Povestire. Episodul 28.


Începu’ luna iulie, trecu’ vreo câteva zile şi am apărut în scenă. Forfotă şi zarvă mare, se născu primul copil al familiei începute acu’ vreo 2-3 episoade. Era cald, era micuţ, era plângăcios, era firav şi plăpând. Era băiat. Ovidiu aveau să îi spună. După nașul lui. Ionel avea să îi urmeze, să îl vegheze Sf. Ioan. În august, pe o căldură parcă scoasă din cuptor, Ovidiu îşi primea botezul. La ţară la Anița, nu acasă în Focşani, nu în altă parte. Tocmai în curtea mare pe care am vizitat-o încă din 1936, acolo toate rudele şi neamurile cele mai alese aveau să vină să îl vadă pe acest prichindel de băiat cum intră în rândul creştinilor. Mai degrabă Ovidiu intra în rândul bebeluşilor născuţi în comunism şi cu aere de capitalism. Invitaţii intrau pe poartă doar dacă se îmbrăcau în alb. Alminteri, nu aveai ce căuta. Din acest motiv, pozele de la botezul meu sunt albe ca omătul. Doar eu stric peisajul, cu un moț roşu, să nu fiu de deochi.

E sâmbătă. Dimineaţa treaba era în toi, femeile gospodine, aceleaşi de la nuntă, erau în plină pregătire a bucatelor care să hrănească gurile celor veniți de pe alte meleaguri să asiste la botez. Atâtea rude într-o poză am mai văzut doar la evenimente mai tragice. Am avut noroc de vreme. Vara vine oricine, chiar şi de pe Lună s-ar coborî cineva doar să mă vadă. Anița şi Paraschiv nu mai puteau de fericire. Al doilea nepot, fiul fetei lor. Atâta grijă ce am avut parte cât am fost la ţară, nu mai găsesc nici dacă voi plăti pe cineva. Geta era lăuza, veselă, împlinită, toată un zâmbet. Marcel era în putere şi mândru nevoie mare. Se vede în poze, se vede pe chipul lui, se vede cum îşi prezintă fiul, întâiul născut. Veniră fraţii lui, veniră cumnaţii şi cumnatele, unchii şi mătuşile, colegii de muncă, de şcoală. Am o poză, mă uit la ea, de la rude pe care le recunosc indiferent de vârsta la copii care acum sunt crescuţi şi la casa lor. Verişorii mei veniţi la botezul meu, obraznici, mătuşile mele şi unchii mei, în tinereţea lor, ţinându-mă în braţe. Momente pe care doar în poze le mai văd. Acum fiecare este cu viaţa lui, botezurile care vin sunt ale nepoţilor mei.

Se merge la biserică. Ajunseră şi naşii tocmai de la Târgovişte. O Dacie 1300 galbenă, nu mai veche de 2 ani, cumpărată de nașu’ Ovidiu i-a adus. Erau amândoi bucuroşi că pot boteza pe cineva. Una-i cununia şi alta-i botezul. Având copii la rândul lor, ştiau ce bucurie este pe capul părinţilor. Ei îmi vor fi părinţii spirituali. În copilăria mea de după, când veneau la ţară, mă duceam la ei să vadă cum am crescut, să le arăt că sunt cuminte şi învăţ bine. Până acolo, sunt doar un scutec de bebeluş, plângăcios. Naşa Maria, mă ia în braţe până la biserică. Acolo nu mă scăpa din privire, are grijă de mine, mă desfaşă, mă botează alături de părintele Pavel, care a făcut să ne boteze pe toţi patru verişori din partea Galaţiului. Mă uit la mine, sunt pufos şi totuşi plângăcios. Zvâcnesc câte puţin, am plămâni în mine, am poftă de viaţă. Naşa imediat după ce ies din cristelniţă, mă pune în scutecul de bumbac, că aşa era în vremurile acelea. La cât de tare bătea arşiţa, doar în scutec am rămas până acasă.

Ajungând înapoi pe moşie, lumea s-a pus pe petrecut, eu m-am pus la somnic. În patul cel mai mare, din camera de la mijloc, chiar lângă prispă, să mă vadă toată lumea. Tot patul era plin de perne, să nu cad cumva, eu dormeam pe o cuvertură, uşor învelit, să nu mă moleşesc. După aproape o oră de somn, văd că sunt trezit, îmbrăcat în straie de sărbătoare şi scos în curte. Urmează şedinţa foto. Mai întâi pozele cu părinţii şi părinţii lor. Eu alături de mami şi tati şi bunicii mei. Apoi pozele cu mătuşile, unchii şi părinţii. Apoi pozele cu naşii şi părinţii. Apoi pozele cu toţi. Deşi suntem în 1989, deşi nu există aparate digitale, am multe poze. Chiar şi ele alb-negru, atât de bine sunt făcute, atâta fericire citesc pe chipul lor, că îmi sunt suficiente imaginile şi poveştile ca să îmi dau seama ce a fost acolo. Curtea, era plină de corturi. Oricât de mare era moşia bunicilor mei, rudele sunt multe. Ferice’ că era cald afară şi puteau dormi şi în cort, pe paturi pliante. Botezul a fost momentul în care Anița şi Paraschiv s-au luat de mână cu pensia şi au devenit bunici cu normă întreagă. Dar asta-i povestea de mâine, cum am fost crescut de Anița până am devenit flăcău.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s