Cum să prepari orgasmul


Pentru cine ştie, eu cred că gătesc bine, pentru cine nu ştie, îl poftesc la masă. Trecuseră ceva vreme de când nu am mai intrat în laboratorul meu gastronomic din care să ies extaziat că am dat naştere unei minuni culinare. Şi uite că miracolul a luat naştere astăzi, chiar înainte să mă prezint mâine la muncă. Am zis că nu se poate încheia vacanţa sau concediul, fără să iau la dans nişte ingrediente şi să dau naştere unui tango bucal. De fapt, ce atâta modestie, ce am făcut eu este echivalentul unui orgasm pentru cei care ţin post trupesc. Mai mult, atât de complicate sunt aromele care te năpădesc prin gură, că ai vrea să înţelegi de unde atâta pasiune în nişte ingrediente destul de simple. Am mâncat doar o singură bucată din ce am pregătit, că nu suport să mă urc pe pereţi de plăcere şi nici gura mea nu cred că mai are tupeu să absoarbă fiecare aromă care se prelingea din micuţa invenţie culinară. Şi pentru că orgasmul are şi preludiu, cam ăsta a fost. De acum, să intrăm în focurile facerii. Facerii de prăjituri.

Treaba stă în felul următor. Am fost şi m-am plimbat prin magazin şi am luat o turmă de ingrediente, fără să mă gândesc că în seara asta, pe masa din bucătărie, o să fie o coreografie atât de fascinantă. Pentru cine stă cu pixul în mâna să noteze din ce e făcută traznaia în cauză, n-aveţi şansă de o înşiruire clasică. Nu sunt bucătar, nu respect reguli ale scrierii de reţete. Scrieţi pe caiet dacă vreţi doar aşa: se iau ingrediente simple, se amestecă într-un fel ameţitor şi la final, admiri orgasmul ieşind dintr-un platou. Cam atât. Ciocolată neagră. Mai neagră decât gaura neagră. Foarte neagră, atât de neagră încât am zis că pot juca în Django. Doar un pachet. Să zicem un sfert de kilogram. Baţi în ea cu ciocanul, o dai pe răzătoare, îi faci ce vrei tu, dar să fie bucăţele mici pe care să le topeşti. Dacă ai ciocolată, e absolut imperativ să îi faci cunoştinţă cu smântâna. Dar nu orice smântână scoasă din Ion Creangă. Nu dom’le, îţi trebuie o smântână atât de fină, încât nici filmul “Nașul” n-o poate boteza. O smântână destul de Zuzu, că aia mi-a picat la mână, fiind cea mai grasă dintre obezele de pe raft, să zic un 25% grăsime, deja morbidă treaba pentru o femeie smântânoasă. Şi cum o combinaţie nu e completă fără un menaj-a-trois, am zis să fac ciocolata să fie şi mai pufoasă. Intră în scenă, de fapt în tigaie, untul. Cred că e Unirea, nu ştiu dacă am dat să gătesc cu altceva vreodată. Dacă încă vă notaţi, sunt trei ingrediente simple, ciocolată neagră ca abanosul, smântână albă ca zăpada şi unt galben ca untul. Toate se pun într-o tigaie teflonată, antifonată, neșifonată şi se topesc. Acuma, dacă una e mai cuceritoare ca alta, sunt sigur că se topesc una după alta, mai rar să fie toate trei deodată. Şi amesteci, şi amesteci, până când simţi că te plictiseşti sau până când smântâna fină se transformă în ganache fin. Am mai explicat, dar e rost de menţionat din nou, ganache se citeşte ganaş, că francezii ştiu să mănânce mai bine ca noi. Prima treabă e gata. Dacă laşi ceasul să facă un sprint pe cadran, crema ganache e gata, o poţi lăsa să respire şi ea, până când o pui iar la treabă. Sau în tavă.

Se ia zahărul, la fel de contagios ca iubirea faţă de dulciuri, şi se amestecă. Până să fie într-o tigaie încălzită, amesteci un zahăr alb cu o linguriţă foarte mică de cacao olandeză. E mai “relaxată”, pentru cei mai în temă cu Olanda. Peste amestecul cacao şi zahăr, Busu de la meteo a prezis şi ghimbir cu nucşoară. El ştie de ce le-a zis pe astea două, eu ştiu doar că e o combinaţie să îţi vinzi maşina pentru ea. Din castronul care le păstrează într-un loc răcoros şi prea puţin interesant a stat câteva minute în admiraţie, arunci tot amestecul în tigaie. Şi acum, cea mai importantă regulă. E crucială, te crucific dacă nu o respecţi. Niciodată, adică nici dacă te obliga nevasta, să nu amesteci cu lingura zahărul când vrei să îl topeşti. Nu zic eu asta, zice Gordon Ramsay, şi dacă a ajuns personaj pe 9gag, cred că ştie ce zice. Şi tind să îi dau dreptate, s-a topit zahărul nesperat de frumos, o simfonie desprinsă din Mozart. O operă de Picasso, o sculptură de Brâncuşi, un cântec de dor şi jale din partea lui Gabi Luncă. Nu am amestecat de fel. Doar am făcut mişcări circulare, cum se cere şi pentru orgasm şi până când n-am mirosit că treaba se încinge până la cote destul de pornografice, am luat tigaia de pe foc şi am întins-o, aşa în gemete încinse, pe o tavă, să se răcească. Era răsfirat tot zahărul topit, era ca o pătură încinsă, că o lavă neatinsă, că o idee inefabilă. Pe scurt, tot zahărul topit, aproape de gândul unui caramel fără untul adăugat, era întins pe o tavă la răcit afară, unde era Polul Nord. Asta preţ de 2-3 secunde pentru siberieni, vreo zece minute pentru mine.

Urmează cea mai simplă parte. Cum să faci orgasmul să aibă formă. În fond, săruţi şi ţii în braţe, dar până la urmă, trebuie să îl deguşti din plin. Aşa că am presărat o făină primită de la UE. Aşa s-a nimerit. Voi puteţi să puneţi făina din Columbia, dacă vă permiteţi. Cernută prin sită, îndulcită cu sarea-n bucate şi anesteziată cu trei, poate chiar patru încheieturi de ghimbir. O să fie un laitmotiv acest ghimbir în unele reţete. E ceva la fel de important ca zaţul în cafea. Făina fără nimic ud, nu face mare lucru. Trebuie să umezeşti praful să îţi iasă aluatul. Aşa că am trântit, cu ceva uimire, 4 linguri, sănătoase, grase şi gustoase de smântână. Adică, nu m-am încurcat, ştiam ce efect o să aibă smântână la făina. Şi ca să fiu sigur de rezultat, am zis să îmblânzesc şi un ou. Mai degrabă să fie o sârbă de ingrediente normale pentru o pizza. Cu toate că făceam o prăjitură. Dar la bază, aluatul era lipsit de diabet, lipsit de întrebuinţări cofetărești. Era un aluat elastic, pufos, pluridisciplinar în folosirea lui. O să explic după de ce este pluri şi nu multi. L-am frământat mai ceva ca soţia pe soţ după o seară cu meci şi telenovela favorită.

După ce mi-a ieşit o bilă de bowling culinară, trebuia să îi dau formă. Să nu fie fondul de ciocolată şi cvasicaramel fără baza din care să le sorbi cu poftă. Tava de brioşe, stătea cu fundul în sus, aşteptând să îi trântesc, destul de elegant, discuri tăiate cu cea mai obeză cană de ceai pe care o aveam la îndemână. O gură cât o șură şi o bază cât un tamburel. Şi discurile s-au nimerit perfecte pentru cât de mare era tava de brioşe. Ca să ne înţelegem, am întors tava şi am copt coşuleţele pe spate, că sunt mai versatil decât o tavă amărâtă de 15 lei luată din piaţă. Cred că sunt coşuleţe. Pot să fie şi mini-tarte, deşi nu e bază pentru tartă aluatul în cauză. Să le zic mini-pizza deformate, cu un scop bine determinat. De a fi mâncate. La cuptor cu o duzină din acele mini-ceva-uri. Un sfert de ceas e prea puţin, o jumătate de ceas e fix cât a cerut doctorul din bucătărie. O să iasă rumenite, aurite, aproape manelistic de îngălbenite, dar mai mult de atâta şi ronţăiai cărămizi arse. Să se lase la răcit. Doar un pic. Cât aduci tigaia cu ganache şi tava cu cvasicaramel. Şi acum, să explicăm cum se face orgasmul. Până acum, era doar actul în sine, nicidecum pasul final, pentru propăşirea gusturilor compuse din ingrediente simple.

Se ia, la fel de contagios ca iubirea pentru o femeie, o tartă, coşuleţ, mini-pizza, fiecare cu ce denumire îi dă şi se ornează pe dinăuntru cu 2-3 bucăţi de fructe asortate. Că e vorba şi de diversitate în orgasmicitate. Ananas, mango, papaya, banane, ce vă vine, căutaţi cutia cu mixul tropical şi sunteţi asiguraţi. Bucăţele mici, că e mini-tartă, nu ditai coşarca de prăjitură. Caramelul răcit se sparge în figuri, sau cu făcăleţul, până când ajungi la bucăţele mici, mici, mici, cât sunt unghiile la furnici. De fapt, nici chiar aşa de mici, dar de dragul spargerii în figuri a caramelului, mi-am permis o comparaţie forţată. Le bateţi până când le puteţi presăra peste tartă. Aveţi grijă să nu vă năpădească pofta de a mânca ce rezultă înainte să definiţi orgasmul. E mult prea uşor să cazi în păcat când ai caramel cu aromă de nucşoară şi ghimbir. După ce fructele şi caramelul îşi arată cuminţenia de a sta în micile tărtulețe, cu o linguriţă sănătoasă, îndopi toată treaba cu cremă ganache. Să fie plină ochi, plină până la refuz, plină până când te întrebi dacă mai apuci să umpli încă una. Şi după ce plinul şi-a atins plinătatea deplină, mai stropeşti iar puţin caramel, de data asta, cât mai fărâmiţat, ca un praf de stele, că ăla din Columbia e destul de ilegal. Şi cam asta ar fi toată treaba. Şi repeţi, obsesiv tot procesul, până când dai în diabet sau rămâi fără una din componente. Fericirea mea a făcut să rămân fără cremă ganache, că am fost destul de darnic în plinul oferit tartelor. Şi aşa e benzina ieftină, eu de ce să nu fac plinul până la refuz?

Urmează explicaţia orgasmului. Am muşcat din această invenţie. Prima dată simţeam simplitatea unei făini cu smântână. Un aluat fără zahăr, doar cu sare, de parcă mănânci pâine de casă. Dar apoi nasul făcea cunoştinţă cu nucşoara şi ghimbirul din caramel. Şi începeam să transpir de plăcere. Şi în timp ce aroma destul de indecisă de la caramel mă îmbia sublim, asprimea ciocolatei amare îmi spunea cât de echilibrată e invenţia. Şi totuşi, totul era haotic. Simţeai dulce, simţeai ghimbir, cu un gust inexplicabil de aromat, simţeai nucşoară, simţeai amar, simţeai de toate. Simţeai cum gura ta dansează de fericire. Cum orice dans pe care îl ştii, începea să aibă sens în timp ce savurai 3 părţi adunate într-o singură entitate. Caramel dulce aromat, ganache amărui delicat şi aluat simplu afânat. Pozele nu fac cinste pentru gust. Cuvintele se împleticesc prea simplu pentru ce fel îţi ia foc gura de plăcere. Şi totuşi, orgasmul are loc la fiecare îmbucătură. Nimic nu e deplasat, nimic nu contrastează peste celălalt. Menajul început cu ciocolata continuă acum în mintea ta. Ce simţi mai întâi? Ce gust rămâne în spatele gurii? Ce e crocant dacă e şi cremă? Şi de ce caramelul e atât de bun? Sunt întrebări la care niciun bărbat nu răspunde, în fond, dacă femeia este de neexplicat, nici gustul orgasmic nu trebuie deşirat. Trebuie lăsat în lumea lui. La fiecare iz de nucşoară, la fiecare sclipire a caramelului în becul din bucătărie, la fiecare gură luată din prăjitură, stai şi te gândeşti, dacă orgasmul are formă. Şi nu are. El există şi te face să te întrebi de fiecare dată: o mai facem o dată?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s