22 de ore.


Acestea sunt numărul de ore în care am fost treaz. Dacă mă enervam, le făceam să fie 24, dar am considerat că e suficient pentru ziua în cauză. Întrebarea de un milion de dolari este ce m-a pus să stau treaz atâtea ore şi dacă s-a meritat să irosesc ore de somn sau să investesc în orele în care am fost treaz. Răspunsul de aur este că acele 22 de ore au fost rezultatul unor minute. Mai precis, 3 minute mi-au trebuit să ratez un autobuz spre gară şi de acolo, toată regia artistică pusă la cale de oraşul Bucureşti mi s-a arătat într-un mod superb. În mod normal, aş vrea să mă grăbesc să scriu textul până sună ceasul de predat pentru public, dar având în vedere că ieri în timpul în care trebuia să fiu cu inspiraţia în mâini şi degetele pe tastatură să îmi povestesc ziua capitală, eu eram prin oraş, aşteptând şi contemplând ce să fac dacă tot am ratat la mustaţă autobuzul. Eluzivul număr 85, care m-ar fi dus în faţa gării şi de acolo spre casă, aşa cum mi-ar fi fost programul. N-a fost cazul şi rândurile de mai jos vor face lumină asupra evenimentelor desprinse din “Aventurile lui Gulliver”.

Dacă ziua în sine a fost liniară, cu evenimente previzibile, precum trezit la o oră prea matinală, nici Soarele nu avea chef să stea pe boltă, mers din Focşani în Bucureşti, stat într-un trafic de toată jena, mers la interviu şi discutat viitorul meu profesional din anul care se prefigurează, văzut un film pe care îmi doream să îl văd. Ele merită amintite, dar nu dezbătute. Ce mi-a rămas în cap după ce am ajuns astăzi acasă, rupt de oboseală a fost că Bucureştiul n-o să mă plictisească prea curând. Eu îi dau un termen de vreo 5 ani în care o să îi descopăr lucrurile de bază şi alţi 5 ani să îl bibilesc precum bibilesc prăjiturile mele. Deşi bucureştenii stau acolo de-o viaţă şi niciodată nu se plictisesc, eu sperând să fiu cel mai nou locuitor de capitală, clar voi avea de îndurat zile în care voi descoperi fel de fel de năzbâtii specifice acestui oraş. Pe la 4 după amiază, eram ieşit din cinematograf, cu un film văzut şi pofta mulţumită, primesc veşti de pe frontul de vest, să ştiu încotro apuc. Mai rabd o clipă pe o bancă, alături de un domn care emana apă de toaletă, de fapt cred că era apa de la toaletă, după aromele care îmi făceau nasul să iasă la pensie. Sună telefonul, mă duc să mă încorporez într-un autobuz, 77-le care îmi va fi cel mai bun amic şi mă prezint la domnu’ maistru. Dezbatem noi ce dezbatem mondenităţi tehnice, rezolv cina şi prânzul dintr-un foc, un păhărel frumos de vin ca să mă ardă pe gâtlej şi treaba începe să aibă formă şi substanţă. Dar ziua abia începe, cu toate că mă apropiam de ora 19 şi logica ar cere să caut noaptea şi perna responsabilă de somnul meu cel de toate zilele.

Mă lasă maistru’ de ceremonii în faţă la un mall anonim, îi voi “Marea arenă cu nimic”, să caut o chichiţă tehnologică pentru a mă putea prezenta la o superbitate de domnişoară, pentru a mă achita moral de o promisiune. Şi cum eu sunt om priceput în ale cuvintelor, am scotocit toate magazinele care puteau să aibă acea chichiţă. Nu a fost cazul. Iau autobuzul înapoi spre Piaţa Sudului, baza de unde toate au sens şi încep să mă îndrept, deloc agale, la pas de metrou spre domnişoara cu zâmbetul veşnic asortat. Dezbatem noi la telefon, pe muzică de trăncănit de șine, de unde mai pot face rost de acea chichiţă, că nu are rost să mă duc la ea fără chichiţă. Ar fi mai degrabă nesimţire să promit şi să vin doar cu jumătate de cadou. Aflu că poate ar fi la magazinul din buricul târgului. Fie după cum zice domnişoara, cobor şi mă ridic la cer. Sau mai aproape de cer, etajul 3 unde era un magazin care ar fi putut să mă scape de griji. După ce aflu că nu au, mă hotărăsc să transform chichiţa într-o treabă serioasă şi să cumpăr tot cadoul, să nu mai vin cu jumătatea în spate. Şi aşa rezolv prima parte a ecuaţiei, să am ceea ce trebuia să am de prima dată. Pe româneşte, un router wireless. Eu căutând doar un alimentator pentru un router wireless pe care îl căram ca pe tezaur. Cine ar fi crezut că un alimentator de 5V cu 2.5 A ar fi atât de greu de găsit în tot oraşul ăla? Eu sunt dovada vie a căutărilor în toate scorburile de magazine cu influenţe tehnologice că nu există.

Suntem prezenţi cu trupul şi mintea la domnişoara superbă. Urc scările pline de vertigo până la castelul din ceruri, cocoţat aproape de o privelişte superbă din mijlocul capitalei şi mă apuc de treabă. Ideea de bază era să fac o faptă bună, dar totuşi să ajung acasă. Cu asta am plecat, cu asta am rămas până în momentul în care am coborât înapoi în stradă. Rezolv birocraţiile tehnice, routerul merge, lumea-i fericită, există wireless, mă pot îndrepta lejer spre casă. Ceasul arăta 22:45 şi autobuzul cu pricina, acel 85 eluziv venea la şi 22:52 şi până la gară, tot traseul ar fi fost suficient de scurt încât să pot lua şi bilet şi să mă îndrept spre casă. Pentru 2-3 minute magice, eu eram în staţie fix în secunda în care autobuzul, nu doar că venea spre mine, dar deja el se îndreptase spre următoarea staţie. Planul meu să plec exact când trebuie şi să prind exact trenul care trebuie era la fel de valoros ca o îngheţată la Polul Nord. Ce să fac, cum să fac? Să iau taxiul, să mă risc să mă facă la bani şi totuşi să ajung la timp?

Hai să nu. Aştept altceva care ar putea să mă ducă şi prind următorul tren, deşi eram conştient că ăsta la care voiam eu era ultimul. Fie ce o fi, poate am noroc. Aştept ce aştept, nimic. Trec oamenii prin staţie, se urcă în orice alt număr de autobuz, numa’ 85 nu am reuşit să îl zăresc în acele 10 minute în care aşteptam vreo minune. Într-un final, iau un 66 la îndrumarea unei fete, să îi zic Luminiţa din staţia de autobuz. Mă sfătuieşte să cobor la staţia Kogălniceanu, că de acolo pot să iau altceva spre gară, pot să iau chiar şi taxiul, oferindu-se să îmi dea un număr de “încredere”. Cobor unde îmi zice, nu înainte să mă întrebe câţi ani am şi cum mă cheamă. Dacă nu ştiam mai bine, s-ar fi dat la mine fix în autobuz, eu cu figura mea îngrijorată că nu ajung la timp la gară. Cobor la Kogălniceanu, sun pentru taxi, teoretic mai aveam timp, dacă făcea 3 minute până la gară şi eu în 2 minute cumpăram bilet şi eram pe peron.

Din acest moment, se rupe filmul la mine şi m-am împăcat cu ideea. Am renunţat la comandă, cred că s-a dus pe orice stradă fix pe aia la care i-am zis să vină. Mi-am pus căştile pe urechi, muzica duduind, mă îndreptam spre Universitate, aş fi prins meciul, puţin din el, aş fi fost într-un punct central, să iau orice spre gară. Merg lejer până în Piaţa Universităţii, lumea era deja cuprinsă de patosul meciului Brazilia-Mexic, eu cred că în viteza mea de melc zen, am prins ultimele 5 minute, chit că terminându-se 0-0, n-am ratat vreun gol. Meciul gata, moralul era sus totuşi. Teoretic, mă îmbărbătam că voi ajunge la gară, o să stau o oră, hai poate două pe acolo şi vine un tren de noapte, poate spre Suceava şi am noroc. Mă duc să aştept N117, ştiam de la Google Maps că e responsabil de drumul până la gară. Aştept vreo 15 minute, prilej în care am văzut doi oameni fără adăpost cât de lejer dormeau pe băncile din staţia de autobuz, cu tot cu pătura inclusă, am văzut cât de treaz este Bucureştiul şi cât de liber în gândire trebuie să fii să te împaci cu o idee şi să nu te panichezi.

Vine caleașca de noapte, mă duce la gară. Acolo, deja altă problemă. Nici ţipenie de om şi până să nu mă apuc să citesc că pot intra doar pe la “coloane”, mă gândeam că nici măcar în gară nu pot aştepta izbăvirea timpului. Dar n-a fost cazul. Toată speranţa mi-a fost “redată” de nişte oameni foarte ingenioşi, doar dacă ar fi vorbit cu un idiot. Mă întreabă direct: “Dom’le, unde mergeţi, vreţi să ajungeţi acasă?” Eu, puţin descumpănit de faza cu gara, am zis să le fac pe plac. Că da, că vreau la Focşani, că am ratat trenul şi ar fi bine să ajung şi eu acasă. De la răspunsul meu, începe bâlciul. Că vă ducem noi, nicio problemă, ca şi el, unul dintre burtoşi cu ceafă de porc, a fost venit din Angola şi nu a contat când a ajuns în aeroport, doar ideea că trebuie să ajungă acasă, indiferent de preţ. Teoretic, şi eu eram dispus de un sacrifiu financiar, măcar să nu fac noaptea în gară. Dar cum pe fruntea mea nu scrie casă de bani şi nici fraier de ocazie, am zis să văd cât m-ar costa “afacerea” cu ăştia. N-au zis un preţ, doar că e peste 60 de lei, asta doar din autogară până acasă, dar de la gară până la autogară, e cu totul alt preţ. Cum nu aveam chef să arunc mai mult de 55/60 de lei pe transport, că atâta ar fi fost trenul, am zis nu mersi. Şi cum un păcat e răscumpărat, pe telefon, un mesaj îmi luminează noaptea, mai ales că oricât de dornic de aventura eram, totuşi eram obosit de la trezitul la ore prea matinale.

Claudiu, primul şi cel mai de treabă prieten făcut în luna lui mai în Bucureşti, mi-a fost călăuză. Mai întâi cum să fac să îmi fie bine. Şi după aceea, cum să facă să mă ajute să îmi fie bine. Prima dată, indicaţii cum să ajung la Unirii şi apoi la Brâncoveanu. Iar cu telefonul la ureche şi indicaţii rutiere. Şi ce am dedus atât din discuţia cu el, din sfaturile fetei din autobuz şi a altor oameni pe care îi abordam este că bucureştenii sunt foarte vorbăreţi şi foarte ajutători, contează cum îi abordezi şi să le zici mulţumesc frumos, că alminteri, te vor ajuta până îţi va ieşi pe ochi, cel puţin cei de pe stradă. Aşa prietenii ştiu ce şi cum. Mai întreb un cetăţean deloc turmentat dacă ştie pe unde e staţia de N117 spre Unirii şi culmea, şi el căuta aceeaşi staţie şi imediat, scoate telefonul, îl aprinde, intră pe o aplicaţie şi caută pe hartă, staţia lui N117, că vezi, s-a nimerit ca întrebarea mea să îl frământe şi pe el şi i-am servit mingea la fileu. Aflu singurel, cu Claudiu în telefon, era aproape de gară, strategic pusă vis-à-vis de staţia la care am coborât cu vreo câteva minute la gară. Şi cum niciun necaz sau nicio faptă bună nu vine singură, alt cetăţean, ăsta clar turmentat, vine să aştepte autobuzul în staţie. Adică la ora 1 noaptea, şansele ca eu să stau singur într-o staţie de autobuz erau nule. Era culmea să nu vină cineva să intre în vorbă cu mine. Şi omul când a început să papagalicească, să îl mai opreşti dacă poţi. Atâta că nu am aflat măsura de la pantofi şi ce a mâncat la prânz, că în rest, s-a spovedit omul mai ceva ca înainte de Crăciun. Scăparea mea, vine autobuzul, mă scutesc de nişte vorbe ridicate aiurea la fileu şi număr staţiile fără în care să urce sau să coboare cineva până la Unirii. Cetăţeanul turmentat, tot cu vorba, că nu are rost să validez cardul, că nu există controlori. Ceva doar să mă ţină de vorbă, să nu mai ascult eu muzică.

Vine Unirii, văd luna pe cer, mă minunez că rezist cu stoicism atâtea ore. Era 1:30 şi eu eram treaz, teoretic şi cu ceva energie în mine. Claudiu, amabil, nu doar că m-a aşteptat la Unirii, dar a făcut-o având maşina la îndemână. Drumul spre casa lui era o necunoscută în ideea în care la ora aia eu trebuia să fiu pe la Buzău, la jumătatea drumului spre casă. Acasă la el, alte planuri neplănuite. Clar el nu se gândea că va avea musafiri, eu nu bănuiam că voi fi oaspete. Nu tu schimburi la mine, nimic. Aveam de gând să merg la interviu la 12 ziua, să văd un film, să mă văd cu vărul meu, să dau un router şi să mă ţin de plan. După ce sorb dintr-o socată cu grade militare agăţate uşor de ea, devorez nişte nectarine, mai degrabă de poftă decât de foame şi spre norocul meu, prind ultimul meci, Rusia-Coreea de Sud. Ceasul arăta 2 şi puţin şi eram la taclale cu Claudiu, l-am pus la punct cu toate isprăvile de până la miezul nopţii şi cum de sunt în situaţia asta. Treacă meargă, ne-am pus la somn, deşi de oboseală, nu prea mă lăsam furat, şi abia după ce ora avea numele de 4:00, eu am închis ochii. Şi aici se opresc cele 22 de ore în care am stat de strajă în capitală. Imediat după aceste ore de mers şi văzut şi făcut şi vorbit şi simţit spirit aventurier, urmează ziua în care, era cazul să mă îndrept spre casă. Pe mâine. De fapt pe azi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s