Povestire. Episodul 9.


S-a crăpat de ziuă. Eu crăp de somn. Pentru anii mei, ora asta este ilegal de matinală. Aproape că aş ucide acel cocoș care fără nici cea mai mică grijă, îşi face datoria ancestrală. Eu îmi fac datoria copilărească să mă simt ostracizat de cântecul lui. Acum, călător fiind, ora nu este matinală, este nocturnă. La ora la care Anița se trezeşte să îşi facă treburile de dimineaţă, să mă pregătească pentru o zi pe câmp, eu abia închid laptopul după o seară de documentare literară. Să revin la trezire. Dormind în aceeaşi cameră cu ea, îmi este foarte uşor să fiu trezit, dar îmi este foarte greu să mă trezesc efectiv. Ca şi cum ştiu să înot, dar refuz cu abnegaţie să mă arunc în apă dacă nu e nevoie. Totuşi, trebuie să o fac. Câmpul nu se lucrează singur, deşi porumbul creşte singur, cresc şi buruienile prin preajma lui.

Trec repede prin detaliile obişnuite, muls de vaci, dat de mâncare la păsări, pregătit calul pentru ziua agrară. Îi dă apă, îi mai dă să mănânce puţin înainte să fiu înhămat la căruţă, înainte să punem sapele, merindele şi pasagerii în căruţă. Eu încă sunt la capitolul spălat pe faţă, mâncat ceva să mă ţină până la miezul zilei, îmbrăcat mai gros şi prins curaj să iau ziua care mi se arată aşa cum trebuie. Ca un om harnic, care deşi nu are motive să fie, trebuie să fie. Când mănânc mămăliga, mă gândesc la porumbul lucrat de mine, la cocenii culeşi, la boabele duse la moară şi făcute mălai. Doar aşa pot savura o mămăligă cu brânză în deplinătatea gustului ei.

Am devenit erou şi m-am urcat în căruţă, cu burta liniştită de mâncare, cu hainele ocrotindu-mă de răcoarea dimineţii şi cu gândul că am de îndurat. Oricum drumul până acolo, fără suspensii ultramoderne, fără asfalt plat, plin de gropi muncite de ploaie şi la pas domol de cal, mă face să mă trezesc şi să fiu plin de energie. Ba mai mult, îmi aduc aminte că uneori, mă dădeam jos din căruţă să mai fac paşi, să simt ţărâna în vene. Drumul şi pregătirea pentru câmp înseamnă doar o mică parte din ziua de pe câmp. În fond, având porumb într-o parte, sfecla în alta, grâu dincolo, plantaţie de roşii şi gogoşari în partea cealaltă, drumul ţarinii este unul plin de poveşti şi amintiri. Mai ales dacă îl faci la pas, plimbat de cal, cu sapa în spate, seara plin de mulţumire că ai făcut treaba pe care trebuia să o faci.

Mi-a duc aminte că prima muncă pe care o aveam de făcut care mă punea în rând cu oamenii mari, deşi eram un țânc de copil era să car cocenii verzi de porumb pe care îi tăia mamaia, să rărească rândul, să crească aşa cum trebuie porumbul. Fiind verzi, erau plini de apă, erau grei şi simţeam că mut munţii cărând atâtea bucăţi din locul cu pricina până la capul locului. Dar mă simţeam util şi acel sentiment nici acum nu cred că mi-a scăpat. Să mă simt util, să ajut, să nu refuz munca. De acolo cred că a pornit. Fie că sunt călător şi mă uit la Anița cum munceşte, fie sunt un metru şi un zâmbet de copil şi mă pune bunica la muncă, sentimentul de împlinire sufletească tot acolo este. Ziua încă e lungă, merită o povestire mai pe larg, cu detalii de la faţa locului, cu transpiraţia de pe frunte şi sudoarea din mâini în timp ce buruienile îşi găsesc obştescul sfârşit. Pe mâine, că încă n-am ajuns pe tarla.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s