Sâmbăta Stejarului.


Sună alarma. Sună ocupat. Oboseala avea o şedinţă cu patul. Peste jumătate de ceas, se îndura iar să sune. Îi resping apelul, sunt treaz ca să nu lenevesc toată ziua. Gaşca de la 4 este în toiul pregătirilor pentru excursia deja devenită tradiţie. Bagaje la uşă, mic dejun pe furiş, pe fugă prin casă, copios, săţios, forfota de dinainte de orice plecare, chiar şi una deja intens repetată şi exersată. Cum oboseala fusese scoasă din şedinţa, acum fiecare era un ghem de energie, rostogolindu-ne la viteze diferite. Mai rapid, mai săritor, mai molcom, mai agale, dar fiecare cu scop. Ne reîntregim gasca pe parcurs şi îi dăm bice, de fapt, îi dă pedala domnu’ maistru de ceremonii şi după un scurt popas programat, după un galop printre maşini mergând în drumul lor grăbit, ajungem la ţară. Veselie, forfota, tevatură. Dar toate cu cap, toate la pas. Ne grăbim, dar mai încet, mai sigur, să ne bucurăm de aer, de apă, de pământ, de ploaie, de tot ce era. Şi era destul care să ne bucure.

Pe lângă moartea mea, gutuiul şi gutuile care îmi făceau cu ochiul de parcă amintirile din copilărie vor fi mereu veşnic prezente, aveam porumb de iulie, verde ca bradul, roşii coapte, cu aromă, să simţi că mănânci o roşie, struguri albaştri ca marea, care deja căutau să facă spuma vinului. Şi întreaga atmosferă de linişte, într-o curte lângă o fâşie de verde, lângă un susur de apă, ceva care să te facă împăcat cu ideea că eşti la ţară. Semnalul la telefon era doar de complezenţă, în rest semnalele că va fi o zi productivă se anunţau singure. Nu era canicula, vântul era blând, aveam programul deja stabilit. Apa îşi cerea pompa, ca să nu mai chinuie săraca fântână, şi aşa trecută prin ororile timpului. Găinile aveau un contract prin care se stipula că trebuie să aibă cotineaţa adecvată, conform normelor de bun simţ. Şi ne-am concentrat pe ambele. Sigur şi bine. Nimeni nu plânge dacă nu se fac, dar e şi păcat dacă poţi să le faci. Aşa am fost pe rând, personaje din balada lui Manole, calfe şi zidari. Am fost şi electricieni de ocazie. De-o singură ocazie, una bună şi definitivă. În cazul în care uitasem din epoca în care eram copil cum a fost la construit de coteţ de porci, mortarul mi-a fost martor la reevocarea acelor amintiri. Cărămizile stând straja de jur împrejur făceau să fie forma şi sens în acel coteţ. Finalitatea lui s-ar fi lăsat aşteptată, dar era un lucru irevocabil de sigur.

Cei 3 meşteri mari s-au achitat de fântână, i-au dat un cordon cimentat cu hărnicie, apoi marele meşter s-a apucat de ridicat straturi peste straturi de cărămizi pentru cei 4 fantastici înaripaţi din curte. Încet, ucenicul de mine fură meserie, mortarul a fost rezolvat, acum zidăria se cerea explorată. Mai întâi cu explorarea mormanului de cărămizi după acele bucăţi care erau vrednice să fie pereţii edificiului galinaceu. Ulterior, după o oră de explorat, am avansat la realizarea amestecului şi turnarea lui în găleată. Par lucru derizorii, să te bucuri sau să menţionezi de ele, dar în momentul în care le faci, merită menţionate, au un iz şi un haz aparte. Cu ceva pauză de masă, cu ceva time-out de la o ploaie nesigură pe stropii ei, am căutat să terminăm mortarul. E păcat de el să fie martorul timpului şi să stea ţeapăn atâta vreme în alt loc decât cel pe care îl merită. Cu un ultim avânt patriotic, am dat gata tot amestecul, am dat o formă coerentă pereţilor şi ne-am făcut planuri pentru proxima ocazie.

Dacă erau pregătiri de plecare, acum la plecarea spre casă, alte pregătiri, să nu ne uităm capul acolo de atâta oboseala acumulată şi bagaje puse în diferite locuri. Oricum, deja o dădeam în depanări de amintiri, de râsete izvorâte din copilăria fiecăruia. Mai ales că aveam ce evocă, aveam starea necesară să ne bucurăm de ceea ce este între noi că rude. Râdem, muncim, dar tot ne bucurăm de muncă. Ziua lungă devenise foarte scurtă când Soarele s-a hotărât să respecte orarul de apus şi răsărit cotidian. Întunericul face multe în capul omului, dar cel mai sigur îl anunţă că trebuie să mai meargă şi acasă, să facă băiţa, să mănânce, să doarmă. O zi de muncă se cunoaşte şi a doua zi, când ai energie să te bucuri de ce ai realizat. Şi asta am făcut. Înapoi în maşini, înapoi la sursă, cu duşul făcut de cu grabă şi cu somnul pândind chiar de la intrare. Poate mai greu la unii, dar şi când pândeşti, trebuie să ai răbdare, că oricum îţi vei prinde “victima”. Iară noi, toată gaşca harnică şi veselă de la 4, cădem pradă somnului. Şi asta doar pentru că trebuie, nu că am vrea. În fond, dacă nu dormi, cum să te bucuri că a trecut o zi plină de aventuri?

Anunțuri

Un gând despre &8222;Sâmbăta Stejarului.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s