Povestire. Episodul 5.


Eşti acasă când sufletul este crescut într-o casă. Casa bunicilor e plină de suflete. Plină de amintiri, de plânsete, râsete, poveţe, poveşti, deserturi, mâncăruri şi oameni dragi. Mă aflu, ca un călător, în casa lor. Înainte să fiu eu. Înainte să fie mama mea. Sunt primit cu aceeaşi căldură, de parcă simţeau că aparţin de ei. Timpul se vede pe pereţii casei. Sunt tineri, proaspeţi, lipsiţi de urme de viaţă. Nu au creionări ale copiilor, nu au aburi de la mâncare, nu au fum de la sobă. Sunt pereţi inocenţi, aşteptând să susţină mii de amintiri, zeci de ani de acum încolo. Intru pe uşa din faţă, dinspre şosea. Anița era prin grădină, culegea nişte verdeţuri. Paraschiv încă era pe drum. Trebuia să vină. Ştiam că trebuia să vină, am vrut să vin când va veni şi el. Oricum nu le ziceam cine sunt, dar voiam să îi văd în tinereţea lor, aşa cum mi-i-am imaginat din poveştile bunicii mele.

Până să intru în casă, am poposit câteva momente lângă prispă. Mic fiind, mă jucam acolo. Aveam nişte şosele de ale mele acolo. Cu maşinuţele, cumva, reuşeam să îmi petrec destule ore pe prispă, fără să o supun pe bunica la alte griji. Acum prispa, e tânără. Toate coloanele sunt albe. Toate sculpturile sunt abia puse acolo. Azi, casa pare un palat, deşi e mai mică față de cum o ştiam eu. Mai aveau să treacă suficienţi ani până când alte camere vor fi adăugate, până când un garaj îşi va găsi locul în acea curte. Chiar şi aşa, tot peisajul era foarte cunoscut. Uşile erau la locul lor, deşi erau din lemn, nu cum sunt în prezent, din oţel şi sticlă. Ba mai mult, nu toate uşile erau acolo. Doar cele de la intrare. În rest, erau doar nişte perdele cusute de tocul fiecărei uşi. În fond, erau tineri, proaspăt căsătoriţi, zestrea lor nu era atât de impunătoare şi aveau o viaţă înainte să le facă pe toate. Intru în bucătăria de vară, frigiderul din prezent, lipsește. E doar o masă, 3-4 scaune şi soba. Masa nu avea faţa de masă ca acum, din duşumea sau plastic, era pânză albă din bumbac, imaculată. Parcă nici nu apucaseră să mănânce vreo ceva la acea masă. Parcă mă aşteptau, să inaugureze bucătăria de vară.

Nu era încă vremea de prânz. Anița punea de mâncare. Făcea o salată din verdeţuri, gradina parcă era mai matură decât casa. Avea de toate în ea. O văd, aceeaşi femeie harnică, doar cu multă tinereţe în ea. O cunosc, nu mă cunoaşte, rămân înmărmurit cât de frumoasă era în tinereţe, dar nu mă miră hărnicia ei. Ştiam de unde a început cu munca şi ştiu că nu se dădea în lături. Din fericire pentru mine, am prins-o acasă, în alte zile, era pe câmp, îl servea cu atâta loialitate precum şi-a servit gospodăria. Atât ea cât şi Paraschiv. Azi era una din zilele acelea când munca era doar prin curte, doar prin casă. Zile de sărbătoare în care puteai să mai faci ceva treabă şi pentru tine. Cât mai desluşesc camerele şi starea lor proaspătă de a fi, aud cum la poartă opreşte o mașină. O Dacie galbenă, servitoarea lui Paraschiv, fidelă până în ziua în care eu mă voi naşte. Atunci a fost vândută, să fie bani pentru botezul meu.

Atunci îl văd pe Paraschiv, bunicul meu, un munte de om tânăr, sănătos şi harnic. Venea de prin ţară. Din ce îl auzeam vorbind, a fost aproape, pe la Iaşi, pe la Târgul Frumos, pe la Slănic Moldova şi puţin pe lângă Bacău. Destul de lejer comparând cu zilele când bătea Zimnicea, Careiul, Aradul sau Sibiul. Îi era foame, mie la fel, Anița termina cu prânzul. Supă de pui, plină de arome, mâncare de cartofi şi salată de vară, cu toate plantele de prin curte, tot ce avea mai bun de oferit vara care se lăsa aşteptată. Şi mămăliga, mai delicioasă decât orice pâine. Am crescut cu mămăligă, mai degrabă pentru că ei au crescut cu mămăligă. Şi sunt mândru de asta. Am putut să aflu de toate gusturile nebănuite ale mămăligii. Terciul cu zahăr, mămăliga cu brânză la cuptor sub formă de bulz, mălai cu lapte, mămăliga cu lapte, mămăligă rece coapte pe plită. Şi mămăligă rece mâncată cu dulceaţă. Toate astea au fost mâncate în camera cu sobă. Soba în care se făceau cozonaci. Se făceau mere coapte toamna şi iarna. Se făceau turte şi plăcinte de sfeclă. Soba din casa care a fost mai încăpătoare decât orice palat din lume. Mâine poate o văd făcând vreo plăcintă, să aflu când a început cu bunătățile.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s