Ultimul dascăl.


Astăzi este ziua lui. Am scris despre dascăli şi am zis că îl voi lăsa pentru un text singular pe dascălul din facultate. Aşa voi face. Nu doar că e ziua lui, ci pentru că merită să ştie ce a făcut pentru mine, mai mult decât am încercat să fac eu pentru el. În primul rând, toţi avem un dascăl, acel profesor care te inspiră şi te face să devii un om mai bun în domeniul tău. I-am explicat pe toţi dascălii care m-au format până în facultate şi astăzi tributul meu va fi pentru acel dascăl care m-a sculptat la fiecare oră în toţi anii mei de studenţie. Ar fi trebuit să fie amândoi puşi aici, dar un tribut a fost realizat în luna femeii. Astăzi, când îşi serbează ziua aniversară, îi dedic un text pe care mai mult ca sigur îl va citi mâine. Dascălul meu e un om vulcanic. Este direct, consecvent şi competent. Prima dată când l-am întâlnit, mi-a stat inima în loc, era alt tip de profesor de facultate, era o altă tipologie de om, una cu care nu am avut de-a face în liceu. Trebuia să îl învăţ din mers şi el să mă înveţe în timp ce făceam lucruri, care uneori mi se păreau mai mult decât plictisitoare.

Norocul meu a fost că am deţinut o funcţie de responsabilitate şi am avut acces mai uşor la învăţăturile lui. Ghinionul meu a fost că nu am izbutit să învăţ tot ce ar fi trebuit să “fur” de la el. M-a surprins prin faptul că îşi punea încrederea în mine, chiar şi când eu nu ştiam de unde poţi avea atâta încredere într-un student. M-a surprins prin acte de caritate, mai ales pentru firea lui vulcanică şi lipsa gesturilor care să îi trădeze empatia şi altruismul interior. La suprafaţă, cine nu vrea să îl cunoască, nu ştie de unde să îl ia. Să fie torţionar cu accente amuzante, să fie tartore cu un sarcasm evoluat, să fie un profesor care a coborât armata din pod, să fie un om care vrea să te facă un model pentru cei din jurul tău. Nu ştiu, eu l-am luat aşa cum era. Dacă țipa sau vorbea precum un tată, ştiam că o face cu un scop. Încă din anul I până în ultima zi din studenţia mea, am fost într-o colaborare continuă. El suna, eu răspundeam, el întreba, eu răspundeam, eu voiam să ştiu, el mă făcea să caut unde trebuie. Foarte rar, dar foarte rar făcea posibil ca răspunsul pe care îl căutăm să vină atât de uşor. Aşa am învăţat să caut, să ştiu ce să caut şi cum să pun întrebările.

Am menţionat şi o voi face de fiecare dată, am fost un om norocos în cătănia mea ardelenească. Deşi am fost la ani distanţă de părinţii mei, am avut părinţi şi acolo. Imaginea în oglindă, reversul medaliei, dacă ai mei erau provocaţi cu darul vorbirii, părinţii mei din Cluj erau apoteoza acestui dar. Oameni de comunicare, oameni comunicativi, în slujba comunicării, alături de oameni vorbăreţi. Dascălul nu face nici el excepţie. Prefera să mă sune în locul unui mesaj sau al unui mail. Mă forţa să trec peste bariera ass-book-ului, cum alinta el Facebook-ul şi să socializez direct cu indivizii din jurul meu. Pe parte profesională, am crescut mai repede ca Făt-Frumos. M-a aruncat direct în hăul muncii de televiziune şi radio şi acolo am rămas, plângându-mă doar că nu pot face mai multe din pricina unor motive care nu ţineau de niciunul din noi. Şi mereu, dar absolut mereu, încerca, în toate felurile posibile să mă ajute. Şi nu ajutor pentru un cerşetor, ci ajutor care să mă scutească de muncă inutilă. Şi iarăşi am învăţat să muncesc eficient, nu prostesc. Să muncesc cu mintea chiar şi când ar trebui să muncesc manual.

Aveam dimineţi când îmi dădea trezirea să merg pe câmpul muncii, aveam seri când mă ducea acasă după ce uitam să mai plec de la birou. În fond, aproape îl copiam într-o privinţă. Munceam pentru alţii, munceam pentru mine să le fie bine altora. Aveam acelaşi telefon şi singura diferenţă o făcea faptul că eu eram copil adoptat de Cluj, el era aborigenul neaoş al oraşului. Îi ştia toate secretele şi mi le împărtăşea doar atunci când ştiam să le înţeleg. Existenţa lui, alături de toată echipa pe care a avut-o în jurul său, cu mine inclusiv a fost, pentru moment, apogeul meu profesional. Am întâlnit oameni cu funcţii, interacţionând cu ei într-un mod destul de lejer, ştiind că am pe cineva lângă mine care mă va susţine.

Am fost implicat în o mie şi unul de proiecte, unul mai interesant ca altul şi am învăţat de acolo că nu contează proiectul, ci ceea ce scoţi din el. Ce calităţi îţi şlefuieşti, ce abilităţi îţi dezvolţi. Mai ales că în viaţă, nu voi face mereu ce o să îmi placă, aşa că ar fi bine să mă obişnuiesc cu asta. Astăzi, în ziua în care ar trebui să fie în centrul atenţie, alături de colega lui de apartament, îi scriu textul cu gândul că va reuşi să inspire un alt suflet de student în preamărirea lui ca individ, atât personal cât şi profesional. Pentru câte a făcut, câte o să mai facă, deşi colaborăm mai rar, pentru felul cum se prezintă şi modul cum m-a definit ca om al muncii, îi mulţumesc şi vă doresc să îl întâlniţi, ori pe el, ori pe acel dascăl care să v-ajute să vă dezvoltaţi ca oameni. Domn profesor, vă mulţumesc şi sper să ne vedem la o bere, aceeaşi bere pe care m-aţi convins să o beau, tot de ziua dumneavoastră.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s