Una mică de duminică.


Dacă tot am luat-o pe calea orgasmului culinar de săptămâna trecută, acum e cazul să facem una mică. De fapt, una scurtă de tot. Mai ales că şi prăjitura în cauză este fascinant de facil de fabricat. Stăteam în bucătărie să văd ce îmi coace mintea sau ce pun cuptorul să coacă şi cumva, în toată inspiraţia mea, am reuşit să fac pandişpan pentru prima dată. Cel puţin, asta cred că am făcut. Deşi dacă o să întreb pe cineva iscusit, cred că am făcut aluat de clătite pe care l-am băgat la cuptor. Cine stă să întrebe când toată treaba e delicioasă. Şi pentru că orice reţetă are ingrediente şi pentru că încă reuşesc să îmi aduc aminte ce am pus în ea, să vă zic aşa în mare ce am aruncat în malaxor. Pentru că voiam să fac iniţial clătite marocane, am avut lapte la îndemână. Puneţi o cană, puneţi cât vreţi să vă iasă. Am avut şi 2 linguriţe miculuțe de smântână fină. Foarte fină. Cea mai fină. Excepţional de fină. După “finătudinea” smântânii, aveam nevoie de trei ouă. Nu ştiu de ce trei, mi se părea că este un număr magic şi dădea bine la ecuaţie. În fond, o cană, două lingurițe şi trei ouă dau impresia că mi-am calculat toată treaba.

Dacă trebuie să fiu sincer, nu eram hotărât nici măcar ce tavă vreau, darămite ce prăjitură vreau să iasă. Asta nu înseamnă că am mers în gol. Ştiam exact cum să le aranjez ca să nu iasă un fiasco. Nişte reguli parcă tot am în cap, haotice şi irelevante cum or fi ele, încerc să le respect cât pot în limita imaginaţiei mele. La un blender din care ar trebui să faci sucuri naturale, am aruncat cană cu lapte, linguriţele cu smântână, ouăle, aromele aromate şi am dat să se facă totul spumă. De fapt, se făcuse doar puţină spumă deasupra, în rest era un melanj lichid foarte bun. Şi apoi mi-am amintit că se vrea a fi prăjitura, deci puţin zahăr. Şi puţin a fost, doar o jumătate de lingură. Restul de dulcegării le-am rezolvat dintr-o banană. Mai ales că îmi era pofta de ceva altfel, banana a fost ingredientul secret ca totul să fie mai cremos. Deşi nu cred că o singură bănănuță a schimbat ecuaţia cu ceva, măcar pentru impresia mea de final, am folosit alt îndulcitor mai natural decât zahărul. După ce toate s-au amestecat mai bine ca bilele în cuva de la Loto, am vărsat compoziţia într-un castron. Pentru că un aluat nu e aluat, dacă nu pui faină. Şi aici a intervenit nedumerirea mea. Câtă făină să pun. Dacă ieşeau clătite, puneam să fie. Dar am ridicat miza şi cred că am dus toată treaba spre zona de aluat pufos, pandișpănesc. O fi fost doar impresia mea, dar era mai lichid decât un aluat de chec dar mai solid decât un aluat de clătite. Şi ca să fie şi mai dulce treaba, o cutie întreagă de ananas tăiat bucăţi. Sucul rezultat l-am bătut ca un pofticios. Iar i-am dat cu telul, că am repulsie faţă de mixerul electric şi după ce am făcut febră la mână, am considerat că merită folosit vasul de yena pentru a coace jucăria mea culinară.

Într-un cuptor preîncălzit, mai ceva ca într-un preludiu, unsă cu unt şi umplută cu aluat, tava avea să stea cam o oră. Întoarsă un pic să fie copt totul uniform, dar un ceas tot stătea acolo. Şi dacă totul pare prea simplu, hai să facem şi un sos cremos de ciocolată. Topesc untul, arunc o lingură de vin alb, le las să facă spume de invidie şi apoi adaug altă cană şi jumătate de lapte. Până dă în clocot toată treaba. Arunc un strop de cacao şi încă o tabletă de ciocolată. Pentru că sunt maniac ciocolatiu şi simţeam nevoia să dau o notă interesantă prăjiturii scoase din cuptor. După ce le amestec vârtos cu telul, las vasul la răcit, măcar să mă pot delecta cu el după ce iese tava din cuptor. Şi cum o oră trece repede, la fel şi prăjitura mă anunţă că e gata. Se umflase foarte frumos în vas, cu toate că nu am pus praf de copt. O fi fost banana ingredientul care a însufleţit atmosfera. Scot tava, pudrez cu scorţişoară, nucşoară şi cacao şi o las la răcit. Nu de alta, dar voiam să văd care o să îi fie forma finală, nu balonul de pufoșenie pe care îl aveam în tavă.

Surprinzător, nu ştiam cum să o scot din tavă fără să o deformez şi norocul a făcut să iasă numa’ bine. Fără să crape, fără să se rupă, fără să mă înjure că e prima dată. Şi pe un platou roşu, să bată la ochi, am lăsat prăjitura la încă o porţie mică de răcit, numa’ cât să ştiu ce să fac cu sosul meu cremos. Şi răspunsul a venit natural: îneci toată prăjitura în ciocolată. Tot ce e acolo trebuie să stea acoperit de ciocolată cremoasă. Şi aşa am făcut. O baie în ciocolată nu strică niciodată. Şi după alte câteva minute în care am lăsat băiţa să îşi facă efectul, am început să tai cu sabia mea fidelă şi îmi dădeam seama că iar am reuşit ceva bun. Ceva fără nume, dar pufos, delicios în care gura iar dansează de plăcere. Judecători fiind părinţii mei, au fost încântaţi că nu e fantastic de dulce, suficient de cremoasă şi îndeajuns de amăruie ca să le rămână gustul întipărit pe bolta palatină. Şi iacătă cum din clătite marocane am făcut ceva pufos cu ananas şi banane. Şi cu multă ciocolată, să fie treaba bine închegată. Poftă mare, pe duminica viitoare!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s