Trenul meu.


Sincer să fiu, voiam să scriu despre o fotografie frumoasă. Dar, merită scris despre ea atunci când pot absorbi frumuseţea. Aşa că, trenul care m-a crescut este subiectul de astăzi. Situaţia stă în felul următor: până să am un cumnat cu maşină sau până să am rude cu permis sau aceleaşi drumuri ca ale mele, trenul a fost piatra de temelie a copilăriei mele. Cum pot ajunge eu din oraşul natal în curtea bunicilor mei? Aş merge pe jos dar m-aş plictisi mergând de nebun. Trenul deşi, blamat pentru cât de batjocorit te poţi simţi mergând la viteza melcului ieşit la pensie, face ca mulţi oameni să ajungă dintr-un punct în altul. În teorie, ceva mai ieftin decât alt transport, practic, şi mai scump şi mai agale decât orice avem în țărişoara noastră. Acum călătoresc cu trenul, doar dacă vreau să aud poveşti, dacă sunt obişnuit cu drumul, dacă şi iar dacă. Trenul e prima ocazie dacă toate opţiunile sunt epuizate sau rămâi fără alegeri.

Nu a fost totuşi cazul când eram tânăr copil. Până să am botezul mersului de unul singur cu trenul, părinţii mei au fost călăuzele mele de acasă până la gară, din gară în tren, din tren în gara cu pricina şi din gara cu pricina în curtea bunicilor. Şi dacă nu erau ei, erau bunicii care făceau pe cărăuşii cu mine de la ţară înapoi acasă. Asta până când era cazul să mă obişnuiesc cu faptul că trenul nu este omul negru şi te poţi urca în el, poţi cere ajutor dacă nu poţi şi poţi parcurge câţiva kilometri într-un vagon fără să te mănânce bau-baul. Aşa a şi fost. Tatăl meu, călător profesionist de tren, navetist în copilărie pe mai mulți kilometri ca mine, m-a pregătit progresiv. Mereu mergea cu mine şi cobora cu o staţie mai repede decât destinaţia finală. Până când într-un final, mă ducea doar în gară şi mă aştepta când reveneam şi aveam bagaje mai grele. Asta în perioada copilăriei. Acum, se rezumă doar la a mă aştepta în gară când vin din călătorii mai lungi, mai îndelungate, mai prelungite, mai îndestulate cu bagaje. Sunt crescut. Sunt trenuit, glumă intenţionată, am foarte mulţi kilometri la bord în cutiuţa CFR-ului.

Totuşi, nu fac cinste trenului dacă nu pomenesc de starea pe care mi-o oferea atunci, pe care mi-o oferă şi acum, deşi la un nivel mai puţin evident. Trenul, mai bine zis călătoria cu trenul îţi oferă povești pe care le ţii minte doar cât durează călătoria sau poţi lega prietenii care să dureze. Nu mă aştept ca să adaug la fiecare drum câte un prieten din tren, dar mereu ştiu că voi găsi un personaj care să îmi umple timpul cu poveşti, pe care le pot vrea auzite sau îmi sunt servite în virtutea situaţiei în care nu am de ales. Ţin minte şi acum, evoluţia de la a merge doar cu trenul personal, oprind din staţie în staţie, timp de trei ore, până ajungeam la ţară. Fiecare gară avea o aromă anume, fiecare haltă îţi oferea ceva de admirat. Fiecare coborât în gară te făcea să te gândeşti că iar îţi va începe vacanţa, iar te vei juca, iar este o sărbătoare petrecută la ţară. La fel şi când reveneam acasă, mereu când ajungeam în gara oraşului meu, cu părinţii aşteptându-mă, ştiam că iar va începe şcoala, iar s-a terminat vacanţa, iar şi iar o să aştept noua ocazie să merg cu trenul.

Oamenii au crescut, călătoriile mele au evoluat de la tren personal spre accelerat, spre rapid, spre intercity. Distanţele au crescut şi ele, orele petrecute în cutiuţa ambulantă cu oameni au devenit mai greu de suportat fără o poveste anume de întreţinut. Dacă aveam noroc să fie priză cu tot cu un curent ataşat, filmele mă calmau imediat. Dacă aveam noroc să fie un narator plin de poftă şi iz de viaţă, drumul se scurta. Dacă aveam noroc să fie noapte să pot dormi, drumul exista doar în mintea mea. Trenul putea să îţi ofere “iubiri de-o călătorie”, chipuri plăcute privirii, pe care să le poţi admira, să le poţi săgeta cu un gând subtil, să fii curios dacă merge în acelaşi oraş cu tine, unde coboară, de unde vine. Trenul îţi poate oferi răspunsuri la întrebări pe care nu le ai, pentru că mereu eşti grăbit să te mişti. Stând pe loc în trenul mişcător, gândurile aleargă şi gâfâie în mintea ta, se joacă în jocul copilăriei tale, amintindu-ţi că până şi drumul poate să fie mai interesant decât destinaţia. Mai ales când mereu, lângă scaunul de lângă tine, te poţi aştepta să fie orice om, închipuit sau nu de imaginaţia ta.

Trenul, acum blagoslovit de păcatele pe care le îndură din cauza timpului căruia nu-i pasă de copilăria mea petrecută şi prin tren, are un loc mai important în amintirile mele decât un autostop până acasă, decât un mers cu maşina până într-un loc nou. Trenul vieţii mele a văzut multe gări, a trecut şi prin multe halte, a cunoscut mulţi pasageri, a călătorit toată ziua bună ziua, a străbătut țara toată noaptea, a gâfâit în miez de vară, a îngheţat în toiul iernii. Dar niciodată nu am dat greş să nu ajung la destinaţie. Mereu trenul mă ducea şi mă aducea acolo unde voiam să fiu. Şi asta a făcut ca drumul meu să fie mereu plin de poveşti de ţinut minte. Pentru că destinaţia era mereu acolo, cu tot cu o călătorie pe măsură. Şi pentru asta, merită să pomenesc de trenul vieţii mele. Din copilărie până când va trebui să opresc în ultima gară. Mergând fără bilet!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s