Povestire. Episodul 29.


Băiţă. Eram scăldat într-o albie. După ce eram spălăţel şi curăţel, Anița îmi făcea gimnastică. Voia să fiu elastic, să nu mi se încovoaie mâinile şi picioarele de la stat prea mult în scutece. Mânuţa dreaptă la piciorul stâng, mânuţa stângăla piciorul drept, picioarele desfăcute, întinse, bicicleta în aer. Mânuţele pe piept, mânuţele desfăcute. Aşa erau exerciţiile mele acrobatice după băiţă. Apoi la somn cu mine. Dormeam neîntors, în pătuţul meu de la ţară. Vara era o binecuvântare şi pentru mine, nu trebuia să fiu schimbat şi băgat prin scutece. Stăteam liber şi mergeam prin casă ca un bezmetic. Anița se ocupa de mine cât era mama la muncă. M-a hrănit, ştiu şi acum, cu lapte cu orez, lapte cu tăiţei, lapte cu de toate. Eram un butoiaş de băiat. Obrăjorii pufoşi, ceafa straşnică, tare pe picioarele mele, eram falnic ca şi bebeluş.

Anii treceau, eram un copil bezmetic, dar mereu mergeam la ţară. Eu sunt nepot crescut la Anița, sora mea este crescută la bunica cealaltă. Fiind crescut aici, mă simt în largul meu în toată curtea, amintirile de mic copil sunt de aici. Ştiu că dormeam liniştit în pat cu mamaia, tataia era lângă noi în patul pliant. Că era vară şi era mai răcoare dimineaţa, soba tot ardea. Fie că seara făceam mămăligă la sobă şi rămânea focul aprins, fie că dimineaţa, îmi făcea mamaia ceai să beau, soba era mai importantă decât patul uneori. Cu ea adormeam, jucându-mă în imaginaţia mea cu flăcările proiectate pe tavan. Cu ea învăţăm să nu pun mâna. Într-o zi, aveam mere puse în cuptor, să le pap coapte, moi şi dulci. Cu răbdarea mea de copil, n-am rezistat şi am băgat mâna după ele. Imediat cum am pus mâna pe măr, geniul meu a zis ca să ridic mâna. Am ridicat-o, mi-am lipit dosul palmei de sobă şi m-am fript. Mamaia să dea în clocot. Imediat sparge un ou şi îl pune pe mână. Era doctoria cunoscută şi încercată. Nu s-a mai văzut nimic după ce s-a uscat oul. Puteam să îl mănânc omletă. Cred că de acolo mi se trage pasiunea să mănânc mere în orice ipostază. Chiar şi când mâncam mere încă necoapte şi mă certa mamaia că nu le lăsăm să se facă mari. Nu rezistau prea mult, erau prea bune aşa mici şi cărnoase. Ştiam că la coacere or să fie mâncate de omizi sau moi ca banana. Revenind la sobă, ea era caloriferul când veneam de afară iarna şi mă încălzeam punând picioarele pe sobă.

Erau după amieze leneşe, când toată casa era în letargie. După un prânz bun, de obicei duminica, mamaia era în pat la somn, într-un colţ, tataia la fel în camera cealaltă şi eu, cu perna sub cap, cu picioarele pe sobă şi pisica lângă mine. Treceau orele, fără internet, fără telefoane, doar linişte şi un televizor alb-negru dat pe TVR 1. În sobă se făceau miracolele de Crăciun: cozonacii. În sobă mamaia făcea câte-o plăcintă de sfeclă şi mă convingea să mănânc orice mâncare, eram sigur că voi primi desertul mult visat. În sobă stătea o cărămidă pe care o puneam pe podea, să ne încălzim la picioare. În sobă ardea focul, încălzind plita pe care se făceau turtele mele. O minunăţie de mâncare, simplă şi delicioasă. Sau mămăliga rece coaptă pe plită, mâncată la prânz sau seara cu gem. Anii tot treceau, casa şi curtea deveneau cele mai bune locuri de joacă. Foarte rar ieşeam în afara curţii sau mai departe de uliţa mea. Aveam ce face prin curte. Ascunselea cu verişorii mei, ne pitulam prin grajd, în iesle, în pod, pe acoperişul casei, după lada cu mălai. Ne jucam în grămada de nisip şi făceam garaje pentru maşinuţele noastre. Aveam leagăn pe care îl tot agăţăm ba în vişinul din curte, ba în vişinul de la poartă. Ne cocoţam în vişin să ne culegem câte-o jumătate de găleată pentru compot. Ne cocoţam pe acoperiș să ajungem în părul de lângă el, să mai gustăm câte-o pară, chit că era tare ca piatra.

Stăteam cu mamaia prin bucătărie dacă era vreo mâncare să mă fascineze, fie că era bucătăria de vară şi stăteam în fața gurii de la sobă să bag pe foc, fie că eram în curte şi băgam pe foc tocmai lângă cazan, când făcea săpun sau spăla rufele. Indiferent ce făceam, mamaia era acolo. Îmi povestea cum am crescut, cum m-a educat, ce trebuie să ştiu, ce să fac. Cât a fost şi tataia, de la el am avut cele mai bune seri în care râdeam cu gura plină. Ştia bancuri de prin toată ţara, glume de la prietenii lui de etnie rromă, poezii în limba romani, mai făcea precum pisica, de se speria motanul când îl auzea. După ce soarta a zis că rămân doar cu mamaia, copilăria mea a fost mai puţin copilărească şi mai mult serioasă. Nu mi-a luat nimeni simţul umorului, dar când te obişnuieşti ca bunica şi bunicul să aibă grijă de tine, ai vrea să o facă până când vei avea tu grijă de ei. Momentan, orice fac, oricât aş vizita-o pe mamaia, tot ea are grijă de mine. Tot îmi mai pune câte ceva în traistă, tot mai îmi povesteşte din copilăria mea, tot am parte de dragostea ei, după atâţia ani. Mâine, 24 mai, este ziua ei. Poate reuşesc să o văd, poate a doua zi, dar vreau să îi pregătesc şi ei ceva, din suflet, la fel cum s-a îngrijit de mine, atâţia ani, fără încetare, fără să îmi ceară nimic. Doar să fiu cuminte şi să mă ţin de treabă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s