Datoria morţii.


Suntem datori cu o moarte. Suntem datori cu o viaţă. Textul vine în urma vizionării filmului Troia din 2004, că tot s-a împlinit o decadă de la prima lui vizionare. Şi văzând atâţia soldaţi împroşcaţi cu câte-o suliţă sau cu o sabie la gâtul lor, m-am gândit la spusele lui Ahile: “Zeii ne invidiază pentru că suntem muritori, suntem datori cu o moarte, trăim în frică ştiind că mereu ziua de azi va fi ultima noastră zi de trăit, şi asta ne dă un sens pentru a trăi”. Eu sunt dator cu propria-mi viaţă pentru a o trăi aşa cum cred de cuviinţă că trebuie să o trăiesc. Tu ai aceeaşi datorie şi oricare dintre noi plătim la final, tributul unei vieţi trăite aşa cum ne-a fost dat să o trăim.

Nu mai stăm în epoci în care destinul ne este dictat de moire, de zei, de soartă, de legi scrise şi nescrise. Stăm într-o lume în care, la modul absolut, fiecare are o libertate în a alege viaţa pe care şi-o doreşte. Te poţi naşte sărac şi poţi muri sărac sau cufundat în aur. Te poţi naşte fiu sau fiică de magnat şi te poţi trezi sărac lipit pământului. Viaţa îţi dă norocul să te naşti inteligent nativ şi să îţi arunci mintea în leneveală şi în mulţumire de sine pentru tot ce ai. Sau te poţi răscula împotriva propriei firi şi poţi face lucruri pentru a fi pomenit şi după moarte. Eroii din antichitate îşi doreau mai mult decât oamenii obişnuiţi, îşi doreau ca numele lor să depăşească graniţele timpului şi poveştile despre ei să aibă ecou până la finele veacurilor. Unii chiar au reuşit, altfel nu am fi ştiut de Ahile, Agamemnon, Ajax, Hector sau Paris. Pot fi doar închipuiri literare sau denumiri generice pentru oameni bravi care au crezut în ceva. Dar la fel de bine, eroii naţiunilor sunt şi oamenii care şi-au scris propria istorie. Pentru că istoria este scrisă de către câştigători, cuceritori şi triumfători de oameni. Istoria îşi aduce aminte de pierzători doar pentru ca cei cu laurii victoriei să crească în importanţă. Dar fiecare dintre ei se aseamănă în punctul final. Fiecare erou, filosof antic, rege din poveste sau magnat al zilelor noastre va traversa Styxul şi va lăsa doi bănuţi auriţi cârmaciului.

Eu, nu am avut noroc şi baftă să îmi tai răsuflarea mult prea des, să simt că am o viaţă de trăit. Dar nici nu mi-am închipuit că voi fi veşnic, să îmi permit să iau în derâdere ceea ce mi se oferă şi să le las să treacă pe lângă mine. Fiecare dintre cei care se simt unici, că toţi dintre noi de altfel, să facă bine să-şi lase amprenta pe pământ. Şi dacă mă vor pomeni doar două generaţii că am adus o bucurie celor din jurul meu, am trăit pentru un popor de oameni care au râs datorită mie. Şi dacă mă vor pomeni în cărţi, la mult timp după ce oasele mele vor fi un praf în timp, vreau să ştiu că am trăit scurt şi bine, lung şi complet sau aşa cum mi-am orânduit încă din vremurile în care nu ştiam ce viaţă merit. Tu, cel care citeşti, faci la fel, mergi pe un drum uşor bătătorit de realizările tale din prezent şi îl asfaltezi cu visele tale pe care ţi le doreşti împlinite până la finalul finalurilor. Viaţa este ca Styxul, va curge, cu sau fără voia noastră, nisipul din clepsidră mereu va picura câte o clipă care merită să fie trăită intens, mereu inima o să ne bată şi o să tragem aer în piept, şi dacă stăm precum un sac de cartofi în pat şi dacă ridicăm oraşe întregi cu mâinile goale.

Sunt într-un sfert de viaţă, am iubit cum am ştiut şi aştept să iubesc mai mult când nimfa mea se va preface din năzuinţă în fiinţă reală şi palpabilă mâinilor mele. Am învăţat după pofta minţii mele şi am mâncat idei ca un flămând în căutare de potolire a unei pofte nestăvilite. Am muncit şi îmi doresc să tot muncesc, cu sau fără un bici în spatele meu să mă împingă spre rezultate. Am trăit în familie, am trăit în ţara mea, am trăit în oraşe diferite şi m-am bucurat în toate locurile în care am fost. Am văzut datoria morţii plătite înainte de vreme şi chiar datorii achitate fără să fiu prezent să-mi pot aduce omagiul. Am văzut cum omul, în măreţia lui, uită că este mic şi scapă din vedere lucrurile care îl fac să trăiască. Un zâmbet de copil nou născut, un surâs de soţie iubitoare, o lacrimă de dor a părinţilor, prietenii legate din copilărie până între patru scânduri şi momente în care uiţi că oricât vei acumula în viaţă, îi vei fi mereu dator vieţii. Nu sunt rege să vă comand şi nici înţelept să vă împart sfaturi despre viaţă, dar trăiţi-o aşa cum va comandă inima şi cum vă îndeamnă mintea voastră. Fiţi precum Ahile şi lăsaţi-vă semnătura în istorie. Propriul vostru erou.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Datoria morţii.&8221;

  1. Cred că e unul din articolele cele mai motivante pe care le-am citit. Fără sfaturi, dar sunt cuvinte care amintesc cine suntem și tot ce putem face. Mi-a prins bine că l-am citit acum :).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s