Povestire.


Preludiu de vară. E cald. E bine. Satul este în haine de sărbătoare. Au trecut mulţi ani de când s-a terminat războiul. Lumea începea să îşi vadă de viaţa ei. Satul începea să crească. Am poposit un ceas chiar la intrare în sat. Mă bucuram de privelişte. Siretul curgea lin, soarele făcea baie în el. Câte-o căruţă îmi rupea liniştea cu un tropăit harnic. Aveau de mers la târg. Oamenii erau frumoşi. Bucuroşi. Au scăpat de necazul războiului. Au dat de necazul unei vieţi normale. Mă uit la fiecare sătean. Văd pe chipul lor mândria. Sunt români, sunt români de câţiva ani. Proaspăt români. Au de făcut pui de români, au de crescut o ţară nouă. Şi mai ales în satul românesc, puiul de român va fi cărămida care va pune osul la treabă pentru o ţară în plin avânt tineresc.

Îmi iau traista, mă apropii de malul râului să-mi scald privirea şi să mă răcoresc pic. Din depărtare, lumea spăla covoare. Apa era călduţă, lumea era ca o albinuţă. Vedeam femei, în costume albe, scoţând colbul din covoare. Lângă ele, ca un roi de albinuţe mai micuţe, copilaşii, la fel îmbrăcaţi în alb. Ei sunt sufletul satului. Ei fac să simţi satul în toată puterea lui. Zumzete de albine, zâmbete de copilaşi, câte un cocoş mai animă zarva, câte-un cuc mai sparge monotonia hărniciei. Mă uit la ei şi parcă îmi vine să mă pun şi eu pe spălat păcate. Dar nu e cazul. Am venit să mă bucur de începutul de vară. Am venit să vizitez o familie în plină creştere.

Sunt undeva mai în sânul satului. Mai am de mers ceva vreme. Dar nici că mă grăbesc. Am toată viaţa înainte, mulţi, mulţi ani în care să îi vizitez. Pe drumul până la ei, fără niciun fel de talent artistic, aş picta zeci şi sute de tablouri. Grigorescu şi al său car ar fi fost mândru de mine dacă reuşesc să schiţez măcar o scenă tradiţională. România rurală este specială. De pe stânga şi de pe dreapta, lumea trebăluieşte. Nici eu nu sunt mai breaz şi îmi fac de treabă. Dau un bună ziua, ridic pălăria la fiecare femeie frumoasă ce îmi bucură ziua. Un “noroc” în stânga, un “să trăiţi” în dreapta, lumea e bucuroasă de vizite. N-o fi sat turistic, dar e sigur e un sat cald. Oamenii te primesc, mai mai să te însoare cu o mândră hărnicuţă şi drăguţă.

Ajung la pripor. Pentru cei mai puţin inculţi în ale regionalismelor, priporul e un deal care urcă şi coboară. Depinde dacă-i iarnă sau dacă-i vară. Iarna derdeluşul şi gheţuşul fac atâtea bucurii celor mici că nu îţi poţi închipui cu câtă greutate îl ai de urcat vara. Priporul supune caii la munci titanice. În timp ce urcam alene, văd o căruţă, plină de lemne. V-am zis că satul e în creştere. Un gospodar, parcă scos din poveste, era în fața armăsarului. Un armăsar negru, un munte de cal. Cu o coamă ca de leu, o coadă prinsă cu roşu, să nu îl deochi. Căruţa, plină ochi de trunchiuri de fag şi plop. Se pare că un nou gard sau un acoperiş proaspăt va fi sădit din toată încărcătura cu pricina. Mirat, stau şi admir, mai mult n-am ce să fac. Cu câte un îndemn voios, gospodarul îşi convinge calul să urce dealul. Încet încet, la pas cu ei, urc şi eu, impresionat de hărnicia celor doi. Mai am puţin şi ajung în faţa porţii care îmi va marca toată viaţa. Dar asta-i povestirea pentru ziua de mâine. Azi mă odihnesc sub un nuc, chiar pe coama priporului, admirând Siretul cum şerpuieşte şi hrăneşte satul Cosmeşti.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s