Peitho m-a sedus.


M-a sedus din prima secundă de când am văzut-o. Nu avea de ce să fie altfel decât aşa cum a fost. M-a sedus pentru că o vedeam femeie, o vedeam muză, o vedeam sursa mea de zâmbete. Peitho a apărut fulgerător şi a dispărut ca în ceaţă. Cât mi-a acordat prilejul să mă las sedus, am cucerit-o cum am putut mai bine. I-am răscolit amintirile. I-am oferit galanterie sinceră, regretând asta într-un viitor post-apocaliptic. I-am fost prieten drag deşi voiam să fiu iubit şi mai drag. Nu a fost să fie. Dar Peitho persistă să îmi ofere doze de seducţie de la distanţă. Nu mă dezamăgeşte în percepţia mea prin care o vedeam drept femeia pentru care toţi ar trebui să îşi vândă sufletul să o aibă. Mai ales când şi ea face toate eforturile umane şi inuman posibile să îţi demonstreze că merită fiecare picătură de transpiraţie în efortul herculian de a o cuceri.

Se întâmpla ca într-o primăvară târzie Peitho mi se descoperea. Am întâlnit-o la o reuniune de muritori şi eroi de legendă şi ea, zeiţă fiind, mi-a acaparat toată atenţia, deşi trebuia să fiu atent la pereţii albi şi goi din acea sală. Peitho nu făcea nimic. Doar exista, doar respira, doar zâmbea. Şi cu asta m-a prins. Uitasem cum mă cheamă, uitasem că am treabă, uitasem că eram ocupat mental şi nu îmi trebuiau lacăte sentimentale. Totuşi, când o vezi pe Peitho şi alura ei divină, cam uiţi că trebuie să faci una sau alta. Te îndrăgosteşti, te prosteşti, te arunci în Tartar pentru ea. Cu toate că nu a fost cazul, m-am înhămat la toate muncile necesare să îmi câştig locul, într-un mod cât se poate de sincer şi spontan alături de ea. Mai ales că era un joc al tachinării. Ea un spirit tânăr, în plină dezvoltare, eu un muritor mâncat de ani. Încercam să joc cartea creativităţii, ea juca un joc simplu şi eficient. Era frumoasă, avea un păr schiţat parcă din imaginaţia mea, avea un corp pentru care puteai să faci crimă, avea un zâmbet cu care putea elibera o ţară întreagă. Şi pentru că Peitho este zeiţă, nu doar că era aşa cum o descriu, dar şi acum este la fel de frumoasă, chiar mai frumoasă, în fond, mereu te dezvolţi şi te îmbunătăţeşti. Trupul ei acum ajunge la rang de artă umană, mintea ei atinge rigorile înţelepciunii feminine iar creativitatea ei o defineşte.

Peitho a dispărut din atenţia mea doar pentru a se înfăşura mult mai seducătoare decât îmi permiteam să accept din partea unei zeiţe atât de tinere. Pentru asta aveam să plătesc. Peitho nu suporta subestimarea, te seduce şi te aruncă în ghearele lui Cerber dacă o consideri o fiinţă normală, plană şi lipsită de provocări. Şi pentru a intra în graţiile lui Peitho, am început să ascult, am început să îmi doresc să o fac fericită la modul simplu. Toate bucuriile ei trebuiau să fie bucuriile mele, toate dorurile ei din copilărie trebuiau reîndeplinite. Şi fiecare pas mărunt, fiecare pariu cu seducţia pe care îl acceptam, mă apropia de ea. Sau mă depărta. În fond, Peitho mă putea seduce, mă putea face să mă îndrăgostesc până în pânzele albe şi apoi să mă lase naufragiat pe o insulă pustie. În fond, aşa a fost. Am fost îndrăgostit, am fost sedus, am fost galant, am fost fericit. Doar am fost. Cât mi-am dorit să fiu. Peitho, seducătoare fiind, a fost sedusă de propria ei inimă şi s-a lăsat cucerită de un cavaler care şi-a dorit mai mult ca mine, care a fost mai prezent ca mine, care a fost mai dornic să se lase cucerit.

Astăzi, la ani lumină distanţă de Peitho, de zâmbetul ei, mă uit cu jind. Îi admir picturile, portretele, isprăvile, realizările şi acel “ce ar fi fost dacă” la care contemplez mai mereu. Am avut regretul unui cavalerism dus prea mult, am avut regretul unei dorinţe nesatisfăcute, am avut regretul că n-am reuşit să o seduc pe zeiţa seducţiei. Dar nu regret că am fost sedus. Oricât aş fi blestemat şi aş fi tunat în gol, Peitho m-a făcut fericit. Cu sau fără voia ei, am simţit că merită să fac efort să aduc o fată în pragul fericirii şi s-o conving să treacă pragul de fiecare dată în preajma mea. În faţa unei spovedanii sincere, îmi doresc ca Peitho să mă facă să regret amarnic că nu mi-am dorit destul de mult. Trupul ei, mintea ei, frumuseţea ei, calităţile ei, feminitatea ei, toată zeiţa numită Peitho a făcut ca o vânătoare să se transforme într-o cursă cu un singur participant. Totuşi, Peitho m-a învăţat, că destinaţia n-are nicio valoare dacă nu te bucuri de drum, şi ca un copil, m-am bucurat că am putut să o fac pe Peitho să se simtă apreciată, venerată şi adorată. Eu eram doar un păcătos amărât, dornic să facă o zeiţă să-şi împartă inima cu mine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s