Deviaţii de opinie.


E greu să îmi dau seama despre ce vreau să scriu pentru că, fie sunt în situaţia în care am prea multe subiecte pentru textul de azi şi nu mă hotărăsc, fie nu am niciun subiect care să merite atenţia şi efortul să îl pun pe foaie. Aşa că o voi lua progresiv, cu ce opinii şi cu ce devieri ale acestora mă mândresc de când mă ştiu. Prima şi cea mai importantă, pentru că am sărit dintr-o parte în alta, de la Ana la Caiafa, este religia, mai bine zis, părerea mea, viziunea mea asupra ei şi modul cum mă raportez la ea. Fiind român, în 95% din cazuri, sunt şi ortodox, fiind dintr-o familie obişnuită, aşa cum se poate defini obişnuitul, sunt şi creştin. Nu cred că sunt practicant, nici nu cred că sunt ateu de primă clasă. Sunt un fel de hibrid ştiinţific cu rădăcini religioase. Poate o fi şi din respect faţă de persoanele religioase din jurul meu, cu care mă înţeleg foarte bine, cărora le înţeleg şi le accept pornirea religioasă şi încerc să păstrez umbre distincte ale creşterii în spirit creştin cu figura ştiinţifică pe care mi-o acord doar din simplul fapt că mă ţine interesat şi interesant.

Au fost perioade când posturile de peste an nu treceau fără să le ţin, deşi eram conştient că făceam pe fariseul, fiind om, aveam scăpări flagrante de moralitate. Au fost perioade când vizita mea în lăcașurile de cult coincidea cu marile sărbători şi cel mult alte vizite neplanificate, din varii motive. Acum sunt în perioada în care nu mai mint pe nimeni, în special pe mine. Nu mă duc la o biserică pentru că aşa fac creştinii, nu mai merg acolo pentru că mă simt mai aproape de divin, nu mai merg acolo că poate printr-o minune, mai scad din păcate. Pe scurt, nu mai merg dacă nu consider că drumul până acolo, şederea pentru orice perioadă cât de scurtă ar fi ea şi acţiunile întreprinse într-o biserică nu mă vor ajuta, cel puţin principial să îmi rezolv o problemă de ordin moral sau sufletesc. Nu mai merg pentru că am doamne în vârstă care îşi găsesc subiect de bârfa fix în biserică, nu mai merg pentru că studiile mele în domeniul jurnalismului şi ştirile care îmi parvin mă conving că preoţii sau preoţia nu mai reprezintă borna de moralitate la care aş vrea să aspir. Nu mai merg pentru că aşa trebuie, nu mai fac anumite gesturi pentru că aşa se fac. Deşi sunt un apărător al tradiţiilor, pe care le consider magice şi mirobolant de frumoase, tradiţiile din biserică sau miturile creştine, fără vreo explicaţie sau un fapt istoric să le întărească, mă lasă rece de multă vreme.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu sunt ateu, dar nici nu îmi permit să mă laud că sunt creştin, dacă nu fac nimic în acest sens. Mai mult, îmi cer şi scuze dacă am sărit calul uneori prin faptul că am ostracizat, persecutat sau argumentat mult prea intens o părere ştiinţifică, luând în râs părerile celor cu înclinaţii religioase. În fond, au dreptul la opinie, oricât de absurdă sau lipsită de dovezi ar fi, fiind o planetă democratică în mare parte din ea, fiecare are dreptul să îşi expună gândurile, dar şi obligaţia să îşi asume ceea ce spune. Privind retrospectiv, cei care mă ştiau de prin perioada în care eram foarte religios, nu m-ar recunoaşte acum, în perioada în care nu mai sunt atât de fervent în credinţa mea, dar nici nu pot sta impasibil şi nici nu mă pot lăsa imperturbat de evoluţia, mai degrabă involuţia religiei sau creştinătăţii în țărişoara noastră. Îmi cunosc, mai degrabă din respect şi curiozitate, părinţii ieromonahi, foarte cunoscuţi, foarte respectaţi, precum Cleopa, Papacioc sau Boca, dar când ştiu că ei sunt abia o mână de oameni la un întreg trib de preoţi plătiţi să fie preoţi, sunt greu impresionat de o slujbă bisericească atunci când ştiu că merg într-o maşină de 100,000 de euro sau când poartă haine bisericeşti cu care poţi hrăni o familie jumătate de an.

În perioada aceasta, sunt sărbători creştine de mare importanţă. Nici nu vreau să le stric valoarea şi seriozitatea în care acestea ar trebui să se desfăşoare. Dar românul, cel puţin prezentat de mass-media, este carnivor consumator. Cine merge la biserică o face din motivele enunţate mai sus, curba lui Gauss se va respecta şi efectiv o mână de oameni, în speţă cei chiar foarte credincioşi, cei evlavioşi vor merge pentru că simt nevoia să fie aproape de divin. Alţii vor merge că trebuie să aducă Paștile acasă, alţii merg că poate se întâlnesc cu un vecin, vreo rudă, vreun prieten pe la biserică, alţii merg că dă bine să fie în noaptea de Înviere la biserică. Eu dacă mă duc, o fac doar dacă vreau, nu mai am ce să demonstrez nimănui, am fost absent, prezent, obligat şi invitat la slujbă încât să îmi dau seama dacă vreau şi simt că e cazul să îmi adaug persoana la numărul de oameni prezenţi în noaptea de Înviere. Este aproximativ acelaşi lucru când te pozezi în cea mai bună ipostază şi te afişezi pe reţelele de socializare şi în mare parte din timp, stai cu cele mai lejere şi cele mai ieftin haine din casă pe tine. Când faci poze la cea mai scumpă mâncare din restaurant şi dimineaţa sari peste micul dejun să te menţii în formă. Când pui poze din vacanţa de acum foarte mulţi ani, că poate provoci oarece mirare sau invidie celor care nu ştiu de unde ai bani de aşa vacanţă, poate singura din ultimii cinci ani.

Ştiu ce aş vrea să fac de aceste sărbători, sacre şi imperios necesare pentru un creştin practicant, vreau să stau cu familia. O să fac pe consumatorul de mâncare, dar va fi mâncarea pe care o voi face eu, cât cred că trebuie pentru familia mea, ce trebuie pentru a petrece o masă de duminică plăcută alături de cei dragi mie. Voi vrea să recuperez ultima sărbătoare pascală pe care am petrecut-o singur singurel în apartamentul din Cluj, ciocnind un ou cu peretele, fără să mă bucur că pot mânca, fără să mă bucur că pot sta şi petrece o duminică liniştită alături de cineva drag mie. Pentru asta nu trebuie să fiu creştin practicant sau unul care e ortodox din naştere, fără voia lui. Eu mă consider botezat creştineşte şi crescut de curiozitate. Oricare ar fi Dumnezeul unora, Allahul altora, Buddha celorlalţi sau pentru cei lipsiţi de zei, dacă aleg să fiu cumva, o fac pentru că aşa mă simt eu împlinit şi împăcat cu mine. Şi nici nu trebuie să mă mint că sunt pâinea lui Dumnezeu dacă eu nici măcar un bob de grâu nu merit.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s