Hai noroc!


Să facem un mic experiment atletico-literar. Să scriem un text în timp ce ascultăm melodii de nuntă, să vedem cât de mult vor dansa degetele mele pe tastatură şi câte sârbe voi aduna în jurul unor cuvinte esenţiale. Aşadar şi prin urmare, melodia zice de mire şi mireasă, naș şi naşă, invitaţi şi sarmale. Eu zic de altceva. Că nunţile din România se aseamănă dacă educaţia se opreşte prin liceu sau nivelul intelectului roieşte în jurul tradiţiilor respectate cu sfinţenie, fără a înţelege sensul lor şi făcute pentru că se fac de când se ştie şi nu e frumos să vii tu la nuntă cu alte tradiţii. Ca noroc pentru mine, nu am fost invitat la prea multe nunţi, nu m-am însurat în fiecare vară, nu am avut chemări la prea multe astfel de evenimente. Dar le pot compara cu evenimentele contrare lor şi anume parastasele şi înmormântările şi acolo ca şi la nunţi, românii au tradiţii cu nemiluita, unele cu sens, altele total absconse ca şi semnificaţie, dar totuşi, se fac, iar cei tineri, eu în speţă, ori stau să întreb de ce se face aşa, ori nu pun nicio întrebare şi merg cu turma.

În meniul nunţilor, înmormântărilor, botezurilor, parastaselor, mai completaţi voi cu ce am ratat, există mereu sarmale. Dacă nu sunt sarmale, e ceva care se serveşte cu mămăligă. La alegerea fiecăruia, nişte cârnăciori, nişte pui fript, nişte ficăţei, nişte peşte. Din fericire, la ultima nuntă la care am fost, la surioara mea, meniul nu a fost unul la care să mă întreb ce caut eu acolo. Ce-i drept, nu prea am fost atât de concentrat pe meniu, doar nu sunt fratele miresei ca să îmi aduc aminte ce am mâncat. Dar îmi aduc aminte din legendele celor care s-au tot măritat/însurat/căsătorit pe la ţară, că există nişte taine pe care e bine să le respecţi. La mire vii şi îi razi barba, chiar dacă el de felul lui nu poartă barbă, şi este proaspăt bărbierit zi de zi, nu doar în ziua nunţii. La mireasă, rupi cozonaci deasupra capului şi apoi îi dăruieşti, şi aici chiar am uitat să întreb de ce. Cred că e şi la botez asta, şi la tăiatul moţului şi la parastas şi la alte evenimente unde există şi se află în peisaj tradiţia românească de a face lucruri pentru că ele se fac din moşi-strămoşi.

Ca şi idee, se tot cântă în urechea mea, încă sunt la sârbe oamenii cu har muzical. Ritmul este unul alergat, aşa că şi eu ţin pasul destul de bine cu ceea ce se cântă, pe parte literară. Revenind la magica noastră nuntă, una la modul general, pentru că la sora mea fiind emoţionat şi mândru că bifez nunta numărul doi ca şi invitat, nu am stat să fac pe domnul cercetător să îmi dau seama ce se face şi de ce se face. Dar pot să îmi aduc aminte din exorbitantele discuţii şi inepuizabilele tradiţii pe care le-am pomenit când eram mic copil la ţară şi tot auzeam de obiceiuri de nuntă, de parastas, de înmormântare, de pomeni săptămânale şi lunare. O altă tradiţie este să îţi exprimi, vociferant, clar şi coerent, cel puţin asta este ideea, să îţi exprimi fie bucuria, nuntă fiind, fie tristeţea, înmormântare fiind. Prin urmare, există lăutari de veselie, cântând de toate lucrurile vesele de pe lume, cu mireasa dezertând de la părinţi pentru noii părinţi, cum trebuie să îşi declare iubirea veşnică noii familii, chit că până la nuntă, în vremurile actuale, oricum ai de-a face cu familia viitorului soţ destul de mult încât să îţi faci o părere la ce “casă de nebuni” te vei duce de bună voie şi silită doar de o iubire sinceră. La partea negativă a evenimentelor din viaţa omului, incluzând aici şi moartea, există lăutari şi cor de oameni trişti, bocitoarele, oarecum o ruptură din calitatea muzicală a lui Bocelli. Sunt sunete pe care ar fi bine să le înţelegi, pentru că evocă tristeţea, boceala devenind un mesaj criptat pentru a ridica la cer sentimentele pe care familia le urzea pentru cel aflat pe masă cu lumânări la cap. La botez sau tăiat de moţ, doar dacă insişti să îi aduci copilului ofrande muzicale, îi serveşti şi lăutari la purtător.

Continuăm cu trilurile tradiţionale, în ton cu ceea ce urechea mea percepe cu atâta veselie din versurile cantautorilor de nuntă, este că la nuntă mereu vor fi personaje iconice, emblematice, generice, personaje care dau savoare nunţii. Şi nici măcar nu vorbesc despre eroii principali, mirele şi mireasa, doi copii mergând pe un drum nou, plini de emoţii şi cu morcovul în mână dacă nunta va ieşi bine şi lumea va fi mulţumită. Nu-i vorba dacă le vor ieşi banii, dacă vor plăti restaurantul, ci să nu aibă parte de vreun invitat mai vesel de felul lui care uită să numere paharele de vin, de vreo invitată care uită să îşi ţină hainele pe ea la nuntă, de vreo rudă trecută peste anii tinereţii şi încercând scamatorii dansante menite a înveseli atmosfera şi rezultând în pantaloni crăpaţi în cursul călătoriei, de rochii călcate pe mândrie, de pantofi aruncaţi pe te miri unde, de privelişti pe care nu ai vrea să le ai în albumul final cu care să te mândreşti după ce se termină evenimentul în sine. Dacă ne referim la evenimentele celui plecat dintre noi, acolo cel mult vei avea zeloşii, oamenii care vor plânge peste o limită decentă, decartând lacrimi care în mod normal nu s-ar găsi dacă cel sucombat ar fi fost cu suflarea întreagă. Vei avea oamenii care după slujba ce rezultă într-un sicriu acoperit de pământ şi udat cu vin, vor da buzna la mâncare, la pomana de după, la băutura care în mod imperios va trece o supărare, va face ca prezenţa celui “autoinvitat” la înmormântare să nu treacă neobservată.

Cu mare părere de rău pentru cititorii care sper că începură să caute melodii de nuntă sau de boceală să îşi închipuie cum decurge scrierea mea, textul oricum s-a întins mai mult decât o nuntă de noapte, când la crăpatul zorilor, invitaţii se autoinvită către casă, cei din familie se aşează pe scaun, îşi trag sufletul, se descalţă să îşi simtă picioruşele eliberate de teroarea noilor pantofi cumpăraţi doar pentru nuntă, oamenii mai conştienţi, mireasa, mirele, nasul, naşa, şi alţii de pe acolo vor începe să adune cadourile, plicurile care vor plăti meniurile, vor face pe contabilii, vor mulţumi localului, şi se vor minuna cu dragă inimă că au făcut-o şi pe asta. Dacă e nuntă se vor gândi la botez, peste un an sau doi, dacă e botez, se vor gândi la tăiatul moţului, dacă au trecut toate astea, zilele de naştere vor fi uşor de suportat iar înmormântările rudelor ajunse la senectute vor veni când se va pomeni expresia: “a murit de moarte bună”. Ca în fond, şi moartea dacă este să vină, o va face cu mult bun simţ, exact atunci când trebuie, chiar când nu te aştepţi. Aşa că hai noroc să trăieşti române, duci o viaţă plină de tradiţii emoţionante, greu de înţeles, uşor de reprodus în scris, foarte greu de explicat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s