ore trecuseră peste mine şi durerea era constantă. Şi când scriu textul, capul stă clintit spre stânga, mâinile proptite de birou. Corpul strigă să fie aruncat în pat. Şi flacăra din mine, parcă nu se îndura. Nu mai eram ars până la os, dar fiecare încheietură dogorea de durere.

Degetele se mişcă lejer pe tastatură, ele parcă sunt izbăvite. Capul se tot clătină dinspre stânga spre dreapta şi corpul începe să se lichefieze. Alunec pe scaun, de parcă aş îmbrăţişa podeaua. Orice să fiu pus la orizontală, să închid ochii şi să las durerea în lumea ei. Dimineaţa pare mult mai frumoasă când ştii că jarul din pat o să se stingă. Aştept dimineaţa pentru a mă răci. Vreau să îmi recapăt focul de a trăi, dar focul care îmi dă viaţă, nu flacăra lipsită de rost. Vreau să ridic mâna fără să încep să îmi blestem zilele. Vreau să clatin capul fără să aibă o tonă. Vreau să mă mişc fără să visez patul la fiecare pas. Vreau să nu mă mai doară. Vreau să fiu iar zglobiu. Vreau să ard de nerăbdare ca o să mă însănătoşesc. Vreau să uit că mi-e rău. Vreau multe…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s