La pas.


După izbăvirea culinară de ieri, astăzi, picioarele mi-au luat-o înainte şi mă rugau, destul de insistent să le dau drumul afară, cu mine ataşat de ele. Şi cum o zi de sâmbătă poate să fie însorită, călduroasă, numai bună de plimbat, ziua de astăzi a fost plină de ceaţă, friguroasă şi total nerecomandată să mergi mai mult de zece minute prin frig, doar pentru că simţi nevoia. Şi totuşi, inevitabilul s-a întâmplat, fiind un om de cuvânt, cel puţin respect măcar o literă din cuvântul ce mi-l dau, m-am dezavuat din patul meu, la o oră matinală, prea matinală pentru o duminică leneşă şi mi-am făcut curaj să purced într-o mică excursie, foarte mică excursie, printr-un sat, de pe lângă Focşani, să îmi cunosc o nouă bunicuţă, “primită” cadou de la vărul meu, în schimbul unei fapte bune din partea mea. Trebuia, bine, nu trebuia, voiam eu să ies din casă, mai departe de centrul oraşului şi am făcut ca ziua de astăzi să fie o zi de curierat fotografic, trebuia să îi arăt noii mele bunici, poze cu strănepotul ei, un bebeluş la un an şi puţin peste jumătate, activ ca un electron prin acceleratorul de particule. Şi alte poze administrativ-locativ-birocratice, pe care era frumos să i-le arăt pentru a ştii cum se prezintă situaţia din care, am făcut parte astăzi.

Savoarea textului nu se afla în ideea că am fost porumbel călător cu o tabletă în spate, bileţelul modern prin care am expus acele fotografii bunicuţei recent întâlnite. Ci mai degrabă, o poftă nestăvilită de a merge pe jos. Mai întâi, deşi puteam să iau autobuzul de acasă până la autogară, că e o oareşce distanţă, mai ales pe frig, o simţi bine în obraji, am luat-o pe jos, să simt că merg cât mai mult pe ziua de azi, că simt că sunt într-o mică aventură, ca la Hobbitul. Mersul în sine prin oraş, nu merită prea multă atenţie, oricum toţi mergem prin oraş, ştim cum e, mai ales dacă eşti concentrat pe alte lucruri mai importante sau porţi discuţii cu partenerul/partenera de plimbare. Eu, meloman, mă plimb ascultând orice fel de muzică, parcă sunt mai eficient în mişcare aşa. Observ doar ce captivează ochii mei, mă concentrez la părţile vizuale, pe aspectele mai uşor de transpus în scris şi prea puţin pe claxoane de maşini în plină dimineaţă, pe pălăvrăgit inutil cu scăpări şi eschivări ale limbii române. Oricât aş aprecia să ascult poveşti de viaţă, le ascult dacă pot să privesc omul în ochi, nu când merg la pas. Aşa că până la autogară, câte melodii au trecut, atâtea gânduri despre cum o să fie am avut. Transportul şi transportatorul era unul obişnuit, un microbuz, pe o rută mult prea circulată, săracul şofer, cred că avea un tabiet de a merge pe acel drum, cred că şi legat la mâini, tot manevra volanul respectiv. Kilometrii se înşirau rapid, deşi ceața fiind, ai fi zis că se cere atenţie şi viteza redusă. N-a fost să fie, şi până s-a încheiat a doua melodie de când mă urcasem în microbuz, m-am şi dat jos.

La întâlnirea cu destinul, nouă bunică, mi-am dat seama că mi-am întâlnit nașul la capitolul cuvinte vorbite pe minut, la idei exprimate pe secundă şi la pofta de a vorbi. Cu toate că eu, licenţiat în ale comunicării, nu mă gândeam că o să fiu dovedit de o bătrânică în dorinţa de a povesti, cu toate că, iniţial, nu adresasem nicio întrebare. Doar m-am prezentat, ştia de ce venisem şi în secunda doi, m-am trezit cu o istorie povestită, istorioara ei, plină de poveţe, plină de poftă de viaţă. Deşi mereu îmi spunea că mai are câteva staţii până ajunge la ultima gară, în glasul ei nu se observa resemnarea. Mai degrabă, ştii că până îţi este scris să te uiţi la tavan cu o lumânare la capul tău, să faci ce ştii mai bine, cum poţi mai bine. Şi tot ce îmi povestea, îmi bătea în ceafă ca un semnal de alarmă. Că sunt alte priorităţi, dacă ai altă viaţă. Nevoile dumneaei erau fântâna cu apă, că fără apă nu faci nimic, o masă să mănânci, un pat să dormi şi un acoperiş să nu te plouă. N-am auzit de verificat cont de facebook, n-am auzit de urmărit seriale sau emisiuni pentru că se plictiseşte, n-am auzit de griji că i-a picat semnalul la telefon sau că nu ştie cu ce să se îmbrace a doua zi. Grijile ei, insignifiante şi totuşi esenţiale, erau să îşi ducă ziua cât mai bine, să o asculte picioarele, să aibă poftă şi putere de muncă, să aibă grijă de curtea ei, să îşi ducă viaţa, cât mai e din ea, aşa cum poate mai bine. După câteva ceasuri de povestit, istorisit şi ascultat perplex, cu gura căscată, la ce viaţă poate avea cineva, până să o întâlneşti şi după ce vei fi plecat, stai să gândurești o perioadă. Stai să analizezi ce ai făcut până în acel moment cu viaţa ta şi ce vrei să faci în continuare.

După ce mi-a fost timpul ca să îmi ispăşesc şederea, m-am retras înapoi spre drumul meu, mulţumind pentru găzduire, prânzul oferit din inimă şi orele în care m-am simţit ca un copil mic, ascultând basme din realitate. Picioarele mele, totuşi, nu s-au săturat şi cu toate că puteam să aştept caleașca autopropulsată spre casă fix din locul în care m-a lăsat, am preferat să o iau la pas, cel puţin până când o vedeam venind spre mine. Simţeam nevoia, să respir pulsul acelui sat, ştiam că sunt destul de aproape de natură, pădurile Vrancei fiind la câteva aruncături de băţ mai în dreapta, o apă fără stare mai spre stânga şi un sat liniştit de duminică în faţa mea. Tot mergeam, tot mă gândeam la căldura ce vreau să vină, să pot lua un deal la pas, un munte, un alt sat, mai cocoţat în creier de munte, să îl aduc până jos, mergând metri peste metri, kilometri peste kilometri. Pentru că atâta mai puteam să îmi doresc, după ce ascultasem povestea acelei bunicuţe. Să merg, să nu mai am griji prefabricate, dacă am semnal, dacă mai am baterie, dacă am credit, dacă am cravată pentru cămaşa asta. Şi deşi, picioarele mele nu primiseră tot drumul de care aveau nevoie să se calmeze, cel puţin au fost păsuite de a îndura pofta de a explora şi a se aventura în excursii montane. La final, după ce mi-am văzut caleașca venind, drumul spre casa părea epilogul unei învăţături pe care ar fi bine să o repet cât de curând. Până atunci, grijile noastre n-au nicio valoare pe lângă grijile bunicii mele. Ea trăieşte aşa pentru că este fericită cu traiul ei. Noi, tot nu reuşim să fim fericiţi, cu toate că nu mai avem grijă de apă, de o masă caldă, sau un pat cu acoperiş deasupra noastră. Bine ar fi să nu mai fim apăsați de griji.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s