A doua zi.


Am rămas cu ideea că am adormit la 4 dimineaţa. Continuu cu ideea că m-am trezit la 9. Voiam să prind trenul de 11 dimineaţa, dacă pe cel de 11 noaptea l-am ratat. Văzând ce ploaie tropicală e afară, în mijloc de vară, am mai aţipit o oră, ştiam că mai este unul la 12. Şi de unde eram până la gară, ajungeam fără emoţii. M-am trezit într-un final la 10 dimineaţa, cu nasul înfundat, sinuzita mea fiind de mare efect şi mi-am făcut curaj să mă dau jos din pat. Nu înainte să verific ştirile. Ştiam că la miezul nopţii, în timp ce mă uitam la meci, câteva autospeciale de la pompieri mi-au făcut urechile să ţiuie. Dimineaţa când am citit ştirea despre incendiul din Centrul Vechi, am realizat că am trecut pe lângă o ştire în desfăşurare. Măcar simţul meu jurnalistic nu era atât de adormit pe cât îl credeam.

Gazda mea, Claudiu, se trezeşte şi el, dă drumul la calculator să fie tehnologia în floare prin casă şi ne punem să luăm micul dejun. Combinaţia de ardei umpluţi şi gem de mere a fost una nouă dar săţioasă, în fond, trebuia să mă ţină masa până când ajungeam acasă. Iar pâinea prăjită a fost cireaşa din vârf, mi-au bucurat papilele gustative. În timp ce luam masa, dezbăteam idei de reţete, Claudiu să ştie cu ce se va bucura la masă, eu cu ce îl voi suprinde când voi avea nevoie de un degustător profesionist. Timpul trece, ceasul zice 11:10 şi eu deja trebuia să fiu îmbrăcat şi ieşit pe uşă. Mă îmbrac repede, fiind băiat, nu aveam nevoie să mă machiez, să îmi fac ceva la păr. Hainele pe mine şi deja eram la uşă încălţat şi gata de plecare. Mulţumesc pentru amabilitate şi ospitalitate şi-i promit că ne vom revedea cât de curând, în funcţie de răspunsul de la cei cu bani şi ocazii profesionale.

Ies din bloc şi printre plânsete estivale, mă îndrept spre Brâncoveanu, staţia, nu domnitorul şi îmi dau seama că sunt pe ceas. Din fericire, faţă de 11 noaptea, 11 dimineaţa are mai multe opţiuni în a ajunge la gară şi trenurile sunt mai diverse la miez de zi. Chiar şi aşa, nu mai aveam chef să stau după alt tren, ce venea la miezul zilei trebuia să fie trenul spre casă. Prind metroul după 4 minute de aşteptat şi până la Victoriei, număr minutele dintre staţii. Ştiam că voi ajunge la timp, dar fără prea multe minute de repaus. Cobor la Victoriei, în pas rapid spre peronul pentru Gara de Nord şi fericirea face ca atunci când am dat să cobor pe scările rulante, metroul era în curs de staţionare şi ştiam că timpul e de partea mea. Dintre Victoriei şi Gara de Nord, urmăream ceasul să văd dacă mă ajută, îmi făceam scenarii cât de repede să merg printre călători până la gară şi în cât timp o conving pe d-na de la ghişeu să îmi dea un bilet.

Ceasul arăta 11:55 şi eram în faţă la ghişeu. Un bilet spre casă, banii la raport şi d-na văzându-mi chipul de om alergat de soartă, se grăbeşte să îmi acorde o şansă în a prinde trenul. N-a fost mai mult de un minut de când eram în fața d-nei şi momentul când îndesam biletul în portofel, fugă marş spre peron. Din fericire, ştiam la ce linie va fi, ştiam că n-am bagaj şi puteam să fac un mic sprint. Dacă un minut mi-a luat să cumpăr biletul, jumătate de minut mi-a luat să ajung tocmai pe peron, în fața ultimului vagon. Îl întreb pe domnu ceferistu’ dacă merge la Focşani şi până să îmi dea răspunsul, eu eram deja urcat în vagon, măcar să ştiu că sunt unde trebuie. Când mă aşez la locul meu, imediat cum am pus geaca în cuier şi respir uşurat că sunt în tren, fix atunci se porneşte. Şi cum toate lucrurile bune au un final, la mine a fost somnul de voie.Trenului de fel, îi vine greu săracului să se despartă de Gara de Nord, îşi face curaj cu greu, se poticneşte şi într-un final, prinde viteză să mă legene până acasă. Faţă de planul iniţial, am întârziat doar 12 ore în a ajunge acasă.

Somnul meu era pregătit să mă dea în judecată, trupul meu cerea daune morale şi despăgubiri orare. Cel puţin 3 ore când ajungeam acasă şi alte câteva în noaptea ce avea să vină. Din fericire pentru moralul meu, era destul de lejer vagonul, nu aveam să împart scaunul sau priveliştea mea cu o masă amorfă de oameni. Singura bucurie a fost tot drumul o domnişoară la fel de somnoroasă ca mine. Şi până la Focşani, aveam să descopăr că suntem şi vecini de oraş. Cum ne despărţea culoarul şi oboseala pe care o aveam, am rămas doar cu priveliştea şi gândul că cele 3 ore jumătate de drum au fost acoperite pe fond muzical. Nu ştiu ce-mi venise, dar am deschis iPod-ul şi am dat direct la “Immortal Classics” un album plin de muzică clasică şi am i-am dat să îmi zguduie creierul, să mă liniştească într-un fel mai aparte, în ideea în care până la gară, ascultasem muzică excepţional de comercială. Eram dator moral să îmi recapăt liniştea în timp ce mă lăsam purtat spre casă. Pentru ultima şansă pe care mi-am acordat-o în a merge la un interviu, tot drumul a fost fascinant de antrenant. Pentru prima aventură în Bucureşti, total neplanuită, a ieşit destul de bine. Exceptând somnul şi oboseala, am rămas cu o impresie plăcută asupra Bucureştiului. Nu îi cer să îmi strice această impresie, cel mult să o îmbunătăţească pe parcurs.

Anunțuri

Un gând despre &8222;A doua zi.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s