Povestire. Episodul 17.


Ca să răspund la întrebarea de ieri, e mai slab, să fie şi o mică glumiţă. Nu e musai să fie porc, dar dacă tot avem, de ce să nu îl folosim. Şi aşa pe vremea aceea, nu erau atâtea bunătățiuri ca acum, aşa că fiecare îşi făcea Crăciunul cât mai îmbelşugat cu putinţă. Şi acum să revin la povestirea noastră. Fac ceva ce nu am reuşit să fac atunci când eram copil. Mulţumesc călătoriei în timp că îmi dă voie să fac asta, şi anume să tai porcul, să fiu în preajma lui Paraschiv în timp ce îl perpeleşte şi până când îl duce la stadiul de cârnat pus la uscat sau de caltaboş pus la fiert. Şi pentru că detaliile sunt bijuteria unei povestiri, să vedeţi ce detalii pot oferi. Cel puţin, din ce îmi dau şi eu seama, că în timp ce un porc se află cu răsuflarea dată, nu prea te apucă literatura pe şina spinării. E treabă de făcut şi prea puţin de stat. Totuşi, nu strică să vă induc starea de hărnicie pe care mi-a insuflat-o Paraschiv în timp ce era cu furca în mâini, încercând să acopere porcul cu paie.

E aceeaşi iarnă a lui ’72, tehnologia de atunci era cum era şi pârlitorul pe gaz de azi are drept strămoş paiele de la treieratul din vară şi multă răbdare. Mă uit şi iau parte activ la incinerarea controlată a domnului Ghiţă Guiţătorul şi mă minunez câtă muncă era atunci pentru a transforma un godac într-un cârnat. Multe paie, cred că vreo zece baloţi din aceia mici a aruncat Paraschiv pe porc, să se perpelească bine, să se cuprindă bine carnea. După ce tot părul de pe el începea să se frigă, să ajungă focul tocmai la grăsime, începea treaba serioasă. Cu un dispozitiv parcă scos din mintea lui Da Vinci, o pârlitoare manuală, Paraschiv îndeasă nişte paie acolo şi le dă foc şi printr-o mişcare circulară, spuza din față începe să scuipe foc înspre porc. Un miracol al tehnologiei rurale. Şi tot îndeasă paie, tot scuipă foc, să zic că vreo jumătate de ceas, numa’ asta a făcut Paraschiv. Mă minunam dacă nu îl ia cu năduf după atâta îndesat şi scuipat de foc. Dar treaba e treabă şi un cârnat nu se cumpără din magazin, se face cu efort. Mă ia deoparte şi îmi dă instrucţiuni, el pârleşte, eu rad cu cuţitul.

Trebuie să curăţ pielea porcului, viitorul șoric, de praf şi firele de păr care au mai rămas. Şi începem: pârlea într-o parte, imediat veneam cu un cuţit ascuţit şi aproape că șmirgheluiam săracul godac, iar pârlea pe altă parte, iar cu o mişcare hotărâtă, curăţam șoricul ce avea să îmi bucure papilele gustative. După ce toată pârlitura şi-a spus ultimul cuvânt, urmează cursul de măcelărie pentru începători. Eu sunt foarte începător, tot îmi ziceam că trebuie să învăţ, ce ocazie mai bună decât alături de bunicul tău care abia este proaspăt tată. La fel ca şi cu pârlitul, am instrucţiuni, mai ceva ca în armată. Tăiem mai întâi membrele. Paraschiv ia picioarele din spate, eu pe cele din faţă. De jur împrejur, ca şi cum aş face un oval perfect în jurul piciorului, să îmi imaginez, după spusele lui, că este un picior de porc de vânzare la piaţă, frumos tăiat, numa’ bun de cumpărat.

După ce le punem în albie, îmbibate în sare, trecem la șorici. În fond, carne are destulă, dar șoriciul, dacă nu îl tai acum, se transformă totul în şuncă de mâncat vara cu ceapă şi roşii. Şi cel mai bun loc de șorici este spatele. Apoi puţin de pe burtă, dar foarte puţin că acolo ar trebui să fie viitoarea slană de afumat. Cam vreo doi metri am adunat, aşa pe bucăţi, puse cap la cap, am făcut un sul cam cât un capac de gros. Era de mâncat, era de păstrat, era de savurat.După ce șoricul şi-a dat tributul, urma partea cea mai instructivă. Cine ştia biologia animală, s-ar fi descurcat cu tranşatul porcului, eu m-am mulţumit doar cu operaţiunea de a ţine de el, cât timp Paraschiv dădea cu securea peste oasele mai tari. Trecuseră vreo două ceasuri, noi eram aproape de final.

Porcul din ditai animalul, începea să fie redus la hălci, ciolane, pulpe, ficat de porc, maţele pentru cârnaţi, capul tranşat în două, șorici mult şi multă carne pentru sarmale, ciorbă şi alte minuni culinare pe care le avea de făcut Anița şi cu Paraschiv. Eram aproape de final cu măcelăria, Anița a venit să ne ajute cu detaliile şi retuşurile. Apa de pus la fiert pentru caltaboş, sare multă peste carne, tăiat bucăţele ficatul pentru sângerete. Bineînţeles, cum era să uit să pomenesc de pomana porcului. Am prins-o şi nu am înţeles-o, nici acum nu o înţeleg, dar îmi dau seama că pentru cine taie porcul, e semn bun că îşi poate primi porţia de mâncare imediat după ce îl taie. Mâine e Crăciunul şi cu toate că suntem în întârziere cu pregătirile, la cât de harnici suntem, până seara, terminăm cu toate cele necesare. Vă povestesc mâine ce punem pe masă şi cum sărbătorim în ’72 Crăciunul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s