Dascăli părinteşti


Urăşti şcoală pentru că te pune să ai teme, să toceşti, să nu stai acasă jucându-te, dormind, pierzând vremea. Urăşti şcoală pentru că există profesori încuiaţi, lipsiţi de pasiune, mânaţi de obişnuinţă, trecuţi de stadiul magiei de a învăţa şi a aduce curiozitatea în minţile elevilor. Se aplică şi studenţilor şi profesorilor de facultate. Textul se vrea să fie o mulţumire acelor dascăli pe care i-am respectat atunci, acum şi până la sfârşitul vieţii lor. Sunt acei dascăli speciali, unici, pe care dacă nu i-aş fi avut, sigur i-aş fi căutat în altă clasă sau la altă şcoală. Menţionez că spun dascăli şi nu învăţători sau profesori pentru că în capul meu dascălul este forma cea mai evoluată a profesorului şi învăţătorului. Domnul Trandafir din cărţile copilăriei era un dascăl. Şi când pomenesc acest cuvânt, mintea mea mă duce la profesorul creat, schiţat şi proiectat de un elev care vrea să iasă din şcoală cu zâmbetul pe buze. Se duce la învăţătorul care în anii în care eşti o minte uşor de modelat, uşor de impresionat, îţi va stabili principii solide pe care, inconştient ţi le vei asuma şi le vei urmări în viaţă. Este profesorul pe care vrei să îl întâlneşti după zeci de ani, să îi spui că datorită lui eşti un om aşa cum şi-ar fi dorit să fii încă de când te-a luat sub aripa lui.

Dascălul din clasele primare a fost doamna învăţătoare. Atunci, în prima zi de şcoală, plângeam că nu voi mai sta acasă. Acum, lăcrimez când ştiu că am ocazia să stau de vorbă cu doamna mea învăţătoare că de la egal la egal cu privire la ce însemnau acele vremuri şi ce norocoşi am fost noi, elevii dumneaei să fim educaţi într-o manieră ireproşabilă. O mămică pentru mine în timpul în care mămica mea era la muncă. Deşi în clasele primare stăteai cel mult 5 ore la şcoală, în acele ore, doamna învăţătoare era tot universul tău de cunoaştere. De la ea ai început să citeşti primele texte, ea te ascultă, te învaţă, te pedepsea exemplar să înţelegi care e scopul pedepsei şi a recompensei. Recompensele pe care le ţin minte, m-au format ca om. O carte cu “ştiaţi că-uri” pe care am învăţat-o şi am reprodus-o verbal toată vacanţa de vară din acel an. Excursii în jurul Vrancei, banchetul de final de clase primare în Braşov, momente surprinse de aparatul foto şi întipărite în caracterul meu ulterior. Acum, după aproape 15 ani de când am terminat clasele primare, am onoarea, fără să folosesc într-un mod excesiv cuvântul onoare, să lucrez din nou cu doamna învăţătoare, devenită profesoară la clase mai mari. Îi pot demonstra că educaţia dumneaei a fost primul pas în cel ce va deveni un om aşa cum este astăzi. Plus că pentru mine este o satisfacţie enormă să pot vorbi cu învăţătoarea mea ca un adult şi nu doar să absorb cunoştinţe şi să mă las educat de experienţa de viaţă pe care ne-o insufla.

Dascălul din clasele gimnaziale nu a fost dirigintele. Deşi respectul pentru doamna mea dirigintă este nemărginit prin prisma valorilor şi a eticii de lucru insuflate şi menţinute pe toată durata gimnaziului. Dascălul meu din gimnaziu au fost de fapt doi. Din motive diferite, dar prin abordări similare. Profesoara de limba română şi profesorul de chimie. Amândoi de o vârstă apreciabilă atunci, cu o experienţă incomensurabilă în predare şi cu un har, ce-i drept greu de văzut, în a modela minţile elevilor. Metodele lor pot fi discutabile, nu le poţi ridica statui pentru că au fost de gaşcă, te lăsau să copiezi sau că întârziau la oră pentru că tu să ai o pauză mai lungă. Eu îi ţin minte pentru că erau devotaţi metodelor de lucru experimentate de-a lungul timpului, încercate şi dovedite, erau devotaţi unui crez simplu: elevul să înveţe cum trebuie să înveţe cu adevărat. Nu toceală, nu asimilare mecanică, nu papagal de prim rang. Deşi existau definiţii, concepte statice de la care nu trebuia să te abaţi, regula lor era că învăţatul trebuie să vină logic, nu mecanic. Trebuie să te întrebi de ce ca să îţi poţi răspunde la orice altă întrebare.

Profesoara de română şi acum o întâlnesc când merg pe stradă, în oraşul meu natal. Eu încerc să îi dau bună ziua, pentru că mereu o voi recunoaşte, o voi respecta, deşi nu sunt sigur că dumneaei ştie asta, că deşi în gimnaziu nu am fost lumina ochilor ei în clasă, am asimilat ca un burete principii şi metode de a învăţa, citi şi înţelege un text, fie el literar sau de factură tehnică. Profesorul de chimie nu este atât de norocos să mă vadă şi nici eu să îl pot vedea. De la el am aflat cum este pasiunea pentru o materie. Una este să îţi placă sportul, muzica, desenul că sunt uşoare şi alta este să vrei să ai ore de chimie cât de des pentru a afla ceva nou. Ştiu că l-am bătut la cap un an întreg despre chimie organică, deşi ştiam că abia anul următor vom face aşa ceva. Ce a rămas din chimia domnului profesor persistă şi acum prin pasiunea cu care caut lucruri noi, curiozitatea de a rămâne impresionat de ceea ce se află în jurul meu şi metoda de lucru principială, exactă şi logică de a răspunde unui fenomen pe care publicul neavizat îl ia ca fiind de neexplicat. Şi acum ţin minte că m-a pus o oră întreagă să explic explozia de la Mihăileşti cu azotatul de amoniu şi benzina şi craterul creat. Şi încă o ţin minte şi mă simt mândru şi acum că am înţeles că logica te face mai realist şi te ajută să înţelegi realitatea, aşa cum trebuie, nu cum îţi este servită.

Dascălul din liceu era tot profesoara de română. Dar din alt motiv. Nu era un părinte pentru mine, ci o soră mai mare. Era şi tânără pentru o profesoară, în comparaţie cu orice alt profesor pe care l-am avut. Şi a contat. Era mai aproape de noi, adolescenţii în devenire. Era mai creativă, venea dintr-o lume mai liberă în abordarea actului educativ. Şi asta m-a făcut să îmi placă la ora de română, implicit la dascălul din liceu. Că poţi fi creativ când educi. Există reguli pe care le vei păstra, dar le poţi încălca dacă imaginaţia lasă loc curiozităţii de a descoperi lucruri şi experienţe memorabile. Profesoara de română m-a ajutat să fiu nebun cu textele mele. Să depăşesc bariera clasică de a scrie şi a comenta un text. Nu era mereu cel mai obişnuit text pe care puteam să îl produc, ajungând până la satiră literară la romanul Ion, dar conta că eram creativ. Şi creativitatea m-a ţinut tot liceul, nu doar la ora de română, nu doar între pereţii liceului. Şi adunând experienţele de până atunci, creativitatea m-a lăsat să fiu riguros prin încălcarea regulilor într-un mod delicat, total explicabil şi cu rezultate uimitoare. Sau prin a stoarce zâmbete de la publicul care, vrând, nevrând, asista la discursurile mele cu tentă de stand-up comedy. Şi ce apreciez enorm este că pot lucra iar cu profesoara de română, în proiecte în care creativitatea mea este arma principală pentru a emancipa elevii care vor dori să fie oameni comunicativi, sociabili şi plini de viaţă. Şi asta înseamnă mult. Să poţi da înapoi ce ai primit în liceu.

Dascălul din facultate nu poate fi descris aici. Înseamnă mult prea mult pentru mine să îl pun la final. Mai ales că am lucrat mai mult, mai intens şi mult mai productiv cu dascălul din facultate. Nu îl pot îngrămădi la final. Îi pot spune, deşi nu ştiu dacă va citi textul că facultatea deşi a fost departe de casă, a fost acasă. Aveam de toate: mamă, tată, frate şi soră. Chiar şi acei profesori care sunt ca rudele pe care vrei să le vezi doar de sărbători. Dascălul din facultate s-a dovedit a fi ultimul dascăl în ordinea apariţiei şi cel mai important ca şi însemnătate. Pentru că toţi dascălii de până la el m-au pregătit să fiu studentul care să îl merite. Dascălul din facultate avea nevoie de mine, dar eu am avut nevoie de el mai mult decât pot admite. Şi tot ce ştiu din ultimii cinci ani de viaţă, ştiu datorită existenţei lui, nu doar ca profesor model ci ca un om care voia să te facă un om mai bun în fiecare zi. Şi pentru asta, mulţumesc fiecărui dascăl pentru că m-a adus în faţa acestui dascăl minunat. Nu am pomenit niciun nume pentru că fiecare avem aceşti dascăli, sub diferite forme, înfăţişări şi sentimente pe care le nutrim pentru ei. Dar fiecare din ei, poartă cu mândrie titulatura de dascăl, profesorul model pe care părinţii noştri au dorit ca noi să îl avem pentru a fi oameni adevăraţi, educaţi şi bine crescuţi toată viaţa. Vă mulțumesc.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Dascăli părinteşti&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s