Prima dată.


Era o iarnă obişnuită. La început de an. Era o noapte obişnuită. Ceasul bătea ora unu şi mintea mea căuta să se plimbe prin oraş. Era linişte în camera mea, era linişte în oraş, era zarvă în capul meu. Şi din greşeală, am început să vorbesc cu tine. Te ştiam din alte vremuri, treceam unul pe lângă altul, ne salutam, ştiam cine suntem, dar nu ne cunoşteam cu adevărat. Fiecare avea lumea lui în universuri paralele. Şi începusem să vorbim. Virtual. O conversaţie simplă, total inocentă. Ne testam curiozitatea fiecăruia. Eu voiam să ştiu cine eşti, tu voiai să vezi cum sunt. Eu voiam să ştiu ce fel eşti, tu voiai să vezi dacă sunt aşa cum zic.

Orele trecuseră lin, ceasul bătea două, bătea trei, bătea dimineaţă de iarnă. Noi vorbeam. Şi acum de aş căuta conversaţia, nu mi-aş crede ochilor că am avut acea discuţie. Îţi ştiam numele de aproape doi ani de zile, nu îţi ştiam privirea deloc. Aveam să o aflu. Îţi ştiam locul de unde provii, dar nu îţi ştiam aroma care avea să mă îmbie multe nopţi extrase dintr-un scenariu de baladă. Ştiam că împărtăşim acelaşi oraş, nu ştiam dacă împărţim aceleaşi păreri despre celălalt. Voiam să aflu. Voiam să mă asigur că îmi voi depăşi curiozitatea. Şi mi-am făcut curaj. Te-am căutat, te-am făcut dornică să mă laşi în lumea ta. Oricum eram curios, nu şi experimentat. Eram dornic, nu şi plin de dorinţe. Voiam să mă dedublez. Să fiu un călător în public şi un vânător în privat. Să ne păstrăm privirile noastre doar când se ivea ocazia să fim doi oameni şi o singură idee. Şi acum, mă gândesc cum am pornit, cum ne-am oprit, cum am continuat, cum continuăm. Am rămas prieteni. Pentru că, trupurile se vor veşteji, dar conversaţiile vor rămâne mereu vii. Te făceam să râzi, în momente uşor sensibile. Te fac să râzi şi acum, în momente de grea încercare. Tu mă făceai fericit. Acum, mă faci dornic doar. Ai fost prima conversaţie purtată pe toate planurile. Vorbeam fără să glăsuim, discutam fără să avem subiecte de discuţie, conversam la orice oră, despre orice mărunţiş. Ne opream, râdeam, continuam să discutăm şi râdeam iar. Mereu eram cu zâmbetul pe buze. Şi cu buzele încleştate. Şi aflam că uniunea noastră porneşte din discuţii superficiale şi se cimentează în conversaţii profunde.

Astăzi, la câţiva ani lumină de la prima noastră discuţie, îmi eşti la fel de dragă în conversaţii ca şi atunci. Deşi, vorbim mai rar, discutăm mai puţin şi zâmbetul tău îl răscolesc mai greu, rămânem doi oameni care îşi vor mulţumi că au fost curioşi. Eu îţi voi mulţumi că mi-ai aruncat penibilul pe geam, tu îmi vei mulţumi că dintr-un om de carton, am ajuns un bărbat de porţelan. Trecut prin focuri pasionale, crescut în discuţii nocturne şi antrenat în momente pline de inspiraţie. Era un scaun, era un pat, era o canapea, era o bucătărie, era un balcon, era o ciocolată, era o dorinţă să zâmbim. Râsul devenea de fiecare dată mai special. Mai ales când dovedeam copilării lipsite de experienţă.

Atunci eram adorabil. Tu erai mereu adorabilă. Cu un zâmbet unic, cu o privire citită, cu o aromă dulce, cu un suflet cald. Eram două feluri din acelaşi fel de oameni. Tu femeie, eu viitor bărbat. Tu femeie zâmbitoare, eu un copil nebun. Prieteni sinceri, legaţi de-o ciocolată ieftină, plină de arome doar de noi ştiute. Acum, la final de drum, apreciez mai mult ce este acum şi apelez mai des la ce am învăţat. Să fiu mereu sincer cu mine atunci când eram cu tine. Să fii mereu zâmbitoare cu mine, chiar şi când plângeai pe interior. O să te recunoşti că-ntr-o oglindă prevestind trecutul. De la prima conversaţie până la ultima discuţie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s