Reţeta succesului.


În viaţă, trebuie să ai câteva reţete pe care să le furi, să le înveţi, să ţi le creezi. Eu nu sunt genul de om să vorbească despre reţeta succesului, ci despre o reţetă de succes, dar trebuia să fiu comercial pentru cititori. Reţeta mea este cozonacul. Este desertul pe care l-am comparat cu însăşi copilăria. L-am primit ca desert, ca pomană lângă o lumânare, ca un premiu, ca un cadou de sărbători, ca o izbăvire a tuturor calităţilor mele de viitor bucătar. Cozonacul a fost creaţia bunicii mele, stăteam lângă ea precum un câine fidel, mă uitam, absorbeam cu mare jind iscusinţa ei şi îmi doream să fiu ca ea. Astăzi, sunt ca ea. Cozonacul îl fac să simt copilăria în fiecare metru pătrat din bucătăria mea. Îl fac să îmi depăşesc limitele gastronomice. Este o reţetă uşoară, cu paşi simpli dar care te obligă să îi respecţi aşa cum sunt, să te îngrijeşti de ingrediente şi ustensile precum un bebeluş. Aşa cum tratezi ingredientele, aşa te va răsplăti cozonacul proaspăt scos din cuptor.

A fost un an, încă aveam puterea să merg la ţară când îmi doream, şi în acel an, mă duceam la fiecare sărbătoare mare, când ştiam că mamaia va face un cozonac, fie pentru mine, fie pentru a-l duce la biserică, şi încărcat cu ingredientele în geantă, parcurgeam la pas de tren, drumul Focsani-Cosmesti şi mă comportam ca un veritabil învăţăcel. Nu învăţăm să potcovesc caii, nu învăţăm să sculptez statui, nu învăţăm să despart atomii. Învăţăm să iau oul, laptele, făina, zahărul şi umplutura şi să le dau sens. La modul frugal, cam astea sunt ingredientele. Cozonacul este unul moldovenesc. Pentru mine, este motiv de mare mândrie. Ştiu că există cozonac şi există cozonac moldovenesc. Mai ales făcut de o bunică iscusită. Este apogeul deserturilor pe care le poate avea un copil crescut într-un mod cât se poate de tradiţional. Sunt la răscruce de drumuri şi mă bucur de fiecare sens de mers. Vin din spate, cu reţetele bunicii, cu tradiţiile ei, cu mâncarea ei excepţional de naturală, cu bucuriile mărunte pe care mi le făcea şi pe care vreau să le duc mai departe. Vin din faţă, cu tehnologii, cu călătorii, cu toate lucrurile moderne de care bunica mea se minunează. Cozonacul este omniprezent, indiferent de timp. L-am făcut de Crăciun, când am venit din studenţie pentru prima dată acasă. Îl voi face mâine, în aşteptarea sărbătorilor pascale. L-am făcut în plină vară, l-am făcut când era vreun eveniment neprevăzut, de mare importanţă.

În timp ce scriu, ingredientele stau pe masă. Ouăle, trei la fiecare cozonac, stau în cofrag să-şi tempereze gradele cu cele ale vecinilor de pe masă. Făina, jumătate de kilogram la fiecare bucată minunată, stă să absoarbă căldura camerei. Laptele, nucile, stafidele, aromele, uleiul, stau cuminţi în aşteptarea zilei de mâine. O să mă pornesc încet, cu drojdia făcută maia, cu făină cernută, cu laptele uşor încălzit, cu tăvile aranjate, cu temperatura crescută în toată bucătăria. Vreau să fie acelaşi sentiment pe care îl aveam la ţară. Cu focul aprins în sobă, cu un cuptor aşteptând să înhaţe preţ de un ceas fiecare tavă plină de arome. Bunica mea, o femeie tradiţională, respectă fiecare pas învăţat de la mama şi mamaia ei. Cum ştie, aşa face, mai greu inventează, mai ales că magicul cozonac, nu prea acceptă improvizări. Nu te iartă dacă arzi drojdia, dacă fierbi laptele, dacă pui ouă reci, dacă făina este necernută. Te vei blestema că ai încercat să iei în râs reţeta. Şi din această cauză, consider tot procesul ca fiind un tot unitar. Nu îmi permit să fiu un bucătar iscusit dacă neglijez ingredientele. Nu îmi permit să am pretenţii de la cozonaci pufoşi dacă nu am grijă de felul cum îi prepar.

Pentru voi, cozonacul are sau n-are aceeaşi importanţă. Pentru mine este mai presus ca tortul. Un tort îl faci în toate formele posibile şi imposibile, îl reinventezi, îl cumperi deja făcut, îl mănânci ca un premiu pentru răbdarea de a-l aştepta. Cozonacul îl poţi cumpăra, gata făcut, în folie de plastic, fără să te speteşti. Îl poţi reinventa, cu alte arome, cu alte forme. Îl mănânci de poftă. Dar cozonacul făcut de tine, aşa cum îl făceai alături de bunica, alături de mama, e porţia de fericire pe care ţi-o prelungeşti de fiecare dată. În timp ce frământam la un cozonac, reuşeam să desluşesc forţa pe care trebuie să o ai să îl faci. Înţelegeam durerea de spate când frămânţi kilogramele de aluat. Înţelegeam dăruirea şi grija pentru detalii pe care o are bunica mea la facerea de cozonaci. Acum, sunt în fața sfârşitului meu de ucenic al cozonacului. Mâine, îl voi face cap-coadă, cu gândul la bunica mea, la copilăria mea. Mâine, o să stau cu melodii cu tentă populară, cu un şorţ şi cu ilicul pus la spate. Mâine o să fac ca un simplu cozonac să se transforme într-o evocare plină de emoţii a copilăriei mele. Unii îl au pe Moş Crăciun. Eu am cozonacul moldovenesc, mâncat cât e cald, doar colţul cel mai fraged, umplut cu nucă şi cacao. Eu am puterea să îmi prelungesc copilăria, la fiecare cozonac făcut cu mâna mea, la fiecare clipă de răbdare pe care o investesc într-o reţetă de succes.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s