Excursie la pas.


A fost o zi normală, ca toate zilele de până atunci şi ca următoarele care aveau să vină după acea zi. Mă trezisem, buimac de somn, la o oră la care în mod normal, pentru o zi normală, abia mă pun să dorm. Îmi doream să ies, să îmi întind picioarele, să străbat câţiva kilometri, singur, doar eu şi cu natura. Ceasul arăta dimineaţă, dis-de-dimineaţă. Parcă eram la fabrică şi trebuia să fac naveta două ore până la lucru. Până m-am dezmeticit, până mi-am făcut curaj să mă îmbrac bine, până mi-am pregătit micul dejun, dimineaţa se prezenta ceva mai bine. Nu eram chiar furnică matinală. Concuram totuşi cu ora de trezit a părinţilor, matinali de excepţie. Concuram chiar cu emisiunile matinale şi modul lor de trezire. Cu noaptea-n cap şi cu somnul construit de aşa natură încât ziua să aibă sens.

Îmi pregătisem câteva merinde simple, covrigi să ronţăi, mere să am ceva energie, o sticlă cu apă, micuţă, oricum voi găsi pâraie prin drum să mă adap. Şi aşa nu sunt mare consumator de apă, mă hidratez din fructe mai toată ziua. Uniforma de lucru avea să fie ceva cu tentă militară, pantaloni largi, bufanţi, cu buzunare încăpătoare, tricou din bumbac să îmi ţină de cald, o bluză pe corp şi un hanorac. Asta fără geaca de călătorie, una cu aceeaşi tentă militară, ceva buzunare încăpătoare, ceva design camuflat, fermoare ferme şi nişte epoleţi, aşa de design, de parcă aşteptam vreo ridicare în grad că îmi doresc să merg pe munte, de unul singur. Totuşi, nu era cazul. Sunt simplu civil, dornic să ies dintr-o junglă de beton şi să mă afund într-o savană de copaci, dealuri, păsări şi pâraie aproape secate de om. Nici muntele nu era chiar munte, mai degrabă un deal cu un vârf de până în 1000 de metri. Dar drumul face mai mult ca orice. Chiar dacă odată ajuns în autogară, am schimbat brusc traseul. În loc să merg pe Vârful Măgura, am zis că n-ar strica să vizitez Vrâncioaia, cu toate că este un sat mai populat decât acel vârf, cel puţin nu-i o metropolă să mă polueze fonic. În cel mai rău caz, o să surzesc de la susurul râurilor de munte, de la cotcodăcit de păsări de prin ogrăzile celor de acolo sau o să tâmpesc de la şuieratul vântului de prin copaci.

Drumul până la baba Vrâncioaia, satul de legendă face cam o oră şi puţin, chiar două. Nu pentru că ar fi în alt judeţ ci pentru că fiind drum de munte, nu poţi să mergi ca pe autostradă, cu toată tehnologia de pe lume, natura tot îşi cere birul şi ai de mers la pas domol, dacă vrei să revii şi a doua oară. Chiar şi aşa, în acel microbuz, urmăream desfăşurarea naturii de la o prezenţă liniştită în oraş, crescând la fiecare sat cu câte un copac, cu câte un deal mai semeţ, cu câte un peisaj mai spectaculos. Nu o fi judeţul meu unul eminamente turistic, dar dacă vrei să îl faci să te surprindă, poţi merge lejer în satele şi cătunele desprinse de lume şi să încerci să înţelegi că natura totuşi, mai are ceva de oferit. La un sfert de veac de viaţă, am avut curajul, privilegiul şi onoarea să văd mai toate satele şi cătunele din judeţul meu, că aşa au fost moirele de darnice cu mine încât ocaziile au răsărit încă de mic. Fie în excursii cu clasa, fie în acţiuni voluntare prin liceu, acest judeţ mi-a arătat că merită cucerit la pas.

Şi la pas am început să merg tocmai din capul satului. Din Vrâncioaia începeam să cobor, nu chiar agale, că drumul este în pantă şi îţi vine pofta de a fugi, de a te da de-a berbeleacul. Mai, mai să ţopăi ca un copil ştiind că în afară de pădure, păsări, drum şerpuitor, nimic n-o să mă deranjeze până la primul semn de civilizaţie mai intens, casele din următoarea comună. Nu am aparat, dar cu telefonul, reuşesc să îmi pictez câteva amintiri, mai degrabă să le schiţez pentru alte drumuri ce aveau să vină. Nu merită să descriu drumul, îşi are propria lui poveste. Sunt imagini simple, le găseşti în orice vedere cu peisaje de munte sau deal. Contează mai mult ce simţi când ştii că mergi la pas, coborî din vârf de munte până la poalele câmpiei. Din acei kilometri parcurşi la pas, m-am simţit de parcă făcusem o plimbare prin parc. Atâta linişte, atâta calmitate interioară, încât regret că au trecut prea mulţi ani în care nu am repetat experienţa. Nu-i că nu vreau, nu-i că nu am cu cine, ci faptul că am fost departe de casă, m-a îndepărtat şi de micile mele plăceri din acest judeţ: excursiile montane, făcute pe distanţe relativ mari, bucurându-mă de ce poate să îmi ofere regatul din care fac parte. Ţara Vrancei. Ţara mea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s