Dus şi-ntors.


Sună alarma. Somnul meu nu voia să fie sunat. Dar nici putea să prelungească agonia de a sta în pat. Trebuie să fiu un om de cuvânt şi să o fac şi pe asta. Din fericire, nu sunt trimis să merg prin furcile caudine, nu trebuie să desfac nodul gordian şi nici nu am de urcat bolovani pe munte ca Sisif. Dar trebuie să mă trezesc devreme, mai ales că instalaţia nazală începuse să aibă scurgeri pe coloana. Cred că voi da noroc cu o răceală în zilele următoare, deşi acum doar mă tachinează cu nasul înfundat plin de precipitaţii. Îmi fac curaj, mă salt din pat, îmi fac tabietul să îmi aduc aminte cum mă cheamă, mai ales că apa rece nu doar că te trezeşte dar te şi deşteaptă. Un mic dejun frugal, cât să nu mă certe stomacul că îl las de izbelişte într-o dimineaţă atât de matinală, mai ales pentru o zi de sâmbătă. Alţii ar fi făcut crimă de om să fie treziţi mai devreme de 11 dimineaţa în această zi. Eu am făcut crimă de somn şi am fost în poziţie de drepţi la 6 dimineaţa. La şapte fix deja eram îmbrăcat, încălţat, cu bagajul făcut, căştile pe urechi şi cu gând spre gară.

Nu doar că nasul meu avea precipitaţii, dar în dimineaţa asta şi cerul începuse să se smiorcăie câteva picături, doar cât să mă enerveze că mi se aburesc lentilele de la ochelarii de cal. Atmosfera generală era una seacă, de parcă oamenii se mişcau cu un pistol la tâmplă, nicio vlagă în ei. Ajuns la gară, mirosul îmbietor de cerşetori şi oameni fără vreun mare viitor, m-a întâmpinat şi m-a trezit la realitate, nu că n-aş fi fost destul de treaz de la apă rece. Îmi cer fiţuica de călătorie feroviară şi încep să analizez împrejurimile. Mai aveam un sfert de ceas până îmi venea caleașca agale pe șine. Din fericire, şi voi sublinia acest lucru, faptul că aveam căşti pe urechi, mă scutea să fiu selectiv cu ce vreau să aud, ce vreau să bag în seamă şi pe cine vreau să bag în seamă. Şi faptul că aveam căşti, pentru mine nu însemna că eram surd de sunetele exterioare ci că eram ignorant de rugile să fac pe samariteanul şi să “dau un ban nene” sau să “ajutaţi-mă şi pe mine”. Mai ales că nu eram într-o dispoziţie milostivă şi ştiam ce personaje sunt în jurul meu, chiar nu mi-am bătut capul să scormonesc portofelul pentru sume insignifiante doar să scap de vulturii pleşuvi din jurul meu.

Într-un final, ajunge şi cutia trasă de-o mârţoagă mecanizată şi imediat cum am urcat scările în vagon, m-a trăznit o căldură, de parcă eram dus la crematoriu. Mai ales că afară, nu erau mai mult de 2 grade, înăuntru, mi-am dat şi geaca jos şi cardiganul, să nu transpir inutil pe acolo, mai ales că tatonez răceala, fix o transpiraţie nu îmi trebuia dimineaţa pe frig. Peisajul exterior era dezolant, vopseaua se decojea, dintr-un tren de cel puţin cinci vagoane în anii de glorie, acum era un vagon de clasa I şi altul de clasa a II-a, plus locomotiva. Stau să se pornească, să mă ştiu deja pe drum, să fiu mai aproape de scopul final. Peisajul de afară, câmpul, invita la renaştere. Cel puţin, eram într-un semiproces de primăvară. Zăpada era şi nu prea, desluşeai ceva verde pe câmp, un fel de grâu inocent, de parcă ar vrea să încolţească. Dar ceaţa, densă şi destulă, nu mă lăsa să am nişte fotografii de arhivă. Pe lângă geamul ponosit şi ponegrit de murdărie. Oricum, deşi drumul face mai mult decât destinaţia, de data asta, nu aveam nimic interesant de văzut pe fereastră. Vara, va fi altă poveste, vor fi alte privelişti de povestit.

Prima staţie, Putna Seacă, cea mai seacă staţie pe care o cunosc eu. Opreşte acolo doar trenul personal, doar să urce maxim o persoană, că de coborât, rar mi-a fost dat să văd oameni coborând. E un fel de preludiu pentru Mărăşeşti, oraşul cel mai trist pe care îl ştiu, fără vina lui. Pentru cât de important este pentru trenuri, ca şi nod feroviar, pe atât de lipsit de importanță este pentru autorităţi. Intuiesc, văzând ruine şi epave, că în vremurile împuşcatului, acest mic orăşel avea ceva valoare, nu era chiar un gunoi aflat în calea trenurilor. Acum, doar gara îl mai ţine în viaţă, nu ştiu, nu îmi dau seama din ce poate trăi acel oraş, deşi până acum nu a capitulat. Eu de când fac acest drum de aproape 15 ani, singur, tot observ şi analizez câte poveşti poţi găsi în gară, câte personaje idilice, câţi câini alergând după tine să le înfigi covrigul în a lor coadă. Acum, nu a fost cazul de cine ştie ce analiză, m-am coborât dintr-o calească şi m-am urcat în altă căruţă. Un tren automotor, pentru cine are imaginaţie, un vagon cu motor, o locomotivă cu locuri ca de autobuz. Şi fără vreo mirare intrinsecă pe chipul meu, m-am urcat, eram doar doi călători. La plecarea din Mărăşeşti, am ajuns să fim 6 oameni în tren, fără controlor şi nenea de la pupitrul de comandă, un vatman mai plictisit. Prima staţie, G-ral Eremia Grigorescu, sub pseudonimul mai celebru, Doaga. Nimic interesant, mergem mai departe. Următoarea staţie, nu şi ultima, Cosmeşti, sub denumirea mai cunoscută mie, satul copilăriei mele, unul din cele două sate.

Mă cobor ca paraşutat din avion, aşa de mare e diferenţa dintre podeaua trenului şi sol, merg liniştit către casa bunicii, încă sub ritmurile cântate de telefonul meu. Disting uşor, câte un lătrat, câte un nechezat, câte un “Bună dimineaţa” zis pe furiş. Într-un sfert de ceas de mers, la pas domol, ajung la bunica mea. Mă aştepta, ştia că voi face acest popas în această zi de sâmbătă. Discuţiile noastre obişnuite, poveştile noastre personale, amintiri răscolite şi în şase ore de stat, deja se făcuseră timp de plecat înapoi. Pentru cât tam-tam am făcut pe drum, atât de liniştit am fost la ţară. Depănat amintiri cu bunica, un pic de plimbat prin curte, pe la păsări, reîntâlnirea cu ghemotocul de blană numit căţeluşul curţii şi deja trebuia să îmi fac bagajul spre casă. Astfel de vizite scurte, sunt un fel de doze trase prin venă, să rezist prin cutia de beton în care stau acasă. Şi aşa voi face cât mi-o fi bunica sănătoasă şi cu suflu de viaţă în ea. Până atunci, mă bucur că mă poate binecuvânta cu prezenţa ei şi cu poveştile ei în care oricât de multe studii aş avea, mereu mă simt copil.

Se făcuseră de plecare, înapoi spre gară. Povestea e aproape identică, aceeaşi căruţă cu un singur vagon care se trăgea pe sine, de data asta, erau personaje în vagon. Patru români şi câţiva români mai bronzaţi de felul lor, cu accent specific şi tradiţii mai speciale. Ei făceau atmosferă, vociferau, nu îmi doream să desluşesc, încă stăteam cu muzica prin cap, dar făceam comparaţia între energia lor de a vorbi orice şi liniştea românaşilor, a mea inclusiv de a ne vedea de drumul nostru. Ajuns în Mărăşeşti, n-aveam timp de turism fotografic sau analize contemplative, m-am dus aţă la ghişeu, un bilet spre casă. Domnul foarte amabil, imediat cum mi-a luat banii, la fel de rapid cum am venit la ghişeu, la fel de repede m-a poftit la linia cinci, să nu scap trenul. În doi timpi şi câţiva paşi, deja eram pe peron, urcat în tren, aşteptând să văd mai am de aşteptat. Fix o clipă cât mi-am tras sufletul, fix atunci am auzit fluierul de plecare. Mica mea excursie ajungea la final. Era 15:45 şi eram în drum spre casă. Fericit că mi-am văzut bunica, mulţumit că am idee pentru textul de azi, satisfăcut că n-am ales să lenevesc. Altfel, ce v-aş fi povestit eu astăzi?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s