Să vedem.


Dacă reuşesc asta. Să scriu fraze perfect alese. Să fie o anumită ordine de compunere. Să scriu de aşa natură încât să fie un ritm melodios. Eu încerc, nu garantez că voi reuşi să respect ceea ce mi-am propus. Cum adică? Păi, vreau ritm. Un ritm ordonat de numere. Am ales doar primele şapte numere prime. Sunt curios dacă va ieşi ceva, mai ales că este dificil. Trebuie să gândeşti frazele, trebuie să cântăreşti cuvintele pe care le vrei aşternute. E greu. Deja stau mult. La o singură propoziţie număr. Mai mult decât ar trebui să fie nevoie. Şi cumva, reuşesc să aştern un text relativ melodios ca ritm. Singura problemă este că e foarte anost să mergi pe aceeaşi regulă ritmică.

Pentru cine e curios, doar atât am reuşit. Două cuvinte, trei cuvinte, cinci cuvinte, şapte cuvinte, unsprezece cuvinte şi treisprezece cuvinte. Primele şapte numere prime. Atâta am reuşit. E interesant dacă stai să citești, altfel sună la ureche să ai un astfel de ritm. În scris e cu mult mai dificil, pentru că nu îmi pot închipui ca fraza mea să fie dictată de numere, de o structură matematică. Nici nu îmi pot închipui o fracţie melodioasă, plină de rime şi metafore. O jumătate de măr şi un sfert de mare dau trei sferturi de măr. Nu îţi dau un cvasimăr aproape muşcat de soartă. Treaba stă în felul următor. Matematica şi toate implicaţiile ei au mare legătură în scriitură. Vorba care circulă prin podul minţii mele zice că ritmul şi armonia textului sunt în strânsă legătură cu numerele magice. Că sunt ele prime, că sunt ele din şirul lui Fibonacci, că sunt ele ritmuri alese după reguli bine stabilite, uneori, tot cântăreşti atent ce cuvinte scrii şi ce formă le dai pentru ca textul să danseze în fața cititorului.

Nimănui nu îi place o linie dreaptă întreruptă doar de puncte. Să nu stai să răsufli. Să te opreşti. Să citeşti până la epuizare, un calup de text foarte lung, doar ca să îţi dai seama că toată ideea pe care ai început-o, tinde să aibă un şir foarte lung de idei mai mici care nu se vor a fi terminate. Şi totuşi. Textul are ritm. Îl spargi în bucăţi, îl diseci în fraze şi propoziţii. Nu laşi melodia cuvintelor să te bată în cap precum ciocanul pneumatic. Cauţi să potoleşti setea omului cu o carte în mână. El vrea să uite cine este, să se implice în cuvinte, să le dea un sens doar de el înţeles. Şi pentru asta, trebuie să îl inviţi la dans. Trebuie să îl faci să alerge. Trebuie să îl convingi să se oprească din tot ce face şi să digere fiecare cuvânt, aşa cum merită el digerat. Mai molcom, mai iute, mai pe nemâncate, mai pe nevăzute, mai pe nesimţite, mai pe întuneric. Să iei textul de mânuţă să îl duci în toate locurile în care ai fi vrut să mergi. Să te laşi ghidat de o idee îndelung gândită. Să te laşi crescut de o carte imediat citită.

Eu şi cărţile suntem dihotomii fericite. Eu le văd, ele mă aud, eu ştiu de ele, reciproca e greu pronunţabilă. Am cărţile mele, dar nu au cititorul lor. Nu trândăvesc mult pe o carte. Parcurg textul precum el a fost scris. Uneori nu înţeleg de ce îl citesc, pentru că sigur cel care l-a scris a ştiut de ce l-a pus într-o carte. Uneori, atât de uşor este textul, că îmi vine greu să pricep cum de nu am reuşit şi eu să scriu ca autorul. Uneori, o carte e doar un film la care îi dau efecte sonore. Alteori, o carte este oglinda din care scot câte-o idee pe care am mai avut-o, doar că nu am ştiut să o exprim atât de curat. Mintea mea stâlcită de idei peste idei, are nevoie de alte idei. Ca să le ignor imediat cum ştiu că există. Vreau să citesc orice stil care nu îmi place, doar ca să mi-l păstrez pe al meu. Ador o carte care îmi place, pentru că ştiu că nu o să scriu la fel ca ea. Mai ales că îmi permit să citesc non-ficțiune jurnalistică, atât de frumos este când fac câte un recital textual, de îmi vine să o iau de la capăt cu scrisul. Informaţia curată e pătată de metafore imaginare, de imagini abstracte, de scriituri copilăreşti.

Cred că ar trebui să mă fac matematician. Să integrez cuvintele în absolut, să scot din suma întregului un text total. Să nu mai ai ce să adaugi, să începi să te împarţi între plăcere şi dezgust. Să faci calcule în mintea ta. Dacă autorul a fost sănătos la cap? Cum a reuşit el să zică aşa ceva? De ce nu a scris mai simplu? Câte întrebări, niciun răspuns. Mai am până acolo. Îmi rămâne doar să iau fiecare frază şi să o tai. Mărunt. Să gândesc fiecare cuvânt. Îndelung. Să analizez textul înainte să îl scriu, să fiu sigur că ce am vrut să zic, este ce trebuie să înţeleagă cel cu cartea în mână. Şi totuşi, textul se trăieşte. Intens. Scriu cu mâna şi cu ochii. Las mintea să se pensioneze. Are nevoie uneori şi de o desfătare. Iar când reuşeşti să scrii doar pentru că simţi, caută motive să simţi mai mult decât poţi scrie. Altfel, nu ai scris îndeajuns de puţin ca să meriţi să fii citit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s