Lapte cu orez.


Ca să fiu în ton cu empatia generală vis-à-vis de ziua copilului, m-am gândit să împărtăşesc o amintire pe care toţi o avem, într-o formă sau alta. Se face că e vară, iunie sau iulie, căldură mare, cireşe coapte şi vacanţa abia începută. Desertul care să rupă monotonia compotului de vişine sau de caise poartă numele de lapte cu orez şi puţină dulceaţă deasupra. Dulceaţă de cireşe sau de căpşuni. Acel desert, simplu cum era el, avea o însemnătate foarte mare. Stăteam la bunica mea din partea tatălui şi laptele nu era folosit atât de des dimineaţa. Făcea brânză mai degrabă, smântână, mai fierbea seara lapte să îl mâncăm cu mămăligă, dar dimineaţa mâncam prea puţin lapte. Aşa că laptele cu orez era un fel de happy meal primit cadou din partea bunicii. Şi nu doar eu aveam părerea asta. Eram patru verişori, doi micuţi şi doi mai copţi la ani. Indiferent de anii noştri, desertul ne făcea să ne simţim răsfăţaţi. Mai ales că îl mâncam cald, proaspăt fiert din ceaun, cu borcănelul de dulceaţă de cireşe. Şi norocul făcea să îl mâncăm afară, sub bătaia Soarelui de vară. Şi pe vremea aceea, acum vreo 15 ani să zic, Soarele bătea domol, nu ne cocea de vii prin ogradă.

Cam atât cu desertul răsfăţului nostru matinal. Urmează desertul care nu poate fi replicat de nimeni. Eu voi încerca până la bătrâneţe să transform apa şi faina în ce ne făcea mamaia noastră. Generic îi zice “păturică”, pe internet nu găsesc şi nimeni nu cred că va găsi reţeta. Ea există în mentalul colectiv al rudelor mele, eu, verii mei, mătuşile mele care au stat prin preajma bunicii mele, copiii ei teoretic ştiu reţeta, dar au trecut mult prea mulţi ani de când mamaia ne-a făcut “păturica” şi nimeni nu a reuşit să facă iar această reţetă. Practic, despre ce e vorba? Nu e plăcintă, pentru că nu e umplută cu nimic, nu e tartă, că nu ştiam noi ce înseamnă aşa ceva în copilăria noastră, nu sunt gogoşi, nu e tort, nu e îngheţată, nu e nimic de genul acesta. E aluat de pâine cred, sau aluat de gogoşi dar cu ceva magie pe alături, pentru că însemna că ce aluat ar fi fost, el trebuia întins pe masă, făcute pachețele mici, iar întins şi iar făcute pachețele şi iar întins până când acel aluat simţeai că este foietaj.

Dar nici foietaj nu era pentru că era puţin mai gros şi mult mai pufos decât foietajul din comerţ. Şi mamaia făcea astfel de pacheţele, să zic cam de vreo 10 pe 10 cm şi le ungea cu zahăr şi ulei şi le băga la cuptor. Noi niciodată nu ştiam când le face, ce-i drept nici nu stăteam prin curte atât de mult să vedem ce face mamaia în bucătărie. Dar când le făcea, brusc mirosul, aroma şi ideea că ne-a făcut “păturica” ne aducea instant în curte. Sau mamaia, fiind mereu o mamă cu experienţă, se programa cu făcutul reţetei în cauză exact când se însera, să avem ce mânca la cină, fără să mai cerem şi altceva.

Desertul special de la cină nu era “păturica” totuşi. Erau gogoşile. Din două motive. Doar spre seară mai găsea mamaia energie să le facă, că toată ziua era cu treaba şi lăsa aluatul să crească şi să dospească, dar motivul cu numărul doi este că gogoşile a doua zi dimineaţă erau numa’ bune de umplut cu gem şi mâncate la micul dejun. Era treabă încercată şi dovedită. Oricâte gogoşi ar fi făcut seara, noi mereu ne lăsam o şarjă pentru dimineaţă, ştiam că ne asigurăm micul dejun. Mai ales că aveam gem de toate felurile prin cămară. De la clasicul gem de caise până la dulceaţa de trandafiri, gem de prune şi dulceaţă de cireşe. Oricum ar fi fost, gogoşile nu scăpau nemâncate fără umplutură. Când nu era seară de gogoşi, că până la urmă, câte gogoşi să mâncăm într-o vară, era seară de porumb. Sau de pepene verde, deşi pepenele era cu tăiş dublu, că făceam coadă la toaletă.

Dar porumbul era asigurat. Fie că îl mâncam fiert, chiar înainte să pună apa pentru rufe la încălzit, făcea porumbul, fie că îl mâncam copt, pe jarul de la focul pentru apa de spălat rufe. Porumbul era desertul simplu pe care îl împărţeam sau pe care îl primeam şi de la vecini. Ziua noastră de vară, de dimineaţă până seară era plină cu deserturi. Nu am inclus aici mâncatul fructelor, îngheţata făcută în casă sau dulciurile pe care le mai cumpărăm noi când puneam bani şi luam la pungă de la magazinul din centru. Ci doar la bunătăţile pe care ni le pregătea mamaia noastră. Şi ori de câte ori mâncam, eram cei mai mici copii din curtea aia. Şi acum, ori de câte ori povestesc şi îmi aduc aminte, mă gândesc că am avut cea mai bună copilărie pe care puteam să o primim de la viaţă.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Lapte cu orez.&8221;

  1. Ce mi-ai amintit de copilărie, măi Ovidiu! Parcă amurgul era perioada surprizelor, când mă chema mama de la joacă și mă surprindea cu clătite/brânzoaice/gogoși, când eram în toiul jocurilor și parcă surprizele se țineau lanț. Cred că de-asta iubesc amurgul 🙂 Și da, ce copilărie am avut…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s