Serial narativ. Episod pilot.


Într-o Românie pitorească, plină de oameni demni de a fi eroi de romane şi nepoţii de’ai lui Păcală, îmi doresc să identific personaje delicioase. Acei oameni, acei români pe care îi vezi pe stradă, îi ai în familie, fac parte din neamul tău extins, de pe la ţară, de pe la şcoală, de pe la locul de muncă. Mergi la supermarket şi vezi pe unul cu ticuri şi îţi vine să râzi. Nu cred că sunt singurul, mai mult ca sigur fiecare dintre noi are câte un Păcala, câte un Dănilă Prepeleac, câte un cerşetor devenit vedetă, câte un unchi de pe la ţară care îţi povestea legendele lui din armată. Mai ales că fiind în vremurile în care oricine poate să fie o vedetă, mai ales o una de carton, aceste personaje pe care le voi ridica la rang de artă sunt spuma de la bere, spuma de la must, spuma spumelor. Moldoveni, olteni, ardeleni, tineri sau bătrâni, o să îi vânez ca pe căprioare şi îi voi pune la perete, drept trofee literare.

Astăzi este doar un preludiu, un preambul la ce voi găsi în România mea. Mai ales că România mea se împarte în multe judeţe, în destule oraşe, suficiente sate, cătune, rude şi neamuri, personaje şi naratori demni de luat în seamă. Se face că atunci când stai să analizezi pe alţi oameni, îţi dai seama că poveştile pe care le citeai când erai mic, aveau mai mulţi sâmburi de adevăr, nu doar unul singur. Poate nu am împăraţi coloraţi, prinţese aşteptând să fie salvate sau cai vorbitori, dar compensam printr-o abundenţă şi o diversitate fantastic de mare în ceea ce priveşte calitatea personajelor mele. Eram pe la ţară, în mica mea copilărie şi p’acolo, am fost întâmpinat, cu sau fără voia mea, de bătrâni, de-ai satului, care mă transformau dintr-un nepot în acel nepot, a lu’ Răduță, a lu’ Didina, a lu’ tac’tu. Sau eram văr de a lu’ ăla de la Bucureşti, din neamul lui nea Răduță. Ce ştiam eu ce moştenire fantastică aveam pe capul meu. Dar ştiam ce mă aşteaptă dacă mă las purtat de poveste. Să stau să ascult, efectiv ca un burete, absorbind românescul tradiţional, pitoresc şi ţărănesc pe care îl ocoleam în timpul când bungheam cărţile de studiu.

Era un domn, un stimabil, un vecin de uliţă. Este o poveste de om. Nu doar că mi-a spart capul după ce i-am sustras într-un mod destul de subtil câteva gutui din pomul lui, care astăzi e tăiat şi scrum în sobă, dar felul cum îmi vorbea, chiar şi acum, după aproape 18 ani de când îl ştiu, merită să fie pus în Hall of Fame-ul meu de oameni savuroşi. Îi zice Nea Fane. Nu ştiu ce nume de familie are, nu mă fascinează detaliile astea. Foarte rar întrebam sau întreb ce familii sunt pe uliţa mea. Sunt oameni cu apelativul “nea” sau “tanti”. Dacă sunt bătrânii sfatului sau ai satului, poate ai un “domn profesor”, “părintele de la Biserică”, “neica Ion” bunicul bunicilor tuturor copiilor de pe uliţă. Totuşi, să revin la acest Fane, un Ştefan cel Vesel de la atâtea grade ingerate datorită unei ape vii, fierte şi distilate din prune sau corcoduşe.

Nea Fane, avea sau are un ritual care transcede timpul. De felul lui, e puţin cu un picior în pană, aşa că foloseşte un baston să îşi care trupul din curte până la birtul din sat. Birtul, fiind la o distanţă apreciabilă pentru un om care merge agale, uşurel, bătrâneşte, ai timp să îl vezi pe nea Fane cum se desfată în drumul lui spre izbăvirea lui sufletească. Acea socializare cu gust de prună distilată nu se oprea, fie ploaie, fie furtună, fie secetă pe câmp. Copil fiind, îl luam la mişto, să nu zic că îi furam bastonul ca să nu mai îmi spargă capul, dar acum, ajuns şi el la senectute, îl apreciez ca şi un om care ştie ce vrea de la viaţă. Dom’le, ce atâtea complicaţii?! Lui îi place să ducă paharul la gură, pe program, după o cutumă bine ştiută de el. Niciodată nu sare calul, nu vine acasă nici lopată de beat, nici criţă şi nici măcar mangă. Pleacă vesel şi se întoarce împlinit şi hidratat etilic.

Ultima dată când am fost la ţară, astă-vară, Fane cel şpriţuit şi-a adus aminte de mine. Nu de alta, dar fiind plecat în cătănie peste munţi, tocma’ în Ardeal, am cam tras chiulul de la ţară şi lumea începea să mă uite, cel puţin ştia că exist, dar era nevoie de informaţii suplimentare pe unde a plecat Ovidiu. Şi venind eu, plin de glorie, purtat de vânt, în vizită pe la ţară, să trag şi pe la poarta lui Fane cel cu multe grade. Aceeaşi vorbă, aceeaşi poftă să te facă să râzi, aceleaşi cuvinte repetate ani de-a rândul. Şi cumva, nu cred că mă saturam. Nu eram la fel de fascinat sau de amuzat precum eram în copilăria mea, dar apreciam omul pentru cum s-a păstrat în formolul pe care îl ingera sub forma distilată. Cine ar fi crezut, că vecinul meu, care mi-a spart capul, a rezistat şi încă rezistă eroic, după atâtea damigene şi atâtea cazane de ţuică epurate prin trupul lui. Aştept să mai trec pe la ţară să îl văd, poate se încumetă să bea apă, să îi facă o surpriză şi ficatului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s