Cum se gâdilă urechea.


O poţi face cu două degete direct pe lobul urechii şi vei obţine un rezultat satisfăcător. Sau îţi poţi încărca auzul cu melodii încântătoare. Cu şlagăre nemuritoare, cu hituri pe multe beat-uri. Cu multe cântece fără pereche. Din fericire, din păcate, din toate motivele plauzibile, nu o să vă înşir o sumedenie de melodii, că nu are rost. Pe cât de subiectivă este muzica, pe atât de aleatorii sunt gusturile mele în comparaţie cu ale celuilalt de lângă mine. Dar asta nu înseamnă că nu vă pot recomanda câteva albume, pe care le-am adunat în ultimii 4-5 ani de explorare muzicală. Am avut noroc să am spaţiu suficient de mare pe calculator să îmi pot extinde gusturile fără să ascult doar playlisturi puse pe youtube. Şi cum vorba multă, sărăcia textului cu recomandări prin el, fără nicio altă prezentare, artiştii şi albumele care m-au făcut să apreciez şi mai mult muzica. Ordinea e alfabetică, sub nicio formă nu fac un clasament.

“A Masterpiece Collection” este un album plin de muzică clasică. Ce are special este faptul că sunt mai toate melodiile pe care credeai că le ştii, dar nu aveai habar cine le cântă. Una care mi-a rămas în minte de pe acest album este „Ravel – Bolero”. Şi cea mai surprinzătoare este „Gershwin – Rhapsody în Blue”. Nu vi le descriu, dar sunt melodii care te saltă de pe scaun dacă le asculţi într-o anumită stare. Dacă nu merge Gershwin, mergeţi pe Clayderman tot cu „Rhapsody în Blue” pentru versiunea mai modernă. De ascultat tot albumul, o să vă ilumineze muzical pe partea clasică.

“Andre Rieu – The Top 100 Most Beautiful Melodies” e un album curios de fascinant. Regret că nu m-am ataşat muzical de maestrul Rieu mai devreme. Acum că am făcut-o, acest album este o cavalcadă de stiluri muzicale reintrepretate într-un mod curios, să nu zic fascinant. Pentru recomandările melodice, vă trimit la „Romance Anonym”, din varianta de chitară spaniolă în varianta maestrului Andre Rieu. Melodia e frumoasă în ambele variante, doar că aici e altfel să o cunosc. Şi cu toate că aş fi dat varianta originală, ascultaţi „Zorba’s Dance” pe muzica clasică. E splendidă. E la fel cum o ştiţi, doar că altfel. Cu totul altfel ca stare.

“Andres Segovia – The Great Master” a fost prima mea atingere cu chitara spaniolă. Şi de atunci, vreau să învăţ, vreau să transmit ce poţi transmite cu o chitară. Segovia e maestru complet după mine, cel fără studii în chitara clasică. Şi orice melodie aş fi ascultat, simţeam sufletul acelui om prin ele. Una singură îmi vine acum în minte şi anume „Passacaille”. Te laşi purtat de sunet şi începi să te gândeşti la o vilă în Spania, sub soarele dogorind pălăria ta de paie şi cu o adiere de vânt, bucurându-te de viaţă. De ascultat chitara clasică, fie în ritmurile lui Segovia, fie interpretările lui Antonio de Lucena.

La litera B ar fi doar Best of the Best. Şi nu orice best of the best ci “Classical Piano Music”, un set de 4 CD-uri care te fac geniu doar prin ascultarea lor. Atât de bun e acest set încât te poţi găsi într-o stare creativă perpetuă doar ascultând melodiile. Fie că este Chopin cu „Nocturna numărul 2”, fie că este Dvorak cu „Humoresque”, ceva tot rămâne. Şi cel mai interesant este că nu sunt “clasicii cei mai clasici”, Mozart şi Beethoven. Ei sunt pe alt album, la fel de frumos. Aici parcă sunt melodiile de pian care se vor a fi descoperite.

Cab Calloway cu Duke Ellington, Dean Martin alături de Frank Sinatra şi Bing Crosby sunt luaţi la pachet. Fiecare dintre cei înşiraţi au albume fantastice. Dar e vorba că asculţi o perioadă, o stare de spirit. Nu ştiu să zic ce albume au, că eu ascult piesele şi nu am scotocit precis un album în sine, pentru că au o savoare anume dacă le asculţi pe perioade creative. „Reefer Man” de la Calloway e demn de ascultat, „Blues în the night” tot de la el. „When my dreamboat comes home” de la Crosby, un That’s Life” de la Sinatra. Dean Martin cu „Turn the World Around” şi Duke Ellington e cu „Ebony Rhapsody”. Sunt sute de piese dacă asculţi discografiile. Eu am perioade când doar pe ei stau. Îmi fac un playlist aleator doar cu ei şi descopăr mereu melodii care îmi plac, cu toate că mai au puţin şi fac 100 de ani aceste piese. Vă recomand perioada de aur a muzicii când vocea era şi instrumentul de lucru, nu doar poarta prin care se transmitea ceva. Cel puţin la Dean Martin şi Sinatra, ştiind cât de prieteni erau, nu reuşesc să îmi dau seama cum s-a disipat acel stil de cântat foarte natural, foarte narativ. Piese cu o poveste, cu o glumă de final. Acum piesele sunt doar glume în sine. Să continui, că e loc de critică şi în altă zi.

Elvis Presley şi discografia lui aniversară de 75 de ani. De acolo, dintre toate hiturile pe care le ştiam, am descoperit o piesă şi mai drăguţă, nu la fel de cunoscută şi anume „That’s All Right (Mama)”. Poate unii o ştiu, eu până la a asculta toată discografia, nu ştiam de ea. Şi e amuzantă prin ritmul foarte săltat. E mai degrabă un country interpretat de Elvis decât un rock-and-roll melodic precum „Jailhouse Rock”. Şi dacă nu a răsărit nimic românesc, Gabi Luncă şi ale sale piese de dor şi jale ies în evidenţă. Am descoperit-o pe d-na Luncă prin anul II de facultate, când eram la ţară şi „M-a ajuns un dor de acasă” e genul de piesă care îţi rămâne bine întipărită în minte. Şi pentru că e ton de apel, nu pot să nu pomenesc de Georghe Thorogood şi al său „Bad to the Bone” care îmi face telefonul să fie mereu în ascultare, mai să nu răspund la cât de tare este piesa.

Şi termin prima parte a recomandărilor cu „Immortal Classics”. De acest set de albume ştiu de la televizor, eram mai mic şi atât de mult voiam să le am, că acum că sunt ale mele, le recomand oricui pot pentru câte piese cunoscute şi câte educaţie muzicală îţi poţi face din acest album, cu toate că este o întreagă colecţie de compozitori de muzică clasică, eu îi spun album pentru că îl ascult ca un tot unitar. Cel puţin „Anotimpurile” lui Vivaldi în varianta asta sunt cele mai bune „Anotimpuri” pe care le pot asculta vreodată. În alte zile, o să vin cu restul de albume care ocupa spaţii benefice prin mintea mea. Ce e de ţinut minte este că muzica nu are gen dacă e melodioasă şi cu mesaj. O să vedeţi cum o să apară şi jazz prin recomandări, muzica populară, muzică pop a anilor ’80, sountrack-uri curios de frumoase sau interpreţi de care nu ai auzit şi de instrumente unice prin sunetul produs. Dar asta pentru altă perioadă, măcar să reuşiţi să le ascultaţi pe acestea.

P.S. Fiecare piesă are link către Youtube, pentru cine este dornic și curios să le asculte. Aștept recomandări!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s