Povestire. Episodul 10.


Hai mai repede. Hai mai cu viaţă. Cam astea ar fi cuvintele adresate calului. Până şi el ştie că nu are de ce să grăbească pasul, oricum tot acolo ajunge. Dar trebuie să mergem la trap, să nu ne prindă soarele de vară. Cât ne rugăm noi de cal, drumul se desfăşoară în faţa noastră. De-o parte şi de alta, vedem verdeaţă. Lanuri de porumb, încă destul de mic să te vezi din cap de lan, încă destul de fraged să necesite o sapă bună dată din când în când. Pe lângă porumb, grâul adie precum vântul. E aproape de coacere. Capătă încet-încet un verde gălbior, semn că vrea să prindă treieratul. Contrastul dintre calmitatea câmpului şi tropăitul calului este înălţător. Vrei să mergi la pas, dar vrei să ajungi mai repede, să te pui pe treabă, să scapi de chin.

Am ajuns şi la bucata noastră. După jumătate de ceas de tropăit cabalin, parcă facem debarcarea din Normandia. Sapele se dau jos, calul se deshamă şi se agaţă de lateralul căruţei, să pască din ce îi dăm noi pe parcursul zilei. Mâncarea e pusă la rece, la dos, apa îngropată puţin în pământ, să nu fiarbă până când ne macină setea. Eu, parcă parcă m-aş îndura să mai trag o duşcă din apa de fântână, înainte să pornesc cu prășitul. Dar parcă mi-aş bate joc de mine. Nici măcar nu am dat o sapă peste iarbă şi deja vreau izbăvirea gâtlejului meu. Mă uit la sticlă, desfac dopul, trag o singură înghiţitură, nici într-o linguriţă n-ar fi încăput cât am înghiţit. Asta a fost tot. Setea mea avea să aştepte până ajungeam la jumătatea drumului dintre capăt şi capăt. Şi începem. Anița şi toată gruparea ei de eroine agricole se pun pe prăşit.

Ca un pluton militar bine organizat, fiecare sapă este dată la indigo. Fiecare mişcare este automată, precisă, precum un chirurg. Eu eram avertizat să nu îmi dau peste picior. Eu le avertizez să nu mă facă de ruşine la cât de bine prășesc porumbul. Nicio şansă. Eu încet, agale, dau la prașilă, ştiind că nu trebuie să defrişez coceanul, ele, cele şapte magnifice ale sapei merg înainte pline de avânt patriotic, totuşi, suntem în perioada comunistă. Când eram copil, bunica mea era eficientă şi eu eram doar asistentul ei. Acum, că am ocazia să o văd în acţiune în plină tinereţe, cred că am poposit în perioada când suntem de aceeaşi vârstă, e rapidă, e plină de viaţă, e plină de hotărâre. Prăseşte porumbul de parcă ar fi fost unt. Nicio bucată de iarbă, de știr, de buruiană nu scapă de tăişul crunt al sapei.

Ca un bisturiu, sapa, acest instrument emblematic al ţăranului român, desface iţele vieţii coceanului de porumb. Nu mai rămâne în picioare decât planta întreagă, eliberată de buruieni, curăţată de păcate şi cumva, cumva, făcută mai sprintenă în creştere. Poate absorbi mai multă apă, să nu mai împartă şi cu iarba de prin jur. Iarba nu rămâne de izbelişte. Înainte de prânz, după ce toată trupa de comando agricol ajunge la capăt, revine cu maldăre de iarbă la subraţ, fie pentru cal, fie pentru a aduce acasă, să dea la păsări. Nu se lăsa nimic spre pierdere, spre irosire. Fiecare gest de pe câmp, are o semnificaţie. Până şi porumbul tăiat, spre a rări rândul, e dus la cap sau păstrat pentru vacile care vor veni de la cireadă. Ziua e lungă. Abia ajungem la capăt, vedem canalul care asigură apa necesară unei culturi satisfăcătoare. E prânz abia. Ne punem să mâncăm, fiecare ce şi-a adus. Acum încep poveştile. Mâine continuăm prașila, mai avem încă două drumuri dus-întors şi terminăm de rărit porumbul şi de exilat iarba de pe câmp. Pe mâine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s