Te-am văzut…


… prima dată pe o bancă în parc. Era puţin după ora 7 seara. Toamna era din ce în ce mai prezentă, o toamnă altfel decât credeam că o să fie. Ieşisem din amfiteatru, şi printre pâlpâieli de felinare înalte, eram cu tine la braţ. Vorbele tale erau ca mierea. Dulci, eterne, luate din sufletul cuiva. Şi acum, după atâţia ani, ştiu ce mi-ai zis. Doar că nu ţin minte de ce mi-ai zis aşa ceva. Parcul era lung, lat, suficient de mare să mă pierd prin el. Dar n-am reuşit decât să mă pierd în tine. Tremuram de frig. Ştiai că tremur de emoţie. Era prima dată când reuşeam să mint ca să nu mă fac de ruşine. Nu ştiam de ce tremur, dar am pus pe seama frigului, să par cât de cât bărbat. Tu, o femeie prea înţelegătoare, mi-ai dat dreptate. Emoţiile erau mult prea prezente să nu fie luate în discuţie. Nu cred că am stat mai mult de două ceasuri. Am fi stat până la crăpatul zorilor, dar timpul ne presa. Trebuia să ne vedem în alte cadre teatrale. Pe băncuța din parc, doar mi-ai semnat testamentul pe care aveam să îl trăiesc multă vreme de atunci. Când am dat să plec, drumul nostru o luase spre aceeaşi casă. Ne-am despărţit doar în staţia de autobuz. Şi am aşteptat, amândoi, în felul său, să vină prima dată când aveam să te văd femeie.

… prima dată la tine acasă. Era noapte. Era prea noapte să fiu la tine acasă. O iarnă nouă, un an pe terminate şi o nouă femeie în faţa mea. Nu era pentru prima dată când te-am văzut, ci prima dată când te-am cunoscut. Ştiam că ceea ce caut la tine acasă, nu am să caut la tine în suflet. Eram în pat, ca doi copii, unul mai înţelept ca celălalt. Împărţisem o bucată bună de râs. Şi o porţie diabetică de ciocolată. Mania ta, drogul meu să-mi amintesc de tine. Am stat prea multe ore. Puteam să dorm cu tine. Am stat doar să râdem. Am stat doar să vedem ce vrem. Eu eram indecis, dar prea hotărât să stau, tu citeai toată biblioteca mea de gânduri. Eram ca un evantai în plină vară. Ştiai exact care mi-e locul în viaţa ta. Eu ştiam că n-am să stau locului în preajma ta. Şi prima dată când am fost la tine acasă, am plecat furtunos, ca o ploaie de vară. N-am reuşit să ies din casă fără să te sărut. Un sărut îndelung, neexersat, nesperat, foarte repetat, ridicat la rang de poftă absolută. Eram în casa ta, pentru prima dată şi am plecat de acolo în miez de noapte. Trebuia să nu vin. Trebuia să nu mai plec până la ziuă. Şi cumva, ţi-am arătat că n-am venit degeaba. Ai făcut ce ai vrut, te-am sărutat exact cum nu credeam. Şi asta a fost.

… prima dată pe iarbă în parc. Era cald. Aveai pantaloni scurţi, erai cea mai interesantă prezență care avea să mă fascineze, cât să uit de mine. Mică şi puternică, mică şi drăguţă, mică şi aparte. Aşa am stat să te analizez atunci. Deşi eram un cerc de oameni curioşi unul de altul. Eu mă făceam că îmi pasă de alţii. Cumva, eram enervant de interesat de tine. Nu ştiam de ce, nu aveam nevoie, nu îţi trebuia altă complicaţie în viaţă. Nu mă chinuiam să îmi atârn pietre de gât, nu voiam să arunc cu roşii în tine, nici să te săgetez. Pur şi simplu, te-am văzut adorabilă. Vorbeai cu o vervă, ceva ce n-am stat să mai ascult. Şi am auzit destule glasuri fascinante. Cumva, erai împărţită în două universuri. Trupul era plăpând, firav şi gingaş. Mintea şi sufletul erau călite în răbdare şi perseverenţă. Nu ştiam asta în timp, vedeam în felul cum îţi controlai supuşii. Mi-ai dat garanţii că am tot dreptul să fiu nebun. Şi aşa a fost. Un nebun, cu tot cu perechea de jokeri după el. Să îmi dau seama că din momentul în care ţi-au fulgerat buzele, m-am pierdut cu totul. Eram o plastilină coerentă. Perseverentă şi consecventă. Şi am plătit preţul după toate dăţile din prima dată. Şi acum, ultima dată, aş fi vrut să te văd şi încă aştept prima dată când te voi vedea, iar, pe iarbă în parc. Sau pe scenă, defilând în paşi de om realizat.

… prima dată pe un ger napraznic. Te-am aşteptat cât să uit să am emoţii. De fapt, am uitat să fiu şi inteligent. Altfel, nu îmi explic toate gesturile de după. Un neghiob întreg, un nătâng complet, un nebun absolut. După ce că am renunţat să îmi fie frig doar ca să ştiu că te văd, am renunţat să fiu sincer, doar ca să îmi tai venele de supărare. Şi prima dată, a fost seacă. Nici măcar nu ştiam de ce am ales fix acea zi. Era iarnă, era zăpada mai înaltă decât noi doi. Era ger, bătea vântul şi nu trebuia să ne vedem. Puteam să amânăm până când mă deşteptam din prostia mea de om necopt. Dar n-a fost să fie. Am  căutat, intens, profund să te văd. Te-am rugat, te-am convins, te-am implorat ca un bătrân plin de poveţe ale vieţii, ca să mă vezi. Şi n-a fost bine. Am văzut o minune. Dulce. Completă în imperfecţiunea ei. O creaţie care abia aştepta să fie întreagă. Şi de la prima ta tăcere până la primul meu zâmbet stors din tine, ar fi trebuit să te văd femeie. Te-am văzut doar friguroasă, emotivă şi speriată. Exact cum am fost tot timpul cât eram cu tine. Mi-ai transmis toate calităţile universului, suficient cât să nu te am. Dar destul cât să ai un zâmbet mereu prins de suflet. Astăzi, imediat vine gerul, imediat vine frigul peste noi. Dar nu mai îmi e frig, nu îţi mai e frică. Nimic n-a mai fost ca prima dată, niciodată n-ai mai fost aceeaşi fată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s