Alb pe negru.


Maestrul Tudor Gheorghe îmi cântă din “Suflet de român”, melodii să mă calmeze. L-am rugat să facă asta. Scriu pentru prima dată supărat. Mâhnit. Furios. Nervos. Enervat. Revoltat. Ruşinat. Mă simt ca un nemernic. Îmi e ruşine pentru cine sunt. Intru în pământ de ciudă că sunt aşa cum sunt. Am văzut trei filme. În toate trei, personajul principal era negru, de culoare, nici nu ştiu cum să îi zic. Că oricum i-aş zice, simt că îl jignesc. Am văzut “12 Years a Slave” şi nu reuşeam să desluşesc diferenţa dintre masacrul asupra celor din Europa din Al Doilea Război Mondial şi suferinţa pricinuită asupra sclavilor din sudul Statelor Unite ale Americii, atunci când plantaţiile de bumbac erau motorul economiei şi negrii, sclavii, erau pistoanele care făceau ca stăpânii, cei albi, să se îmbogăţească. Am văzut ulterior “Life of a King” şi în jocul de şah, a fost prima chestie cu tentă rasistă scoasă în evidenţă. De ce albul mută primul, de ce negrul îi urmează? Filmul, ca şi primul, avea actori de culoare, cu preponderenţă. Finalul a pus negru cu alb într-o dispută să încheie toate disputele. N-a fost clișeic, dar a fost destul de previzibil. Chiar şi aşa, nu înţelegeam de ce ei, negrii, trebuiau să îşi depăşească propria condiţie. Culoarea pielii lor le dictează un destin hotărât din cauza acestor principii?

În seara asta, tot de nervi, am încercat să mă refugiez într-un alt film, ştiind că va fi cu un efect moralizator pentru mine. În afară că la final am auzit citatul pe care tot îl citeam, filmul m-a enervat şi mai tare. Din trei filme vizionate în 4 zile, îmi e ruşine că sunt alb, că provin din aceeaşi rasă de oameni care au bajocorit sclavii în America, aceeaşi rasă de oameni care asupreau africanii din Africa de Sud, deşi Africa este prin definiţie, continentul negru. Aceeaşi rasă de oameni care trebuie să iasă în faţă şi negrii trebuie să demonstreze că sunt egali, doar prin a fi cei mai buni. Şi furia mea, nu vine doar de la asta. Se tot adună, întrebări şi curiozităţi. Îmi dau seama că urăsc degeaba, că mă urăsc degeaba. Îmi dau şi motive, mă cred om realist şi argumentat şi realizez că am ciudă pe cei din jurul meu, că sunt plin de invidie faţă de cei care sunt fericiţi. Şi o zic cu atâta seninătate, pentru că sunt conştient că lor nu le pasă că eu îi urăsc, cum nici nici nu le-ar păsa că îi iubesc. Privesc oameni fericiţi, lipsiţi de griji, de-o credinţă imperturbabilă, răsplătiţi prin bucurii materiale, propovăduind fericirea absolută, fără ca lumescul să îşi vâre coada în mintea lor. Observ oameni care se înfăţişează simpli, răsplătiţi cu lucruri pentru care eu trebuie să îmi vând sufletul şi mintea să le am. Observ oameni răsplătiţi pentru frumuseţea lor şi eu trebuie să îmi vând sufletul şi mintea să fiu pe aceeaşi treaptă cu ei. Observ oameni răsplătiţi pentru că renunţă la carte, se aruncă direct în viaţă, şi ajung să facă doar ce visez cu ochii pe tavan.

Sunt supărat că am renunţat la toată munca mea din Cluj. Şi acum, îmi este clar ca bună ziua că am fost dispus să arunc pe fereastra sute şi mii de ore de muncă, respectul acumulat de către cei care îmi ştiau potenţialul, şi să le zic că nu mai vreau. Că nu mai merit să stau acolo. Că nu mai am niciun viitor. Cu toate că, nu sunt vizionar, nu ştiam ce voi face în clipa următoare, dacă voi mai ajunge acasă sau voi înnebuni de plictiseală, în anul meu sabatic autoimpus. Sunt supărat că oamenii care au familie la mare depărtare, se dau mult mai fericiţi ca mine. Se bucură de banii părinţilor, se gătesc frumos, se înfăţişează frumos. Eu mi-am tăiat viitorul din Cluj, am ales să mă mut acasă, să caut o şansă în Bucureşti, să fiu aproape de familie. De toată familia mea. Toţi suntem proşti aici, nu am ales să plecăm, nu am ales să renunţăm la ţara noastră. Muncim pe brânci, înjurăm salariul mic şi ne bucurăm că ne putem vedea chip cu chip atunci când ne dorim. Sunt supărat că pentru cât potenţial am îngropat prin refuzul să plec în altă parte, atât de mult familism exult când realizez că nu voi mânca bani, nu mă vor mângâia monede, nu o să mă îmbrac cu străinătatea. Sunt supărat că aici, nu am reuşit nici acum să schimb ceva.

Sunt fericit totuşi. Sunt în viaţă. Sunt sănătos, deşi îmi curge nasul. Mama mea mă vede zilnic, mă sărută pe frunte seară de seară înainte de culcare. Nu mă duc să mă fudulesc şi nu mă trag în poze că sunt chipeş ca alţii, stau şi aştept să îmi sune ceasul. Stau şi aştept să mor de plictiseală şi să îmi calc mândria şi să muncesc mai mult decât aş fi în stare să o fac pentru firea mea. Sunt fericit că îmi pot vedea bunica. Sunt fericit că părinţii mei, săraci şi aşteptând pensia, mă pot vedea, iarăşi acasă. Fără niciun salariu, dar cu zâmbetul pe buze. Eu i-aş fi izgonit să îmi dea bani, aşa cum o fac alţii. Dar atunci, m-aş fi urât şi mai tare. M-am abţinut şi încă mă abţin să îmi dau demisia din această ţară. Am o familie care mă iubeşte şi pe care o iubesc prea mult să plec. Am avut ocazii şi oportunităţi de puteam să mă mut şi pe Marte până acum. Mă abţin să urăsc ţara asta pentru că îşi bate joc de oameni buni şi cinstiţi. Nu de toţi. Există, fac lucruri minunate, dar sunt asupriţi de mediocritatea cu care se luptă. Eu, nebun cum mă cred, fără niciun certificat să ateste acest lucru, am considerat că normalul te face mic, te omoară să ai vise mari. Mic, înconjurat de oameni mari, eram considerat fără toate ţiglele pe casă. Astăzi, la o vârstă puţin mai mare, sunt la fel de nebun. Că am renunţat la Cluj, la respect, la funcţii şi la realizări garantate. Sunt aşteptat să fac lucruri mari.

Privesc norii albi de sub cerul albastru şi aştept să încetez a mai purta pizmă pe oamenii fericiţi, cu toate că îi ştiu mai trişti ca mine. Mă laudă lumea că sunt bun la suflet, că sunt special. Eu mă ştiu păcătos, pizmos şi nervos. Pentru că mi-am dorit să muncesc să le fie bine celorlalţi, aşa egoist cum am fost privit. Negru de supărare, am muncit peste program, am stat şi am făcut treaba altora, am stat sub biciul stăpânului, să îndeplinesc planul zilnic. Şi asta mă ţine treaz. Nervii mei vin şi pleacă. Mâine voi scrie despre plimbări prin oraş. Voi scrie despre împliniri şi realizări. Astăzi am dreptul să privesc lumea în alb pe negru. Fără nuanţe. Sunt un om bun şi sunt un om rău. Nu accept să fiu mai puţin de atât. Cred în ceva frumos. Nu cred în ceva prea frumos să mă adoarmă. Mă gândesc la fapte mare. Sunt dispus să muncesc pentru ele. Să transpir, să mă doară, să renunţ la multe, la egoismul meu, la plăcerile stupide care mă ţin în loc. Vreau să fie bine. Vreau să nu mai fiu supărat pe mine. Vreau să nu mai fie lumea supărată că nu am muncit destul. Vreau un curcubeu.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s