Vreau să învăţ.


Asta vreau să aud de la elevii mei. Dacă îmi dau aere de profesor, aşa i-aş numi. Elevii mei, pentru că sunt ai mei. Atunci când hotărăsc să vin în faţa lor, să îmi vărs toată priceperea în a transmite o informaţie pe placul lor, sunt copiii mei. Încerc să mă uit în ochii lor, în reacţia feței, în tot ce îi deranjează atunci când eu îndrăznesc să vorbesc despre lucruri pe care e posibil să nu le cunoască. Dar nu mă cred profesor, nici învăţător, nici dascăl, nici educator. Mă cred un om care a descoperit cât e de plăcut să transmită gânduri utile, controlate, către oameni care au nevoie de a se îmbăta de cunoaştere. Poate prin facultate, nu am fost cel mai interesant om care putea să predea sau să ajute la predat. Eram şi mic, eram şi lipsit de experienţă, erau alţi profesori mult mai abilitaţi decât mine să facă asta. În oraşul în care mă aflu deja de ceva vreme, am descoperit că a vorbi nu e o ruşine, dar nici o abilitate nu este pentru mulţi dintre copii.

E păcat. Am ajuns la concluzia că generaţiile de copii pe care le-am întâlnit la clasă sunt excepţional de inteligente. Au idei. Multe. Geniale pentru vârsta lor. Au idei creative, au idei lipsite de prejudecată. Au idei de la care ai ce învăţa, dacă stai să îi asculţi, fără să îi desconsideri. Dacă o să mă citească vreun elev în acest text, să ştie că face parte dintr-o generaţie reuşită. Cu toate că impresia generală din partea altora ar fi alta. Astăzi, am auzit că nu mai sunt olimpici, că nu mai citesc atât de mult, că nu mai fac, ba una, ba alta care să fie legată de performanţa academică. Poate au dreptate acei profesori care spun asta. Poate un elev trebuie să fie un cal de curse, să adune medalii, să iasă în faţă, să îi aducă onoare şi prestigiu profesorului care l-a învăţat sau instituţiei care îl educă. Dar poate, elevul nu e un cobai de teste. Nu e o tigaie în care să tot pui, să faci ghiveci din el. Înţeleg că e nevoie să ai o cultură generală impresionantă. Ajută la ceva. Eu care mă mândresc că nu-s chiar ignorant, apreciez când un om se adaptează şi este curios să afle cât mai multe. Dar nu pot fi de acord cu faptul că un elev să fie efectiv umplut ca un curcan la Ziua Recunoştinţei. Nu mai merge aşa. Epoca omului enciclopedie era frumoasă când chiar se cerea să fii un om care le ştie pe toate. Astăzi, fiind atât de multe lucruri de ştiut, prefer să fiu un expert pe maxim 3 domenii şi în rest, să fiu un om normal care se pricepe la a fierbe un ou şi a citi ziarul dimineaţa.

Aşa şi cu elevii mei. Le predau doar comunicare şi alte câteva lucruri în directă legătură cu acest domeniu. Nu vin să le explic de filosofia comunicării, dacă nu au treabă cu asta la vârsta lor. Nu vin să le promit că o să iasă Andreea Esca din ei. Nu au de ce să fie altcineva. Mă duc la ei cu gândul să îi fac oameni curioşi. Să fie oameni dornici să iasă în faţă cu o idee bine conturată, bine structurată, argumentată, coerentă şi transmisă în cel mai frumos mod posibil. Degeaba, şi asta e doar părerea mea, degeaba eşti un om doxă de informaţii dacă te uiţi la tavan când vorbeşti cu mine. Degeaba eşti o eminență în domeniul tău, dacă abia te aud când îţi expui ideile. Degeaba eşti cine ştie ce mare figură prin oraşul tău, dacă nu eşti deschis la nou, dacă nu acorzi şanse altora. Eu sunt conştient că vreau să aduc o predare personalizată. Nu iau o clasă de elevi şi o consider un tot unitar. Dacă nu îmi dau seama ce îi face să ticăie pe fiecare în parte, nu cred că mă pot numi un om dornic să îi înveţe pe alţii. Cu asta am mers, fie din bun simţ, fie dintr-un sentiment nativ. Atunci când eşti într-o poziţie în care să transmiţi o informaţie unui public aflat în faţa ta, încerci pe cât posibil să particularizezi discursul şi informaţia în cauză. Elevii mei au avut de făcut prezentări despre orice le-a trecut prin cap. Şi am fost impresionat de alegeri. Poate aş mai fi lucrat la prezentare, dar având în vedere că de la oră la oră evoluau cu ideile, evoluau cu acel curaj nebun de a prezenta într-o manieră altfel, eu sunt mândru de ei în acest moment. Şi o să continui. Ştiu ce elevi inteligenţi sunt, ştiu cât de multă nevoie au să îşi deschidă ochii spre lucruri frumoase, predate într-o manieră în care să nu le submineze încrederea în ei şi nici să îi facă să creadă că ceea ce fac este inutil şi fără scop.

Poate am noroc de faptul că mereu omul va comunica. Poate am noroc de faptul că sunt o persoană care se face uşor plăcută, mai ales în faţa copiilor. Poate am noroc că am un debit verbal şi o imaginaţie neconstrânsă de tabuuri academice. Poate am noroc chiar să îmi doresc să le fac un bine pe termen lung acelor copii. Dar norocul meu este că am parte de ei. N-am avut pentru un moment impresia că e ceva greşit la generaţia lor. Singura greşeală e la noi. Că nu îi lăsăm să se dezvolte în stilul lor, doar cu un mic mentorat şi o vorbă pusă acolo, la momentul potrivit. Dacă un copil e curios să înveţe, fără să îl rogi tu, ţi-ai atins scopul ca profesor. Dacă un copil, vine la tine şi îţi arată că ce ai predat cu o oră înainte a priceput mai bine decât i-ai arătat tu, înseamnă că educaţia pe care i-o faci e una pe placul lui. Dacă un copil începe să povestească altora că a învăţat ceva “mişto” la oră, şi alţii încep să te laude pe tine că ai predat acel ceva, înseamnă că încă am motive să continui ceea ce fac. Şi pentru asta, le mulţumesc lor că sunt elevii mei.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s