Bunul.


După bunică, bunicul sau bunul reprezintă cea mai importantă entitate plină de înţelepciune pe care o poate avea un copil în plină creştere. În fond, ai părinţi şi îi vei avea, cu mult noroc, mult timp lângă tine. Bunicii îi vei avea după cum ţi-a fost dat. Bunica mea încă îmi bucură zilele cu longevitatea ei. Bunicul meu mi-a bucurat doar copilăria. Atât. Am avut doi bunici, ca mai toţi din noi. Primul l-am pierdut când aveam zece ani şi nu îl pot descrie prea bine, nu m-a marcat atât de mult pe cât ar fi trebuit. Cel de al doilea l-am pierdut la o zi după Moş Nicolae, trei ani mai târziu. El m-a marcat pentru că satul încare locuia, Cosmeşti, era aproape de casă, puteam să merg mai des acolo, să-l văd mai des. Deşi, cauza principală a fost că acolo am crescut până să merg la grădiniţă şi acolo am stat mai mult în copilăria mea. Memoria mea este plină de serile în care îmi zicea bancurile lui de prin ţară.

Bunicul meu este un om mare. Ca înălţime, era impozant, ca importanţă, era remarcabil. Mă prezentam drept nepotul lui Nea Păchel şi instant aveam recunoaştere din partea vecinilor. Asta în frageda mea tinereţe, când nu aveam nimic ataşat de mine, doar eticheta de nepotul bunicilor mei sau în ultimă instanţă, fiul mamei mele, la fel de cunoscută pe la ţară. Bunicul meu este un om care trebuia să mă vadă crescând. N-a plecat la 100 de ani de viaţă. Nici măcar la 80 de ani de viaţă, nici măcar la 70 de ani de viaţă. Mai avea puţin până la 68 de ani, venise de la frizer şi mi-a făcut iarna mai tristă şi tot ce a urmat, mult mai serios. Cred că îmi pot trasa lipsa zâmbetului de prin poze sau a creşterii mele în seriozitate după acel moment. Dar până la tristeţe, a fost bucurie, mare bucurie, mare poveste, multe clipe pe care le poţi pune în ramă. Tataia, bunul, fiind şofer pe camion până să vin pe lume, a strâns miliarde de poveşti de prin ţară. La rubrica meteo, îmi zicea cum e respectivul oraş, că doar l-a vizitat, îl ţine minte. Şi nu doar oraşele de genul Timişoara, Craiova ci şi acele oraşe mai micuţe precum Zimnicea, Calafat, Carei, Slănic Moldova. Era atlasul de geografie al României din acea curte.

Am învăţat bancuri, glume în ţigănească şi acum aş face pe dracu’n patru să mi le aduc aminte silabă cu silabă. Le ştiu precum Fata Morgana, doar dacă mi le porneşte cineva şi mi se învârt rotiţele din căpşor. Am învăţat să mă ţin de carte. Nu era pe patul de moarte, dar cât eram în preajma lui, niciodată nu înceta să îmi spună cât de importantă este cartea. El a avut şansa de a învăța un semestru la şcoală în copilăria lui şi putea citi la televizor, putea înţelege actele pe care le avea. Bunica mea avea doar două săptămâni de şcoală, prea puţin să prindă ceva. Războiul atunci le-a răpit norocul de un viitor mai strălucit. Dar chiar şi cu toate necazurile de atunci, au avut o viaţă mai frumoasă decât cea din basme. Curte mare, nepoţi frumoşi, copii ajunşi, respectul celor din jur. Aş vrea să zic și viaţă lungă, dar bunica e singura care mi-ar da dreptate. Şi sper să o facă încă vreo zece ani. Bunicul trăieşte printre puţinele poze developate pe film, printre zecile de poze din tinereţea lui, printre poveştile bunicii mele şi printre frânturile mele de memorie.

Ştiu că m-a adus acasă, într-o iarnă. Era greva în învăţământ, a venit după mine de la ţară pe frig, am stat într-un tren îngrămădit până la Mărăşeşti, am aşteptat schimbul până la ţară şi la reîntoarcere acelaşi lucru. Eram în grija lui. Şi aş fi dat orice să am conştiinţa de acum atunci. Să realizez ce bunic am. Să îl trag de mânecă să mă facă om mare. Să îmi dea din înţelepciunea lui. Că din orice defect a avut, m-am ferit. Ştiam ce îl mănâncă pe dinăuntru, ce îl roade pe dinafară şi am făcut în chip şi fel să nu îi urmez calea. Ce am văzut bun, am preluat. Ce mi-a părut din basm, am adaptat. Nu-s mare şofer, dar mă simt mereu un călător. Să îmi caut locul, să descopăr oameni şi oraşe noi. Doar să le văd să ştiu cum sunt, să aflu ceva ce nu ştiam până atunci. Nu-s mare om, nici de înălţime, nici de importanță în oraşul meu, dar încerc să fac lumea din jurul meu mândră. Nu-s bunicul meu, să debordez de poftă de viaţă, de înţelepciune, dar caut să îl fac mândru cu ce moştenire m-a lăsat. Nu-i nimeni ca bunicul meu, niciun bunic nu seamănă, dar cumva fiecare bunic îşi lăsă o amprentă asupra fiecăruia. E moş Crăciunul nostru personal, e persoana care îţi ia apărarea când eşti mic, e uriaşul cel blând care-ţi face copilăria o poveste fără sfârşit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s