Povestire. Episodul 15.


Sunt captiv în timp. Am ales să merg pe repede înainte, să văd o minune. O mamă dacă nu te naşte, mai mult ca sigur o mamă te va creşte. Anița este o mamă de excepţie. N-a născut, a crescut. Am înaintat ceasul până în anul în care Anița şi Paraschiv au ales să fie părinţi. Au aşteptat să le vină sorocul, n-a venit aşa că s-au dus după el. Primul soroc e o fată cu părul vopsit de Soare, luminat de poftă de viaţă. E micuţă, drăguţă şi gingaşă. Anița a luat-o de unde era, ştia că îi poate oferi o nouă viaţă, deşi nu i-a dat viaţă. Paraschiv la fel şi-a dorit-o pe fetiţă. În fond, era fata lu’ tata. De mică până când era o femeie împlinită, ea a fost fata lu’ tata. Urmărind istoria timpului, ştiu cum a crescut fetiţa şi ce a făcut. Dar voi sigur nu ştiţi.

După ce şi-au bucurat sufletele cu o păpuşă de fată în casa lor, era cazul să intre în scenă şi un june prim, să îi aducă zâmbete pe buze surioarei lui. Aşa că un băiat, firav şi micuţ, obraznic şi ceva mai harnic, s-a arătat în viaţa Aniței şi lui Paraschiv şi la fel ca fetiţa, n-a fost născut, a fost crescut. Nu ştiu nimic mai mult din poveştile Aniței. Dar acum, sunt prezent, cu tot cu mintea şi cu trupul, să îmi dau seama ce fel a fost. Pentru fetiţa, care avea să fie mama, copilăria a fost plină de culori şi senzaţii. N-a fost plină de sunete. Nici acum nu este plină de sunete, dar e la fel de colorată şi emoţionantă. Anița şi-a dat seama de faptul că fetiţa avea un cadou lipsă tocmai în momentul în care s-a apropiat de ea, într-o zi foarte normală, cu o tăviţă şi printr-o aliniere a planetelor, tăviţa a căzut, fetiţa n-a mişcat.

Atunci, abia atunci şi-a dat seama Anița că fetiţa lor, proaspăt luată în creştere, fiica lor pentru tot timpul ce avea să vină, nu aude. N-a fost capăt de lume, a fost o nouă lume de cucerit. Fetiţa a crescut, s-a bucurat, s-a îndeplinit ca femeie şi ca fiinţă emoţională. Până acolo, fetiţa încă e mică. Încă e gingaşă, încă e plină de poftă de viaţă. Sunt undeva prin anii ’70. Aproape de începutul lor. Fetiţa era un ghemotoc numa’ bun de strâns în braţe. Am o poză, o ţin minte indiferent dacă mă uit la ea acum sau n-am mai văzut-o de câţiva ani. E ea, stând cu ochelari de soare, într-o rochie albă cu bulinuţe roşii, lângă Anița şi lângă Paraschiv, la o nuntă. E o păpuşă. Exact cum erau păpuşile în timpurile acelea, mari, cât un copilaş, cu părul blond şi pufoase în obrăjori. Aşa era şi ea. Nu avea mai mult de un metru dar era toată un zâmbet.

Şi acum, e toată un zâmbet. Şi e puţin peste un metru şi o idee. Dar fetiţa tot fetiţă rămâne. Trec la altă poză, este ea cu frăţiorul ei, mai mic decât ea, atât la trup cât şi la ani. El creşte mai greu, dar şi când creşte, se simte. Acum este un bărbat în toată firea, un stâlp de om. Atunci, era un băieţel firav, luat dintr-o familie lipsită de avuţie şi avea să descopere dragostea de părinţi din partea Aniței şi a lui Paraschiv. Poza pe care o văd, e o poză clasică. Ei doi, micuţi, îmbracăți grosuţ, afară, în zăpadă, prin curte. Era aproape de Crăciun, bradul era şi el prin curte, încă neîmpodobit. Vă povestesc mâine ce copilărie bogată în emoţii au avut cei doi fraţi adoptaţi.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s