Hemera şi poveţele.


După o noapte dificilă alături de Nyx, toată durerea de cap mi-a fost luată de Hemera. Nu era farmacistă, nu era vraci, nu era vrăjitoare. Dar era o fiinţă înţelegătoare. Ca orice zeiţă, avea puteri care şi acum dăinuiesc, şi cu toate că era sora mitică a lui Nyx, nu se asemăna deloc, aluatul din care era făcută Hemera m-a ajutat să cunosc o altfel de femeie. Şi în fiecare zi, fiind zeiţa zilei, Hemera îmi dădea sfaturi, mă ajuta să cresc. Nu-mi era mamă, deşi putea să fie, nu-mi era soră, deşi aş fi vrut să împărtăşesc onoarea să fiu frate cu ea. Hemera era o povăţuitoare. Un izvor nesecat de argumente şi sfaturi pentru fiecare prostie, mică sau mare, pe care o făceam.

Se făcuse iarnă, pe dinăuntrul meu, pentru că Nyx, dintr-o noapte eternă, a devenit un răsărit prea sec şi aveam nevoie de tratament. Un anume tartore de prin Tartar m-a luat de ceafă şi m-a aruncat într-o barcă pe râul Styx şi mi-a trimis din noapte în zi. Auzisem doar că am nevoie de activitate, că am stat prea mult adormit lângă Nyx. Şi cred că mi-a zis asta prea bine, că Hemera, prima dată când m-a văzut, deja mi-a dat muncile pe care Hercule trebuia să le facă. Ce-i drept, nu era munci imposibile, doar sunt scrib şi pot scrie despre ele că erau munci uşoare. Şi din prima zi, aceasta zeiţă diurnă m-a pus la muncă. Deşi nu era un tartore precum acel tartore din Tartar, Hemera a început să aibă grijă de mine. Şi ca toate grijile, fiecare sfat, povaţă, recomandare, ceartă duioasă şi oftat prietenesc s-au transformat în timp. Dacă la începutul dimineţii mele de om muncitor, Hemera doar mă biciuia cu sfaturi seci, să fac una, să fac alta, să fiu atent şi să fiu cuminte, pe parcursul zilei, până la ultima mea întâlnire chip la chip cu Hemera, devenise mai înţeleaptă decât bufnița Atenei, mai dragă decât vinul lui Dyonisus şi mai preţioasă decât Elena din Troia. Hemera, dintr-un răsărit abrupt, dintr-un duş rece pe care l-am primit pe nepusă masă, a ajuns să fie scăparea din plictiseala nopţii. Dormeam singur, fără Nyx, şi eram sigur că toată ziua, cea mai bună parte din ea, va fi sub aripa protectoare a Hemerei.

La chip, mereu Hemera îmi sufla în suflet pace şi calmitate, deşi era mai agitată ca mine. Fiind harnică toată ziua, îşi trăgea sufletul doar când mânca. Şi mâncând doar merinde fără suflet de animal prin ele, era o oază de linişte şi un om de care nu voiai să te desparţi. Datorită ei, existau zâmbete în bârlogul în care mă retrăgeam să mă fac om cu darul scrisului. Datorită ei, nu sunt analfabet şi pot lega o ştire de un reportaj şi pot încropi un jurnal de un interviu ca să iasă emisiunea bine. Hemera devenise mai mult decât o zeiţă, şi nu doar pentru mine, ci pentru toţi muritorii aspiranţi la rang de eroi şi eroine. Statornicia ei, capacitatea ei de a preda şi povăţui făcea că simpla prezenţă să fie o ambrozie pe care ne-o dăruia tocmai din Olimp. Simplii scribi visau la argumentele oferite de Hemera, eu, mai complicat decât un simplu scrib, ceream sau primeam precum o nuia peste gură, sfaturi să mă calmeze. Nu de multe ori, chiar de fiecare dată, la fiecare nimfă prost aleasă, la câte-o zeiţă care mă punea la grele încercări, Hemera, răsărea negreşit precum Soarele, şi mă calma. Dintr-un om prost-scris cu greşeli de tipar omenesc, Hemera îmi rearanja gândurile, îmi retipărea cuvintele şi mă repunea pe picioare.

Dacă noaptea eternă a devenit doar o noapte seacă, lipsită de Nyx, zilele fără Hemera sunt zile în care pot trăi. Hemera trăieşte, în alt bârlog, cu alte sfaturi pentru alţi scribi. Uneori, mai iau câte-un porumbel şi-l scot pe gură, să o mai fac să râdă, să o mai fac să-mi trimită poveţe nepreţuite. Hemera acum, e mai mult decât o zeiţă, e sursa de început a tuturor greşelilor mele de tânăr scriitor şi epilogul sufletesc pentru toate sucombările inimii pe care le-am îndurat de la câte-o nimfă nestatornică sau de la câte-o muză deloc amuzată de prezenţa mea. Hemera m-a ajutat să nu cad trupeşte şi mental. Era câte-un duş rapid, cu tot cu gheaţă inclusă, cu tot cu recomandări să mă facă să îmi dau seama că Hemera, mereu are dreptate, mereu îmi vrea binele şi până nu dau cu capul de perete, nu se va opri să îmi aducă pansamente. Fără sfaturile ei, sigur nu muream, dar nici cu toate ţiglele pe casă nu ajungeam. Hemera, mulţumesc pentru poveţe!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s