Răzbunarea lui Nemesis.


Păr atins de soare, zâmbet blagoslovit de soartă şi o poftă de viaţă fără limite. Nemesis a intrat în viaţa mea precum o cană cu ceai într-o dimineaţă ploioasă de toamnă. Nu ştiam cine e, nu ştiam de ce este aşa, nu ştiam cine sunt pentru ea. Totuşi, ea ştia să tremure în preajma mea, ştia să zâmbească, ştia să îmi răspundă. Nu ştia să îmi spună. Nu mi-a spus multă vreme, foarte multă, a trebuit să treacă toamna, iarna şi primăvara şi ea tot nu reuşise să se spovedească. Simţea, adora, avea un gol în stomac în preajma mea, dar de copilă ce era, de mult ce se simţea atrasă de mine, uita să îmi spună că simte ceva. Nici planetele nu erau aliniate să îmi dau seama, nici moirele nu mi-au descântat viitorul alături de ea, nici avertizat nu am fost, nici aruncat în gura leului nu m-am simţit. Am vrut doar să văd cine este.

Nu mă aşteptam să simtă ceva, nu mă aşteptam să fie plină de emoţii în preajma mea. În primele zile, doar plimbări pe Câmpiile Elizee, admiram grifonii, ne bucuram de Apollo cum ducea şi aducea Soarele dintr-o parte în alta a zilei. În fiecare seară, o conduceam, pe un drum presărat cu natură, către casa ei. O casă mică, un culcuş în care se simţea om, se simţea că trăieşte cu toată emoţia de pe lume. Pereţi vopsiţi cu gânduri şi scopuri pentru un viitor veşnic însorit, un pat să îi domolească pofta de a cuceri lumea şi o masă pe care scrijelea toate pergamentele care o făceau să se simtă mai aproape de visul ei. Nemesis era un copil de femeie, cu o poftă nesăbuită să iubească şi să fie iubită. Chiar dacă nu ştia, chiar dacă nu avea habar cum se face asta, îşi dorea din tot sufletul să aparţină cuiva. O fi fost un alt scrib înaintea mea, or fi fost eroi mergând pe lângă mine, o fi fost felul cum respirăm sau modul cum rosteam cuvintele fără grijă, dar Nemesis, într-un secret profund, mă adora. Mă plăcea, mă iubea în mintea ei. Eu, eram un călător scriitor, munceam să îmi termin pergamentul plin de gânduri, eram responsabil de nodul gordian, împrumutasem una din furcile caudine pentru a mă simţi mai provocat.

Într-o seară, la un teatru de vară, într-o grădină culturală, Nemesis mi-a intrat pe sub piele. Am vânat-o ca o antilopă, am aruncat cu un trandafir în ea, în speranţa că se va înţepa şi va începe să sângereze toate emoţiile, să îmi dau seama ce vrea de la mine. N-a fost să fie, trandafirul a fost fără spini, emoţiile au rămas închise în ea pentru încă o seară, dar vânătoarea continua. Altă seară, alt teatru de vară, într-o agoră muzicală, Nemesis se afla de-a dreapta mea, zâmbind la muzicanţi veniţi să ne încânte. Niciun trandafir s-o încânt, nicio dorinţă s-o descânt. Am stat şi am privit-o, să-mi dau seama dacă Nemesis îmi va ridica pulsul, dacă mă va face să simt că alerg un maraton. O plimbare lungă, poveşti de adormit plictiseala, o ploaie de vară, un popas sub un copac proaspăt înflorit şi Nemesis şi-a deschis inima. Într-un final, şi-a făcut curaj să îmi deschidă uşa casei, să mă aşeze pe un scaun şi să înceapă spovedania. A fost pentru prima dată când păcatul ei era iertat, nu mai devenea păcat, devenea o lecţie pentru ea şi pentru mine. Iubea fără să cuprindă aceeaşi iubire. Era plăcută fără să aibă aceeaşi provocare din partea mea.

Nemesis s-a devoalat în faţa mea, şi-a lăsat trupul să vorbească şi dintr-însa o femeie a ieşit la suprafaţă. O femeie pasională, plină de sărutări, plină de îmbrăţişări, plină de poftă de viaţă. Atunci, răzbunarea lui Nemesis începea să prindă formă. Fără să ştie, fără să îi cer, amândoi începeam să fim prinşi într-un joc al răzbunării simple, eficace şi vorace. Fiecare sărut, fiecare îmbrăţişare, fiecare zâmbet, fiecare rază de soare sub privirea ei, începea să se adune în mine. Ea iubea, eu voiam, ea iubea şi mai tare, eu tot îmi doream. Până când, din toată dorinţa mea şi din toate faptele ei, au rămas doar cuvinte. Cu un porumbel călător în miez de noapte, înşfăcat de o bufniţă înteleaptă, Nemesis m-a lăsat fără păcate. Mi-am luat adio de la sărut, începeam să cunosc gustul răzbunării ei. Era linişte, era neglijență absolută, era o iubire transformată în dispreţ. Nemesis se răzbuna cum ştia mai bine. Îşi trăia viaţa, era mai fericită fără mine, era mai împăcată, îmi arunca mereu suliţe în spate, îmi lasă gura să moară de sete, setea să fiu cu ea, să o îmbrăţişez. Nemesis şi-a atins scopul. Nu că şi-a dorit asta, nu că am rugat-o să facă asta, ci pentru că între iubirea ei pentru ce credea că reprezint şi dorinţa mea să o fac fericită, nici ea şi nici eu n-am ajuns să ne privim ochi în ochi. Ea prea furioasă, eu prea nepăsător. Şi dintr-o femeie pasională a devenit o creatură abisală. Nemesis acum, se răzbună, dar nu ştie. E prea fericită, e prea împlinită, e prea prezentă în tot ce face şi toată nepăsarea ei faţă de mine este o palmă încinsă peste un obraz îngheţat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s