Serial narativ. Șoferul de ocazie.


Când trebuie să ajungi undeva, ai nevoie de o maşină. Când trebuie să ajungi undeva, ai nevoie de şofer. Când vrei să ajungi undeva, ai nevoie de un mijloc de transport. Eu dacă nu am maşină, am nevoie de şofer. Şi dacă nu mă simt şofer, apelez la un şofer. Şoferul este acea specie de om care se abate de la regulile obişnuite de conduită. Şoferul de astăzi, cel care m-a purtat din locul A în locul B este o entitate care poate fi tradusă în mai multe subclase. Orice clasă ar fi şoferul de astăzi, este acel om pe care îl ţii minte chiar dacă ar fi arătat altfel decat te-ai fi aşteptat să arate un şofer de autobuz, de microbuz. La viaţa mea, am făcut autostopul, am mers cu trenul, am zburat cu avionul, am folosit autobuzul, autocarul, microbuzul, camionul, tractorul şi combina. De fiecare dată, era un şofer care îmi făcea drumul mai interesant.

Azi dimineaţă, m-am purces dinspre Focşani înspre buricul târgului românesc, şi anume Bucureşti. Cel care mi-a înseninat dimineaţa a fost şoferul. Un domn ca toţi ceilalţi cu o singură calitate în plus, era responsabil de soarta mea şi a celorlalţi aproape zece oameni care trebuiau să fie în maşină. Eroul de astăzi era pe la un 45 de ani, arătând de 50, cu chef de viaţă de 60. Cu o burtă de bere, o burtă de om căsătorit, resemnat şi puţin stresat de viaţă. La frigul de afară, eu eram cu zece cojoace, cu tremurici pe casă şi cu gânduri de Polul Nord. Dumnealui, o fiinţă aparte faţă de celelalte fiinţe. Avea un tricou, mulat, să îi pună în evidenţă pătrăţelele ondulate de la bere şi mulţi mici, blugi purtaţi de zeci de ani, atât de largi pe el, atât de comozi pe trupul lui, de parcă şi ei erau resemnaţi cu ceea ce vroia să facă eroul nostru.

Ghinionul meu că nu eram într-o dispoziţie prea comunicativă. Eram un “lasă-mă în pace, trebuie să ajung unde trebuie, tot ce se întâmplă pe drum este doar un detaliu de care nu am nevoie să fiu informat”. Dumnealui în schimb, a făcut ca plictiseala şi liniştea din microbuz să aibă un sens interesant. Prima chestie frapantă a fost că el nu acceptă pachete de transportat. Are principii şi nu îl interesează să facă pe poştaşul de la mami de acasă până la studentul flămând de la atâta bere care aşteaptă o caserolă cu sarmale. Norocul meu totuşi a fost că s-a îndurat ca din Polul Nord din maşină a făcut o junglă tropicală. A dat drumul la soba aceea de aerotermă din maşină, că ajungând prin Bucureşti aşa cum am plecat, coborând din transportor, eram tot numa’ apă. În accepţiunea lui, dacă muriţi de frig când urcaţi, măcar să fiţi topiţi de căldură când coborâţi, să fie totul dus la extrem. O altă chestie frapantă, deşi absolut normală pentru cine este obişnuit cu şoferii de microbuz a fost faptul că avea o viteză de te lua cu greaţă. În sate, îşi respecta statutul de vânător de radare, mai ales că avea şi staţie radio comunicand cu ceilalţi şoferi să fie în stare să ocolească amenda pe care ar fi meritat-o cu mare prisosinţă. Viteza lui totuşi, să îi dau dreptate era în scop comercial. Trebuia să ajungă într-un timp normal, util şi total acceptabil în Bucureşti, să şi revină să poată face o a doua cursă pe ziua respectivă.

Deşi, din ceea ce mi-am dat seama, nu prea se îngrămădeşte atât de multă lume într-o zi normală să ajungă în Bucureşti. Cel mult să zici că în weekend sau când se aliniază planetele vei avea parte de un microbuz încărcat, cu toate scaunele ocupate şi cu şoferul nostru foarte grijuliu, atent să nu cumva să primească o amendă, atent ca nu cumva să pună frâne să ţi se oprească inima în gât şi atent că nu cumva mergând prin Bucureşti, sărăcuţul de el, om de provincie, să nu fie acroşat, pupat şi îmbrăţişat de maşinile capitalei, o altă specie aparte, atât de oameni cât şi de conducători. Într-un final, tot drumul trebuia să se încheie. Aici, intervine bunăvoinţa din om. Deşi trebuia să mă lase tocmai la autogară, s-a milostivit de sufletul meu şi m-a lăsat mai aproape de o gură de metrou, pentru ca bagajele mele să nu aibă de suferit de la prea mult drum parcurs la pas. Pentru cine vrea să trăiască pe muchie de cuțit, pentru cine are chef să scape de plictiseală de pe drum, să îşi cumpere un şofer. Un șofer plictisit, rodat de atâtea drumuri repetate obsesiv şi să se lase purtat de poftele aproape maniacale ale unui om care cunoaşte drumul şi maşina de parcă s-a născut şofând.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Serial narativ. Șoferul de ocazie.&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s